Thasos în doi (6)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Micul dejun a devenit o parte din ce în ce mai puţin dorită a zilei. Asta, pentru simplul motiv că unul dintre ospătari nu prea are atracţie spre camera de baie sau, chiar dacă el are, n-au hainele lui. Şi miroase. De fapt, nu miroase, pute. Stând de vorbă cu persoane abilitate, aflu că e student la arheologie şi munceşte sezonier ca să-şi susţină studiile. Lucrul este demn de tot respectul, dar asta nu ne împiedică să ne ţinem de nas atunci când trece pe lângă masa noastră.
Şi, cum în orice rău este şi un bine, masa noastră este permanent cea mai curată din tot restaurantul şi niciodată nu are nimic de strâns, noi grăbindu-ne să ducem imediat la bucătărie orice farfurie murdară...
După ce mâncăm, reuşesc s-o conving pe soţie să mergem să vedem plaja Porto Gatos. O luăm spre vest, prin Skala Rachoniou, Skala Prinou, Skala Kalirachis, iar în Skala Marion ieşim din şosea pe o bretea spre dreapta. Poate că cititorii mai curioşi se vor întreba ce e cu atâtea Skale în Thasos. Păi, ce să fie? Nimic. Ca şi în româneşte, skala înseamnă scală. Adică o scară gradată (aşa cum aveau vechile aparate de radio), localităţile fiind întinse pe terenuri în formă de scară.
Parcurgând câteva străduţe de o îngustime tradiţională, reuşim să ajungem la râvnita plajă. Este curată, este discretă, este liniştită, apa este la fel de curată şi foarte liniştită datorită golfului, are locuri de parcare, nu este aglomerată, dar... Întotdeauna există un dar, iar în cazul nostru el înseamnă că ocuparea unui set fotoliu plus umbrelă se plăteşte cu o consumaţie nu la bar, ci la una din tavernele aflate chiar lângă plajă, ceea ce se traduce printr-un cost mult mai ridicat, mai ales pentru nişte persoane salariate ca noi, care nu mănâncă în cursul zilei.
Aşa că, după o scurtă vizită, decidem să ne întoarcem spre casă. Drumul până aici este presărat de benzinării şi pe stânga şi pe dreapta, benzinării de la care ne notasem preţurile la benzină. Acest lucru ne ajută să oprim la aceea cu benzina cea mai ieftină şi să facem prima alimentare, până acum circulând doar cu benzina din plinul făcut la plecarea din ţară. Cu benzină de douăzeci de euro mai grei, ne îndreptăm spre plaja Glykadi. Aflată nu departe de hotelul nostru, plaja are un drum de acces în pantă spre un loc de parcare bănuit a fi la umbră. Plaja este curată, apa minunată, barul difuzează muzică house şi latino (că, deh, de aia am venit în Grecia...) şi doi ospătari bântuie printre eşzlonguri. Regretul meu nu este că difuzează aceste genuri de muzică ci, că volumul la care se difuzează, volum ce mă împedică să-mi folosesc căştile pentru a asculta muzica grecească din dotare.
Facem cuvenita comandă, din care nu lipseşte şi cea de mojito, dar (şi încerc să fiu cât mai obiectiv) calitatea nu se ridică la aceea de la barul Tropical. E mai diluat, sau romul nu e de calitate, nu ştiu ce îi lipseşte, dar nu-mi place. Încerc câteva poze subacvatice, înotăm, ne jucăm în apă şi aţipim la soarele arzător, ce mai încoace-încolo, ne bucurăm de zilele frumoase ale concediului. Observ cum, un cetăţean din vecinătate, amator şi el de scufundări, a harponat o sepie şi se laudă cu ea faţă de cei din jur. Este un lucru cu care nu mă împac, mai ales că astăzi am avut ocazia să fiu martorul unei scene care m-a făcut să mă întreb dacă voi mai mânca vreodată peşte.
Înotam lipit efectiv de nisipul de pe fund urmărind de foarte aproape un banc de vreo 30 – 40 de peştişori argintii, lungi de vreo 4 centimetri, însoţiţi de alţi doi, mari cam cât palma mea. Unul dintre micuţi se opreşte şi începe a scotoci chipurile nisipul de pe fund, de fapt, el urmărindu-mă cu ochişorii lui mărgeluţe, când cu unul, când cu altul. În acel moment, unul din peştii babani iese din formaţie, se întoarce şi îl muşcă uşor pe micuţ de coadă. Acesta sare ca din puşcă, oprindu-se între tovarăşii lui, iar cel mare revine în formaţie. Este un mesaj atât de clar al grijii şi atenţiei părinteşti la nişte fiinţe pe care le credem fără minte, încât ies din apă zguduit şi îi povestesc soţiei toată întâmplarea.
Ne întoarcem la hotel pe la asfinţit într-o maşină încinsă şi condusă de cine? Ei da, de soţie, căreia i-am promis că va conduce tot concediul. Iar eu sunt om de cuvânt... Ne spălăm, ne schimbăm pe îndelete şi ne îndreptăm spre Limenas pentru cuvenita cină, ocazie de a vedea, pentru prima dată de când colindăm Grecia, un echipaj de poliţie. Încetinim pentru a vedea cât mai multe amănunte, prezenţa lui fiind pentru noi un element inedit. Echipajul se află poziţionat la începutul liniei de centură şi legitimează şoferii într-un mod care mi se pare aleatoriu. Suntem cu toate actele în regulă, maşina e nouă şi trecută prin toate reviziile, nu au ce să-i găsească, dar noi suntem de modă veche, adică suntem dintre aceeia care consideră că nu e bine să ai de-a face nici cu poliţia şi nici cu doctorul.
Azi vom încerca o nouă experienţă culinară numită gyros cu autoservire. Ce este ăla un gyros, noi ştim mai de mult, dar nu ştiam ce e un gyros cu autoservire. Ne aşezăm la masă şi, deoarece nimeni nu vine la noi, mă ridic şi mă adresez vânzătoarei. Ocazie de a afla că un gyros cu autoservire este atunci când clientul se află în faţa vitrinei cu preparatele componente ale gyros-ului, alege din ochi ce-i place şi îi spune vânzătoarei, iar aceasta îl prepară. Râdem în hohote de noul sens al noţiunii de autoservire, dar mâncăm gyros-ul cu poftă pentru că e proaspăt, mare şi bun. După care urmează nelipsitele clătite. Fătuca a ajuns să intre într-o rutină în ceea ce ne priveşte. Ne vede, ne salutăm şi întreabă doar atât: cu ce? Asta pentru că eu, fiind duşmanul declarat al monotoniei, schimb mereu ciocolata cu vanilia, vanilia cu fructele de pădure şi aşa mai departe.
Nu ne întoarcem imediat la hotel, ci profităm iarăşi de o bancă liberă şi ne aşezăm să admirăm portul noaptea, timp de vreo jumătate de oră, iar efectele sunt atât de plăcute încât nu ne mai supără faptul că la hotel vedem că nici azi nu avem televizor.
Să auzim de bine!