Thasos în doi (5)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi se anunţă o zi la fel de frumosă şi călduroasă. Suntem la micul dejun şi ne facem planuri pentru incursiunile de azi. Tocmai molfăi o linguriţă plină cu dulceaţă amestecată cu miez de nucă şi smântână (e delicioasă!), că îmi văd soaţa că se strâmbă. Nu e prima dată când are o asemenea mimică atunci când nu-i place mâncarea, aşa că îmi continui linsul castronelului spunându-i:
- Dacă nu-ţi place, nu mai mânca.
- Ced că mi-am spart un dinte, îmi răspunde ea tristă.
Situaţiile excepţionale impun măsuri excepţionale, aşa că las la o parte orice mâncare, ne schimbăm şi plecăm urgent în Limenas. Am plecat în Limenas pentru că am considerat că este imposibil să nu existe măcar un medic stomatolog (nu dentist, aşa cum spun reclamele noastre idioate). Dar, pe drum, îmi dau seama că nu am remarcat nicăieri un asemenea anunţ.
Parchez într-o zonă cât mai centrală şi mă gândesc care ar putea fi sursa noastră de inspiraţie (ulterior, discutând despre întâmplare cu unul din patronii Doukas, acesta şi-a exprimat regretul că nu m-am gândit la el ca la un prieten, pentru că m-ar fi putut ajuta). Şi alegerea îmi cade pe o farmacie, noţiunea de farmacie părându-mi-se cea mai apropiată de aceea de medic. Intru în prima farmacie, salut şi îmi exprim problema. Imediat, bunul om îmi spune să-l însoţesc şi iese, eu urmându-l. Aţi citit bine? Hai să facem un repetir: Imediat, bunul om îmi spune să-l însoţesc şi iese, eu urmându-l. Acum aţi prins ideea? Iese fără ca măcar să tragă uşa după el. Ce alarme, ce lacăte, ce-s alea? După o scurtă distanţă intrăm într-un magazin de pantaloni şi omul ne face prezentările, după care se întoarce la farmacia lui. Repet povestea şi bunul om începe să dea câteva telefoane, după care ne spune să-l urmăm. Şi plecăm în aceleaşi condiţii ca adineaori. Adică, lăsând uşa larg deschisă şi stativele cu pantaloni expuse pe trotuar. Nu alarmă pusă, nu vorbă lăsată vecinului, nu uşă închisă cu şapte lacăte, nimic din toate astea. Vouă, cititorilor români, vă vine să credeţi că asemenea întâmplări sunt reale?
Şi mergem cale de vreun sfert de oră, până ajungem la un cabinet de stomatologie situat într-o vilă cochetă, după care îi mulţumim şi ne luăm rămas bun (e un fel de a zice pentru că, de atunci şi până la plecare, l-am vizitat în fiecare seară şi ne-am promis o reîntâlnire atunci când va veni în România). Nefiind o urgenţă, aşteptăm cale de un pacient, după care suntem invitaţi în cabinet. În timp ce doctoriţa aplică tratamentul necesar, eu am un schimb de impresii cu ea, prilej cu care aflăm detalii despre ea şi familia ei, că a studiat medicina în Bucureşti, că este un oraş care i-a plăcut foarte mult şi pe care îl vizitează anual. O cred, pentru că şi mie îmi plac Bucureştii, aşa că facem un schimb de cărţi de vizită şi ne promitem o reîntâlnire în plen în Bucureşti. La final, buna doctoriţă face un gest neaşteptat şi ne invită în cabinetul ei personal, unde ne taie chitanţă pentru suma plătită şi ne dă adeverinţă pentru asigurător deşi, la sosire, ne avertizase că nu are contract încheiat cu niciun asigurător.
Cu problema rezolvată, finanţele zguduite şi timpul de plajă aproape trecut, ne gândim că salvarea ne poate veni doar de la cea mai apropiată plajă, aceasta fiind cea de la Pachis. Luăm Pachis cap compas şi, după câteva minute, suntem cu maşina parcată la un loc pe care îl credem că e cu umbră dar care, la plecare, se va dovedi o amăgire, pentru că găsim maşina în plin soare. Ocupăm vremelnicele locuri, după care, încă îmbrăcat, îi spun îngrijorat soţiei:
- Dragă, ar trebui să merg urgent la bar să comand ceva în contul umbrelei, ştii bine.
- Dar am mai stat aici şi am comandat ceva mai târziu, se miră ea. Măcar dezbracă-te!
- Ştiu, dar nu vreau să ne facem de râs, îi răspund eu cu trupul deja îndreptat spre bar.
Acum, prietenii ştiu deja motivaţia puseului meu de corectitudine: este viciul din mine, iar la bar se află prietenul meu barman care, deja mă priveşte cu ochi nerăbdători.
- Daaa, un mojito mare, rece, pentru plajă. Repede! îi comand eu pe când mă apropiam.
Adevărata prietenie româno – greacă îşi arată roadele, pentru că bunul om se apucă să prepare menta pe când încă nu terminasem comanda.
Întors la umbrelă, ne tolănim vicioşi şi ne permitem chiar o mică discuţie.
- Vezi, îi spun eu, acum a înţeles perfect ce i-am comandat.
- Asta spuneam şi eu, poate ei nu înţeleg întotdeauna ce le spui.
- Imposibil! Există termeni consacraţi şi la ei. De pildă, beach bar.
- Ce e cu beach bar?
- Nimic, şi ei spun beach bar.
- La mojito?
- Nu, la beach bar.
- Păi, era vorba de mojito, iar tu ai spus că la mojito îi spun beach bar.
- Nu, am vrut să spun că la beach bar îi spun beach bar.
- Dacă la beach bar îi spun beach bar, atunci la mojito cum îi spun?
- Cum să-i spună? Tot mojito.
- Şi de ce nu ai spus aşa de la început?
E clar, tratamentul susţinut cu frappe o predispune la ironii la adresa mea, aşa că o sărut şi ne reîntorcem la lenea din noi.
Ziua terminată, trecem pe la hotel pentru cuvenita spălare şi schimbare, după care abordăm oraşul. Nu ne este încă foame, aşa că decidem să ne aşezăm pe o bancă pe faleză, ca doi pensionari. A fost o alegere cât se poate de inspirată. Soarele asfinţind, culoarea mării şi ţipetele pescăruşilor, liniştea sufletească care domină locurile, toate astea au creat o atmosferă al cărei romantism îl vom resimţi mult timp. Ne decidem să abordăm o tavernă mai ciudată descoperită ieri unde, pentru cinci euro, eşti servit cu patru souvlaki (pentru necunoscători, sunt un fel de frigărui), o salată şi pâine servite pe o coală de hârtie şi un suc sau o bere. Merită, iar conversaţia purtată în greceşte cu ospătarul îmi creşte brusc cota de simpatie din partea acestuia. Teminăm seara cu un set de clătite cu îngheţată mâncate cu tihnă şi cu convingerea ospătăriţei că ştiu greceşte mult mai bine decât afirm.
Ne-am simţit atât de bine, încât soţia îmi oferă o surpriză: se oferă să conducă ea la întoarcere. Gest de o mare imprudenţă din partea-i pentru că, din acel moment, ea a devenit şoferul familiei pe toată durata şederii pe insulă... ceea ce a permis creşterea semnificativă a consumului de bere pe cap de turist. Iar la hotel, toate vechi şi toate noi, adică nici astă seară nu avem televizor.
Să auzim de bine!

Thasos în doi (4)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi va fi o zi bogată în evenimente: avem de gând să facem un tur prin Kavala cea frumoasă. Aşa că, după micul dejun, pornim în trombă spre Skala Prinou, lăsăm maşina într-o parcare şi fuga, fuga la ferry că tocmai se pregăteşte de plecare. Luăm loc în salonul curat şi spaţios abia când ajungem pe la jumătatea drumului pentru că peisajul văzut de pe punte e mult mai plăcut, ba chiar fac nişte poze.
Ajunşi în oraş, ne îndreptăm spre un punct de informare turistică pentru a ne pune la curent cu principalele obiective şi străzi. Primul punct este muzeul de arheologie care, prin mărimea sa presupune o colecţie impresionantă de obiecte, iar tariful de intrare este de doar doi euro. Într-adevăr muzeul e mare, într-adevăr tariful e doar doi euro, dar asta nu ne ajută cu nimic pentru că este luni şi lunea, se ştie că orice muzeu din lume este închis. De necaz, ne aducem aminte că trebuie să facem niscai plăţi şi căutăm o siglă ING în jur. Vedem una cât toate zilele pe un bloc, urcăm la etajul corespunzător şi aflăm că este un ING pentru asigurări şi nu unul bancar.
Ne consolăm cu gândul că, de aici vom merge să vizităm Imaret-ul, lucru pe care îl dorim cu ardoare. Ajungem la locul cu pricina după un urcuş specific Kavalei, ca să ni se spună că, dacă ne oprim să bem o cafea, putem vizita cafeneaua, dar nu şi Imaret-ul pentru că a fost transformat în hotel... Ce mai tura-vura, ghinion pe toată linia, ghinion care nu poate fi stins decât cu o doză corespunzătoare de mojito. Drept pentru care adăstăm la o ditamai terasa aflată pe faleză nu pentru că ne-ar fi plăcut îndeosebi localul ci, pentru că eram morţi de căldură. Vine un flăcău, comand un frappe pentru soţie şi un mojito pentru mine. Nu vă pot descrie uimirea insului la aflarea cererii mele. Nedumerirea ospătarului este atât de evidentă încât soţia, care nu cunoaşte limba greacă, se simte nevoită să mă întrebe:
- Băiete, tu eşti sigur că ei înţeleg ce le spui?
- Dragă, m-am uitat şi în dicţionar. În greceşte mojito se spune la fel ca în româneşte. Şi nu are niciun fel de contraindicaţii, completez eu doct.
Comand şi pentru mine un frappe şi cad pe gânduri, în timp ce privesc un ferry care tocmai intră în port. Ce Dumnezeu au grecii cu mojito-ul de sunt aşa de contrariaţi când îl comand? Statul pe gânduri e un lucru folositor uneori pentru că, iată, creierul mi se mobilizează şi încep să-mi pun şi alte întrebări: de ce sunt aşa multe maşinile care aşteaptă îmbarcarea? E Thasos un centru economic atât de important? Şi unde a dispărut norul de pescăruşi cu care fusesem învăţat că urmăreşte orice ferry? Are vreo legătură cu împuţinarea dramatică a cicadelor (pentru că, dragii mei, anul acesta n-am auzit decât o singură cicadă în pomii de lângă hotel, spre deosebire de alţi ani când ţârâitul lor ne însoţea pe toate drumurile)?
Terminăm consumaţia, plătim şi ce credeţi că fac doi turişti când nu-şi realizează planurile de vizitare? Exact, se duc la cumpărături. Aşa că atacăm magazinele aflate din belşug pe faleză, prilej de a mă alege şi eu cu o pereche de saboţi pentru plaje şi de a mai trage câteva poze interesante. Cu toate cumpărăturile pentru neamuri şi prieteni făcute, o luăm agale pe străzile principale. Ajungem la colţul unei străzi de unde putem vedea o clădire ciudată, evident părăsită şi cu zăbrele la ferestre. În timp ce mă consult cu soţia în ce priveşte posibila destinaţie a clădirii, aud o voce în spatele meu:
- Tabaco factori (cu accentul pus pe ultima silabă).
Nedumerit, mă întorc pentru a auzi a doua oară acceaşi sintagmă. Rostită de un domn venerabil, care dă din cap în semn de regret amarnic. Din senin mă lămuresc. Da, o fostă fabrică de tutun, asta vroia domnul să-mi comunice cu un amar justificat de vârsta care îi permisese să vadă cum arăta Kavala pe vremea când era centrul european al comerţului cu tutun. Şi avea dreptate bătrânul domn. Orice fir de tutun care intra sau ieşea din bătrânul continent, pe aici trecea. Nici de departe nu îmi pot imagina tumultul şi efervescenţa vieţii sociale şi economice din acele vremuri...
Ne continuăm periplul impresionaţi de regretul domnului şi ne oprim la o altă intersecţie pentru a filma şi fotografia câteva străzi atât de înclinate şi de înguste încât greu pot fi parcuse chiar cu piciorul, dar pe care maşinile se foiesc fără probleme. Şi o muzică uriaşă ne învăluie, ne potopeşte, ne acoperă pe noi şi pe toţi aflaţi pe o rază de un kilometru. Este cea mai puternică muzică auzită vreodată pe stradă şi nu ne este greu să descoperim sursa imediat: o maşină aparţinând unei firme de tuning audio, care vrea să-şi facă cunoscută prezenţa.
Continuăm să sperăm, aşa că ne îndreptăm spre biserica Sf. Nicolae pe care sperăm să o găsim deschisă, dar rămânem cu speranţa... Se pare că lunea, în Kavala, singurele localuri deschise sunt tavernele şi magazinele. Mai fac câteva poze cu apeductul şi cu primăria, mai intrăm în câteva magazine şi ne îndreptăm spre gara maritimă. Încă o serie de poze cu stâncile de la baza fortului, biletele de îmbarcare şi hopa sus în ferry.
Reîntorşi în Skala Prinou ne recuperăm maşina şi decidem (pentru că încă este devreme) să mergem să vizităm Panaghia. Un drum frumos şi plăcut, care ne oferă prilejul de a ne convinge încă o dată (dacă mai era cazul...) că românul nu pierde niciun prilej de a arăta tuturor cât este de educat. În dreptul unei benzinării, un cocalar îmi apare brusc în faţă, fără să semanlizeze şi, mai rău, fără să se asigure. De unde ştiu că era cocalar? Simplu: conducea un BMW de Ilfov al cărui număr era, exact, aţi ghicit, BMW. Refuz să-i acord onoarea unei clacsonări. Acelaşi nivel ne este subliniat odată ajunşi în Panaghia unde, pentru a ocupa un loc de parcare, sunt obligat să întroc pe o străduţă îngustă. Exact când mă aflam de-a latul străzii, un bucureştean, după număr, după port, intră cu maşina exact în spatele meu, acţiune tembelă care ne blochează pe amândoi. Îl gratulez cun un bucureştene, bucureştene, la care el îmi răspunde cu un prietenos ce vrei, bă?
Reuşim să parcăm şi purcedem la o abordare pedestră a localităţii, preilej de a mai intra o dată în biserică şi a admira steagul de cruciat al lui Richard Inimă de Leu şi de a ne minuna de curăţenia şi modul de decorare ale unor case deosebit de pitoreşti.
Ajungem în Limenas seara târziu abordând oraşul dinspre est, ceea ce face să nu mai mergem la Doukas ci, să ne oprim la o tavernă pitorească unde lumea face coadă ca să ocupe un loc la o masă unde eşti servit pe o coală de hârtie cu meniul comandat. La care, eu am adăugat şi un Mithos. Rece.
Să auzim de bine!

Thasos în doi (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ieri, după ce am despachetat şi ne-am trezit cu o jumătate de zi la dispoziţie, ce credeţi că am făcut? Exact! Am mers la supermarket ca să-mi constitui stocul de bere Mithos necesar supravieţuirii. Faţă de luna iunie, magazinul prezintă unele schimbări în sensul că acum are un alt patron, iar acesta se pare că e asociat cu Carrefour, din moment ce apare şi această siglă pe frontispicul magazinului. Vin Retsina este din belşug, la fel şi sucuri şi Pina Colada, Cuba Libre sau alte băuturi răcoritoare asemănătoare. Aşa că am decis să cumpărăm doar un strict necesar, iar mâine, adică azi, să venim să facem cumpărături mai serioase.
Cum până la respectiva activitate este timp din belşug, decidem să mergem la vechea şi buna plajă Pachis. Ocupăm vremelnic două şezlonguri şi o umbrelă, ne poziţionăm strategic scaunul pliant din dotare astfel încât să nu se fâţâie toată populaţia Greciei pe lângă noi şi, deşi nimeni nu ne verifică sau nu ne obligă, decidem să facem gestul de bună cuviinţă necesar şi să comandăm ceva la bar. Plaja este împărţită în mai multe secţiuni, corespunzător fiecărui administrator, iar noi, fiind poziţionaţi în dreptul barului Tropical, decidem că acolo trebuie să facem comanda. Considerând că prezint încredere, până la un punct, în acest domeniu, soţia decide că pot merge singur să comand, aşa că mă aşez pe scaunul barului şi comand un frappe pentru soţie şi un mojito pentru mine. Nu ştiu din ce motiv, dar grecii par foarte miraţi de orice comandă de mojito făcută până în orele prânzului, dar barmanul, dovedind o aleasă conduită, deşi zâmbeşte cu un subânţeles care îmi este străin, îmi prepară un mojito cât toate zilele. Pe durata procesului schimb câteva cuvinte cu omul, plătesc şi gust puţin înainte de a pleca spre şezlonguri. Bang! Şocul aproape că mă face să scap sonda din mână. Este cel mai bun mojito pe care l-am băut în existenţa mea terestră! Mă uit la barman, barmanul se uită la mine şi ceilalţi clienţi se uită la noi. Emoţia care mă încearcă este atât de puternică încât nu rezist să îi spun:
- Domnul meu, aici se prepară cel mai bun mojito din Grecia!
Fiind spuse în greceşte, acestea au fost cuvintele care au cimentat o prietenie trainică, bărbătească între noi pentru tot restul vacanţei. Plec spre soţie ducând sondele în mâini tremurânde, urmărit de ochii umezi de plăcere ai barmanului. Mă tolănesc în şezlong şi mă dedau plăcerilor bahice. Procesul îmi este întrerupt din când în când de unele frământări privind modul în care aş putea face o propunere legislativă prin care toţi bărbaţii trecuţi de 18 ani să fie obligaţi să bea un mojito zilnic...
Soarele dogoreşte puternic, apa este foarte caldă, mojito este rece şi bun, ce ar putea să-şi mai dorească un turist din Drumul Taberei? Aţi ghicit! Să aţipească puţin în şezlong, ceea ce purcedem să facem amândoi fără a pregeta.
A trecut vremea amiezii, ne-am făcut somnul de frumuseţe, am înotat şi ne-am bronzat, aşa că e timpul să plecăm. Dar nu oriunde, ci în căutarea celebrei plaje La Scala. Pe care o găsim foarte aproape de hotelul nostru, dar acest lucru nu o face mai abordabilă. Cu adevărat este o plaje foarte frumos amenajată, foarte dotată, pe masa fiecărui baldachin se află o frapieră cu şampanie, ce să vă spun, o plaje de fiţe. Dar şi tarifele sunt de fiţe, nu pentru nişte turişti banali din Drumul Taberei, aşa ca noi. Drept pentru care ne întoarcem la hotel, ne spălăm, ne schimbăm şi plecăm mai întâi spre supermarketul viselor noastre. Soarta noastră fuse crudă astădată, ca să-l parafrazez pe bătrânul Bolintineanu. Rafturile pline ieri sunt goale acum, atât de goale că se vede rândul celălalt de gondole. Hoarde de turişti însetaţi au bântuit magazinul şi l-au pustiit de băuturile mult dorite. Plecăm cu coada între picioare în căutarea unei taverne unde să mâncăm pentru că restaurantul nostru favorit este cam departe, iar biete trupurile noastre sunt ostenite de şocurile îndurate. Iar îndurarea cerească ni se prezintă sub forma unei taverne cu un nume deosebit de sugestiv, după cum scrie pe firmă: Φυτοπωλείο Μιχαλης/Magazinul de hrănit al lui Mihai. Stabiliment pe care vi-l recomand călduros pentru că, pentru 4,5 euro, aici poţi mânca: trei souvlaki (de pui sau porc) SAU un piept file de pui SAU un gyros SAU o porţie de mici greceşti, la care se ADAUGĂ o farfurie cu tzatziki ŞI una cu cartofi prăjiţi. Mai mult decât convenabil, nu?
Cu burţile bine căptuşite, mai facem o tură prin oraş, prilej de a vedea pe o stradă, în perfectă stare de prezentare şi de funcţionare un autoturism Citroen 2 CV, o relicvă automobilistică. Şi dacă tot e să vedem, ne hotărâm să intrăm şi în câteva magazine de aur şi bijuterii. Produsele sunt frumoase, atrăgătoare, dar preţurile, deşi sunt anunţate mari reduceri, sunt aproape duble faţă de cele din ţară pentru gramul de aur sau un produs asemănător. Aşa că ne reîntoarcem la hotel nu pentru că nu avem ce face ci, din contră, tocmai pentru că avem ce face: vreau să solicit la recepţie schimbarea frigiderului. De data asta avem un frigider mic (în care nu încap decât cutii de bere) şi fără congelator, astfel că nu avem unde pune bateriile genţilor frigorifice pentru plaje. Mă prezint la birou şi îi fac recepţionerului cuvenita solicitare. Omul îmi răspunde că nu poate face nimic, din cauză că sunt ocupate toate camerele.
- Înseamnă, îi răspund eu grav, că singura soluţie ar fi să ucidem un turist, dacă vrem să punem mâna pe un alt frigider.
Şi aici s-a terminat orice discuţie pentru că pe om l-a buşit un râs atât de puternic, încât nu am mai putut vorbi cu el. Fapt ce dovedeşte că umorul are elemente comune, chiar pentru persoane din culturi diferite.
Să auzim de bine!