Thasos în doi (4)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi va fi o zi bogată în evenimente: avem de gând să facem un tur prin Kavala cea frumoasă. Aşa că, după micul dejun, pornim în trombă spre Skala Prinou, lăsăm maşina într-o parcare şi fuga, fuga la ferry că tocmai se pregăteşte de plecare. Luăm loc în salonul curat şi spaţios abia când ajungem pe la jumătatea drumului pentru că peisajul văzut de pe punte e mult mai plăcut, ba chiar fac nişte poze.
Ajunşi în oraş, ne îndreptăm spre un punct de informare turistică pentru a ne pune la curent cu principalele obiective şi străzi. Primul punct este muzeul de arheologie care, prin mărimea sa presupune o colecţie impresionantă de obiecte, iar tariful de intrare este de doar doi euro. Într-adevăr muzeul e mare, într-adevăr tariful e doar doi euro, dar asta nu ne ajută cu nimic pentru că este luni şi lunea, se ştie că orice muzeu din lume este închis. De necaz, ne aducem aminte că trebuie să facem niscai plăţi şi căutăm o siglă ING în jur. Vedem una cât toate zilele pe un bloc, urcăm la etajul corespunzător şi aflăm că este un ING pentru asigurări şi nu unul bancar.
Ne consolăm cu gândul că, de aici vom merge să vizităm Imaret-ul, lucru pe care îl dorim cu ardoare. Ajungem la locul cu pricina după un urcuş specific Kavalei, ca să ni se spună că, dacă ne oprim să bem o cafea, putem vizita cafeneaua, dar nu şi Imaret-ul pentru că a fost transformat în hotel... Ce mai tura-vura, ghinion pe toată linia, ghinion care nu poate fi stins decât cu o doză corespunzătoare de mojito. Drept pentru care adăstăm la o ditamai terasa aflată pe faleză nu pentru că ne-ar fi plăcut îndeosebi localul ci, pentru că eram morţi de căldură. Vine un flăcău, comand un frappe pentru soţie şi un mojito pentru mine. Nu vă pot descrie uimirea insului la aflarea cererii mele. Nedumerirea ospătarului este atât de evidentă încât soţia, care nu cunoaşte limba greacă, se simte nevoită să mă întrebe:
- Băiete, tu eşti sigur că ei înţeleg ce le spui?
- Dragă, m-am uitat şi în dicţionar. În greceşte mojito se spune la fel ca în româneşte. Şi nu are niciun fel de contraindicaţii, completez eu doct.
Comand şi pentru mine un frappe şi cad pe gânduri, în timp ce privesc un ferry care tocmai intră în port. Ce Dumnezeu au grecii cu mojito-ul de sunt aşa de contrariaţi când îl comand? Statul pe gânduri e un lucru folositor uneori pentru că, iată, creierul mi se mobilizează şi încep să-mi pun şi alte întrebări: de ce sunt aşa multe maşinile care aşteaptă îmbarcarea? E Thasos un centru economic atât de important? Şi unde a dispărut norul de pescăruşi cu care fusesem învăţat că urmăreşte orice ferry? Are vreo legătură cu împuţinarea dramatică a cicadelor (pentru că, dragii mei, anul acesta n-am auzit decât o singură cicadă în pomii de lângă hotel, spre deosebire de alţi ani când ţârâitul lor ne însoţea pe toate drumurile)?
Terminăm consumaţia, plătim şi ce credeţi că fac doi turişti când nu-şi realizează planurile de vizitare? Exact, se duc la cumpărături. Aşa că atacăm magazinele aflate din belşug pe faleză, prilej de a mă alege şi eu cu o pereche de saboţi pentru plaje şi de a mai trage câteva poze interesante. Cu toate cumpărăturile pentru neamuri şi prieteni făcute, o luăm agale pe străzile principale. Ajungem la colţul unei străzi de unde putem vedea o clădire ciudată, evident părăsită şi cu zăbrele la ferestre. În timp ce mă consult cu soţia în ce priveşte posibila destinaţie a clădirii, aud o voce în spatele meu:
- Tabaco factori (cu accentul pus pe ultima silabă).
Nedumerit, mă întorc pentru a auzi a doua oară acceaşi sintagmă. Rostită de un domn venerabil, care dă din cap în semn de regret amarnic. Din senin mă lămuresc. Da, o fostă fabrică de tutun, asta vroia domnul să-mi comunice cu un amar justificat de vârsta care îi permisese să vadă cum arăta Kavala pe vremea când era centrul european al comerţului cu tutun. Şi avea dreptate bătrânul domn. Orice fir de tutun care intra sau ieşea din bătrânul continent, pe aici trecea. Nici de departe nu îmi pot imagina tumultul şi efervescenţa vieţii sociale şi economice din acele vremuri...
Ne continuăm periplul impresionaţi de regretul domnului şi ne oprim la o altă intersecţie pentru a filma şi fotografia câteva străzi atât de înclinate şi de înguste încât greu pot fi parcuse chiar cu piciorul, dar pe care maşinile se foiesc fără probleme. Şi o muzică uriaşă ne învăluie, ne potopeşte, ne acoperă pe noi şi pe toţi aflaţi pe o rază de un kilometru. Este cea mai puternică muzică auzită vreodată pe stradă şi nu ne este greu să descoperim sursa imediat: o maşină aparţinând unei firme de tuning audio, care vrea să-şi facă cunoscută prezenţa.
Continuăm să sperăm, aşa că ne îndreptăm spre biserica Sf. Nicolae pe care sperăm să o găsim deschisă, dar rămânem cu speranţa... Se pare că lunea, în Kavala, singurele localuri deschise sunt tavernele şi magazinele. Mai fac câteva poze cu apeductul şi cu primăria, mai intrăm în câteva magazine şi ne îndreptăm spre gara maritimă. Încă o serie de poze cu stâncile de la baza fortului, biletele de îmbarcare şi hopa sus în ferry.
Reîntorşi în Skala Prinou ne recuperăm maşina şi decidem (pentru că încă este devreme) să mergem să vizităm Panaghia. Un drum frumos şi plăcut, care ne oferă prilejul de a ne convinge încă o dată (dacă mai era cazul...) că românul nu pierde niciun prilej de a arăta tuturor cât este de educat. În dreptul unei benzinării, un cocalar îmi apare brusc în faţă, fără să semanlizeze şi, mai rău, fără să se asigure. De unde ştiu că era cocalar? Simplu: conducea un BMW de Ilfov al cărui număr era, exact, aţi ghicit, BMW. Refuz să-i acord onoarea unei clacsonări. Acelaşi nivel ne este subliniat odată ajunşi în Panaghia unde, pentru a ocupa un loc de parcare, sunt obligat să întroc pe o străduţă îngustă. Exact când mă aflam de-a latul străzii, un bucureştean, după număr, după port, intră cu maşina exact în spatele meu, acţiune tembelă care ne blochează pe amândoi. Îl gratulez cun un bucureştene, bucureştene, la care el îmi răspunde cu un prietenos ce vrei, bă?
Reuşim să parcăm şi purcedem la o abordare pedestră a localităţii, preilej de a mai intra o dată în biserică şi a admira steagul de cruciat al lui Richard Inimă de Leu şi de a ne minuna de curăţenia şi modul de decorare ale unor case deosebit de pitoreşti.
Ajungem în Limenas seara târziu abordând oraşul dinspre est, ceea ce face să nu mai mergem la Doukas ci, să ne oprim la o tavernă pitorească unde lumea face coadă ca să ocupe un loc la o masă unde eşti servit pe o coală de hârtie cu meniul comandat. La care, eu am adăugat şi un Mithos. Rece.
Să auzim de bine!