Thasos în doi (12)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Şi azi e plecarea. Înghiţim ultimul mic dejun cu entuziasmul condamnaţilor la scaunul electric aflaţi şi ei la ultimul lor mic dejun... Terminăm împachetatul în cameră, ducem catrafusele la maşină (prilej de a observa că portbagajul, în mod ciudat, e mai plin decât la venire) şi ne luăm rămas bun de la recepţioneră, fără a-i spune nimic despre intenţiile noastre. Şi pornim.
În anii trecuţi făceam plinul pe insulă şi, apoi, mergeam cât ţinea drumul imediat ce coboram de pe ferry. Anul acesta m-am şmecherit: voi face plinul pe continent. Ajungem la casa de bilete şi intrăm într-un ferry care se va umple doar pe jumătate până la final. Nava pleacă la orele 09.35 şi vă rog să reţineţi ora. Pe timpul traversării nu am reuşit să mai fim atât de duri, aşa că am stat pe punte şi ne-am lungit gâturile spre insulă şi spre „hotelul nostru”. Imediat ce am ajuns pe cheul de la Keramoti am tras pe dreapta şi soţia s-a dus să mai cumpere câteva cadouri (deh, famelie mare, renumeraţie, după buget, mică...), ceea ce a mai amânat plecarea noastră cu încă cel puţin un sfert de oră. Vă rog să reţineţi şi acest interval de timp. De aici am intrat în prima benzinărie şi bine am făcut pentru că, urmărind apoi preţurile pe parcurs, s-a dovedit cea mai ieftină. Aici am mai pierdut încă vreo zece minute, pentru că am dorit un rezervor plin gât.
În sfârşit, ne urnim şi nu mai oprim până la intersecţia cu autostrada, fac dreapta şi luăm drumul spre Komotini, apoi spre Makaza. La ieşirea din Komotini am mai oprit o dată şi am completat plinul la rezervor, deşi computadorul maşinii îmi arăta că avusesem un consum de 6,4 litri la sută la viteza de 130 km/oră fără climatronic, cum mersesem pe autostradă, ceea ce îmi dădea o mare autonomie în continuare. Aşa că, vă rog să mai adăugaţi alte zece minute la cele pierdute până acum.
Şi iată-ne în vama Makaza unde vameşul ne ia paşapoartele şi ne spune câteva cuvinte într-o limbă pe care nu reuşesc să o identific. Văzând nedumerirea noastră, omul îşi cheamă un coleg şi acesta ne spune şi ne arată: parcare! Ne îndreptăm spre locul indicat, oprim şi aşteptăm derularea evenimentelor. Vameşul vine, ne face semn să deschidem portbagajul şi, apoi, genţile frigorifice (una mai mare, cu motor şi una mai mică, de plajă). Se uită prin ele şi încerc să-i explic, mai mult prin semne că, ceea ce vede în interior, sunt bateriile pentru păstrat berea Mithos rece pe plajă. Îi mai cere soţiei să deschidă două sacoşe şi ne face semn că e în regulă şi putem pleca. E prima experienţă de acest gen pe care o trăim şi plecăm mirându-ne că încă nu ne cunosc toţi vameşii după câte drumuri am făcut în Grecia... şi mai adăugaţi cincisprezece minute la socoteală.
Telefonul ne trezeşte la realitatea drumului cu piesa Don Luigi (piesă a trupei BZN despre un naş mafiot, cu care prietenul meu seamănă la prestanţă şi autoritate). Este chiar el, prietenul meu, naşu’ cum l-am botezat noi, în toată măreţia lui corleoneză, care ne întreabă dacă am plecat, ne anunţă că ei au mers pe ploaie şi ne informează că membrii clanului îi sunt bine-sănătoşi. Nu, nu e nicio ploaie, cerul e superb şi drumul minunat.
Drumul ales a fost unul prin care am evitat cu obstinaţie de câte ori s-a putut traversarea oraşelor şi am folosit liniile de centură, chiar dacă asta a însemnat câţiva kilometri în plus: Makaza, Kardzali, Stara Zagora, apoi la dreapta spre Gurkovo (nu confundaţi cu Gabrovo, că daţi de belea) şi din nou spre nord prin Veliko Târnovo, Byala şi Ruse.
O singură oprire ne-a întrerupt cursivitatea drumului, atunci când am fost interesaţi de decoraţiunile interioare ale grupurilor sanitare de la o benzinărie... Aşa că, mai adăugaţi zece minute la cele calculate deja.
Abia trecuţi de jumătatea drumului, soţia îmi atrage atenţia asupra unui putenic miros de azbest:
- E de la noi? se arată ea îngrijorată.
- Nu, în niciun caz. Cred că e de la camioanele încărcate care frânează pe pantele astea.
Şi adevăr grăit-am. În curând ajungem din urmă un camion cu număr de Moldova din ale cărui roţi din stânga-spate iese deja un fum gros. Clacsonez, fac semne insistente cu faza mare, dar fără folos, nimic nu-l poate opri pe răzeşul lui Ştefan atunci când acesta s-a pornit la drum. Încerc o abordare prin dreapta cu speranţa că voi putea striga ceva la el dar, deşi mă vede că trag pe dreapta şi zbier la el, nu dă semne că ar vrea acelaşi lucru. Pornesc iarăşi, îl depăşesc prin stânga, soţia strigă şi ea ieşită pe geam, dar fără folos. Până când, ajuns în faţa lui, vede semnele făcute de soţie, ieşită pe jumătate pe geamul din dreapta şi, în sfârşit, opreşte. Prin oglindă, soţia îl vede cum coboară şi se duce spre roţile fumigene.
Mulţumim lui Dumnezeu că am putut face o faptă bună şi ne continuăm drumul. Ca să ajungem la casieria unde se plăteşte taxa de pod din vama Ruse fix la ora 17.35. Acum, sunteţi destul de mari ca să faceţi singuri socoteala cât a fost timpul efectiv de mers pentru aproximativ 530 kilometri. Dacă nu puteţi, vă spun eu: şapte ore şi cincisprezece minute, din care, dacă scădem traversarea cu ferry, care durează aproximativ 35 de minute, ne mai rămân şase ore şi treizeci şi cinci de minute. Ceea ce, iertată-mi fie lipsa de modestie, zic că e un timp bun, chiar foarte bun, mult sub cel calculat de Google şi mă face să mă întreb dacă nu am putea da câte o fugă la sfârşit de săptămână... Nu vă spun ce viteză medie mi-a indicat computadorul maşinii pentru îmi este frică să nu fiu arestat.
Care e avatajul obţinerii unui timp aşa de scurt? Păi, vă spun imediat. Ai timp să descarci lucrurile din portbagaj şi să mergi al Billa la cumpărături pentru că abia ai venit din concediu şi frigiderul e gol...
Aici se termină odiseea noastră în colţul de rai numit Thasos. Nu îmi imaginez în acest moment vreun motiv plauzibil care ne-ar readuce curând pe insulă, dar vă pot asigura că, şi dacă vom reveni peste zece ani, locurile ne vor fi la fel de cunoscute, de dragi şi de familiare. Thasos nu este o insulă pe care să o uiţi sau să o bagi la bagajul de cunoştinţe comune, este o insulă cu personalitate, cu un trecut viguros şi plină de viaţă. Pentru cei care vor să cunoască Grecia aşa cum este, în formele ei pure, Thasos este primul pas, este abecedarul iubitorilor de Grecia. Thasos nu este o insulă cosmopolită, dar oraşele ei sunt atât de curate şi prietenoase. Peisajele thasiene nu sunt apocaliptice, dar îţi impun respect. Ne-am făcut noi prieteni, pe care sperăm să îi revedem la Bucureşti, ne-am îmbogăţit sufletele şi cunoştinţele cu lucruri frumoase şi suntem convinşi că, şi dacă vom merge a cincia oară, tot vom avea ceva nou de văzut. Thasos este o insulă armoniosă, o insulă a cărei frumuseţe nu se rezumă doar la plaje, o insulă pe care trebuie să o respecţi şi pe care nu o poţi trata îmbătându-te prin taverenele ei pentru ca, apoi, să spui că ai fost în concediu în Grecia...
Bucuria acestor două concedii din acest an în Thasos este amplificată şi îşi capătă un bun temei prin dragostea pe care le-am insuflat-o celor care ne-au însoţit (pe naşu’ nu-l pun la socoteală pentru că el era “virusat” cu mult înaintea noastră) pentru frumuseţile Greciei. De unde ştiu asta? Nu, nu din vorbele lor că le-a plăcut, că a fost frumos, că mai vor o dată şi etc, ci din faptul că, abia veniţi, s-au aşezat în faţa monitoarelor şi îşi fac deja traseul pentru viitoarele lor concedii din care Grecia nu mai poate lipsi. Iar cei care nu au fost cu noi, dau deja semne evidente că ar dori în vara viitoare...
Am stat trei săptămâni în acest an în Thasos, adică în Grecia. Anul viitor sperăm să stăm patru. Unde? Soţia înclină spre o revedere a Lefkadei cea frumoasă sau spre Kefalonia. Eu, spre Corfu cel rămas nevizitat în totalitate sau spre Nea Peramos. Asta înseamnă că s-ar putea să ajungem în Creta... sau în Rodos... Sănătoşi să fim...
Să auzim de bine!