Antikitera

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Sunt sigur că există printre voi şi persoane care au auzit despre insula grecească Antikitera. Şi, probabil, sunt la fel de mulţi cei care au auzit de celebrul mecanism din Antikitera.
În esenţă este vorba despre un obiect diform din bronz descoperit la 17 mai 1902 în mod absolut întâmplător cu ocazia unei scufundări lângă ţărmul insulei greceşti mai sus numite. Într-un mod absolut cuviincios, descoperitorul a predat obiectul Muzeului de Arheologie din Atena, în subsolurile căruia a zăcut mai puţin cuviincios până în 1958 când, un arheolog tânăr şi neliniştit a fost curios să afle ce se ascunde sub cocleala diformă care acoperea obiectul.
Surpriza a fost uriaşă: de sub stratul de oxid care îl acoperea a ieşit la lumină un mecanism cu roţi dinţate! Fără nicio urmă de îndoială obiectul a fost datat cu cel puţin 87 de ani înainte de Hristos. Întrebarea care a apărut în mod firesc pe buzele tuturor a fost: ce făceau oamenii din acele vremuri cu respectivul mecanism cu roţi dinţate? Şi părerile nu au încetat să apară până prin 2006 când, cu surle şi trâmbiţe publicul a fost anunţat că este vorba de un astrolab, un dispozitiv mecanic care ne poate indica diferite elemente astronomice la un anumit moment, prin intermediul unor angrenaje dinţate. Imediat oamenii au început să-şi exprime mirarea faţă de cunoştinţele astronomice ale timpului.
Ei bine, dragii mei, eu sunt de altă părere. Cunoştinţe astonomice bine fundamentate au existat aproape concomitent cu desprinderea omului de maimuţă. Să ne amintim doar de muntele de informaţii astronomice ascunse de piramida lui Kheops, pirmidă care nu a fost construită chiar aşa de curând... În fond, ce altceva era mai uşor pentru omul primitiv decât să holbeze ochii la cer înainte să adoarmă între două vânători? Astfel că eu sunt de părere că întrebarea firească de mai sus este eronată. Cea care ar fi fost firească, în opinia mea, ar fi cu totul alta, mai „la esenţă”: cum au construit oamenii de atunci un mecanism cu roţi dinţate? Cu ani în urmă am avut cinstea şi plăcerea de a lucra într-un colectiv condus de unul din marii proiectanţii de roţi dinţate pe care îi avea ţara la acel moment (ulterior, omului i-au venit minţile la cap şi a plecat în State). Prilej cu care am participat şi eu la proiectarea unor angrenaje şi roţi dintre cele mai dificile în cadrul unor proiecte majore. Şi vă rog să mă credeţi, nu este deloc uşor. Iar aici nu mă refer la efortul fizic, care este şi el considerabil cu tot aportul tehnicii de calcul de care dispune societatea modernă, ci mă refer la cunoştinţele de matematică superioară deosebit de solide de care trebuie să dispui în calitate de proiectant. Nici nu vă imaginaţi ce cunoştinţe de geometrie analitică sau analiză matematică trebuie să stăpâneşti ca să faci faţă pentru cea mai banală roată. Un volum enorm de formule, calcule şi ecuaţii este necesar ca să poţi calcula modulul, înălţimea dintelui, lăţimea dintelui, grosimea piciorului dintelui, raza de racordare, distanţa dintre axe precum şi multe, multe alte elemente fără de care nu poţi executa nici cea mai simplă roată dinţată pe cea mai modernă maşină de danturat. Vă spun cu toată sinceritatea că reuşita obţinută în proiectele la care am participat cu acea ocazie o consider una din realizările vieţii mele. Dacă aveţi vreo îndoială, vă rog să intraţi în prima bibliotecă şi să cereţi un manual de calcul pentru roţile dinţate. După primele zece pagini îmi veţi da dreptate.
Aşa că îmi voi permite, cu acceptul vostru, să pun întrebarea la modul pe care îl consider mult mai adecvat: cum au calculat oamenii de atunci un angrenaj de roţi dinţate? Ce instrumente matematice (tehnice şi logice) au avut la îndemână într-o vreme când ei încă foloseau din plin scrisul pe nisip sau pe tăbliţe de ardezie? Amintiţi-vă doar de bătrânul Arhimede care a fost ucis de un soldat roman tocmai când desena pe nisipul Siracuzei nişte cercuri... Care era nivelul lor de cunoştinţe matematice astfel încât îşi permiteau o asemenea aventură a minţii? Şi care era dotarea lor tehnică ce le permitea să pună în aplicare asemenea proiecte? Iar lucrurile se complică foarte mult dacă vă spun că, la acea dată grecii nu cunoşteau încă cifrele, fiind folosite în locul lor literele alfabetului, semnul aferent cifrei 0 (zero) nu fusese încă inventat, iar marele Pericle socotea pe degete...
Într-o postare anterioară mă exprimam în sensul că nu m-ar mira să aflu că anticii aveau şi televiziune în culori. Aşa-i că acum v-aţi mira şi mai puţin?
Să auzim de bine!

Keynes şi antichitatea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Într-o postare anterioară mă refeream la aportul adus ştiinţei economiei de către teoriile baronului Keynes. Iar cea mai bună dovadă că teoria sa a fost cea mai bună este chiar reuşita Planului Marshall, plan care a pus pe picioare ţările vestice după dezastrul provocat de război.
În esenţă, teoria lui considera că, în momente de criză, statul este cel care trebuie să susţină financiar economia prin investiţii, chiar dacă sunt aparent aberante. Doar investiţiile respective vor da de lucru oamenilor, aceştia vor consuma şi vor plăti taxe şi impozite etc, ajungându-se în final la o autosusţinere a economiei, statul primindu-şi banii înapoi cu profit. În articolul postat la acea dată dezvoltam mai pe larg subiectul.
Iar exemplul dat spuneam că, într-o asemenea situaţie, statul ar trebui să plătească firme şi muncitori pur şi simplu pentru a muta o movilă de nisip dintr-un loc în altul. Acţiunea pare absurdă şi inutilă. Dar să ne uităm puţin în urmă, oare chiar aşa este?
Pe la anii 360 înainte de Cristos, cetăţile greceşti cu Atena în frunte, treceau printr-o gravă criză. Atena îşi pierduse flota şi, implicit, supremaţia pe mare, lucru de loc de invidiat dacă ne gândim că prin flota sa ea deţinea controlul tuturor cetăţilor greceşti din Mediterana. Exceptând drahma care, în pofida tuturor vicisitudinilor nu fusese devalorizată şi îşi păstrase puterea, economia era într-o stare jalnică. Teba, Sparta, Tarentul, Siracuza precum şi multe alte cetăţi greceşti erau slăbite în urma numeroaselor lupte şi războaie intestine care, din păcate (sau din fericire) aveau să se curme doar odată cu ocupaţia romană.
La aceasta se adăuga şi decăderea inerentă a polis-ului tradiţional. Acesta îşi trăise traiul, perioada lui de glorie şi utilitate trecuse. La tendinţa centrifugă organică a grecilor se adăugase izolarea provocată de viaţa între zidurile unui polis. Acest mod de viaţă predispunea la izolare şi individualism, cetăţeanul fiind implicat la modul cel mai direct în conducerea lui (practic, fiecărui cetăţean îi venea rândul periodic să intre în rândul conducătorilor) nu mai era interesat de altceva decât de cele petrecute între zidurile propriei cetăţi. Afară de comunitatea de limbă şi cultură, între populaţiile polis-urilor nu exista nicio legătură afectivă, acestea războindu-se între ele de numeroase ori.
Populaţia cetăţilor se urbanizase, iar în această situaţie se ştie că nu mai este cale de întoarcere. La scăderea forţei de muncă s-au adăugat şi pierderile numeroase în vieţi omeneşti datorate nesfârşitelor războaie. Deşi cu o economie bazată pe agricultură, pământurile (şi aşa puţine) nu mai produceau din lipsă de proprietari sau din lipsă de forţă de muncă. Minele, deşi bogate, erau pustii din cauza lipsei aceleiaşi forţe de muncă.
Atena s-a văzut pusă în faţa rezolvării unei situaţii aparent fără ieşire. Avea pământuri, dar nu avea proprietari. Iar când a reuşit să împroprietărească chiar şi persoane care nici măcar nu au visat la aşa ceva, a descoperit că nu are cine munci pământurile.
Soluţia aleasă a fost desprinsă parcă din lucrările baronului Keynes: la propunerea lui Xenofon, guvernul atenian a cumpărat peste zece mii de sclavi pe care i-a închiriat proprietarilor de mine sau terenuri. Rezultatul nu a întârziat să apară. Având forţă de muncă, proprietarii de mine sau terenuri au început să producă. Din vânzarea produselor, proprietarii şi-au reţinut beneficiul, iar restul l-au restituit statului sub forma taxelor şi impozitelor. Statul şi-a recuperat banii şi cu un profit pe deasupra, oamenii au avut bani de cheltuit, ceea ce a stimulat meseriaşii şi meşteşugarii, ceea ce a stimulat producţia, ceea ce a stimulat consumul şi aşa mai departe..., iar economia şi-a revenit devenind una stabilă.
Ei, ce ziceţi? Dincolo de asemănarea frapantă cu teoria renumitului baron economist, nu credeţi că, mutatis mutandis şi înlocuind sintagma sclav cu aceea de mijloace de producţie, aceasta este o soluţie suficient de viabilă ca să fie aplicată şi în zilele noastre? Dar guvernul nostru se pare că nu cunoaşte economie. Şi nici măcar istorie...
Să auzim de bine!