Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Istoria recentă a României nu se poate mândri cu mari realizări pe tărâmul luptei disidente sau al rezistenţei, aşa cum se pot lăuda francezii sau grecii. Firi preocupate mai mult de micile lor interese egoiste, românii nu şi-au dezvoltat o cultură civică de amploare, fapt care a condus la apariţia unei mentalităţi paternaliste, peste care s–a potrivit ca o mănuşă educaţia comunistă, în care “tătucul” era stăpânul şi decidentul absolut, românii ajungând să prefere şi să cultive mentalitatea prin care altul are grijă de persoana ta.
Urmările acestui metisaj se văd pregnant chiar în zilele noastre, începând cu pietonul indisciplinat care îl apostrofează pe şofer cu un „ce, eşti chior, nu ai frână?” transferând altuia grija faţă de propria-i persoană şi terminând cu ţăranul fost colectivist care se luptă cu ţuicile în crâşmă, privind la străinii care îi reconstruiesc casa după inundaţii.
Cât este de păguboasă o asemenea mentalitate se vede chiar din exemplul mai sus citat, sinistraţii aşteptând ajutorul statului în loc să-şi asigure locuinţele, grevând astfel bugetul statului cu cheltuieli care se vor materializa în lipsuri pentru alte programe utile chiar lui, sinstratului. Aceeaşi mentalitate a “tătucului” care ne dă tot şi ne rezolvă tot a dus la apariţia unor adevăraţi fanatici băsişti sau chiar nostalgici.
Pe canalele de comunicaţii se vântură o creaţie intitulată “NOI CEI DIN DIASPORA SCHIMBĂM REGULILE! - VREŢI VOTUL NOSTRU? ACESTEA SUNT CONDIŢIILE!”
Autenticitatea creaţiei este discutabilă având în vedere faptul că începutul este făcut în nume colectiv, iar finalul este asumat la singular, fără a se specifica dacă şi cine a mandatat persoana respectivă să reprezinte întreaga diasporă. Ca să nu mai vorbim de faptul că, punând căruţa înaintea cailor, autorul deschide larg porţile minciunii electorale. “Da, eu le voi îndeplini pe toate, plus încă două”, poate oferta fără acoperire vreun candidat. Acesta, şi nu altul este motivul pentru care procesul electoral se derulează invers: candidatul îşi prezintă oferta, iar alegătorul o alege pe aceea care îi convine.
Pentru cursivitatea discursului, să lăsăm la o parte aspectele formale şi să ne concentrăm pe textul nud (mi-am permis să adaug diacriticile pentru a nu duce textul în derizoriu).
Candidatule!
Ascultă ce vreau eu, înainte de a-mi face tu o ofertă
Avem o adresare obsesiv-imperativă la singular, persoana respectivă considerându-se un catalizator sau reprezentant al diasporei, deşi în primele rânduri suntem anunţaţi că este vorba de “noi cei din diaspora” (fără virgulă după noi).
1. Respectarea rezultatului referendumului din 2009 pentru reducerea numărului de parlamentari la cel mult 300. Ca principiu general, aceasta este şi părerea noastră: ce e mult strică, iar România duce în cârcă nejustificat de mulţi parlamentari.
2. Imprescriptibilitatea infracţiunilor de furt din bani publici, comise de demnitari. Într-o republică parlamentară, aşa cum este a noastră, legiuitorul este Parlamentul, nicidecum preşedintele. Dar, în mod firesc, apare întrebarea: de ce numai din banii publici? Banii munciţi din greu de restul populaţiei nu au aceeaşi valoare? După ce le-a spart hoţul casa, el să scape prin prescripţie, iar ei să rămână pe drumuri? O schimbare legislativă de asemenea amploare nu poate fă făcută de pe o zi pe alta din cauza gravelor probleme juridice ridicate.
3. Demnitarii şi familiile lor (copii, părinţi), să îşi asume obligaţia de a folosi doar sistemul public de sănătate. În caz contrar îşi pierd calitatea de demnitar. Doar aşa s-ar putea schimba ceva în sistemul public de sănătate. Dar demnitarii noştri folosesc sistemul public de sănătate. Să ne amintim de cazul unui parlamentar UDMR care, cu câţiva ani în urmă, a reţinut la sol un elicopter SMURD care transporta un copil grav bolnav, pentru a veni şi el la Bucureşti ca să-şi trateze piciorul. Credem că cei care nu folosesc sistemul public de sănătate o fac nu din cauză că sunt demnitari, ci pentru că au bani. Şi o fac îndemnaţi de acelaşi impuls omenesc de a nu se uita la bani atunci când e vorba de sănătate.
4. Copiii/nepoţii demnitarilor vor învăţa doar în sistemul public de învăţământ de stat. În caz contrar îşi pierd calitatea de demnitar. Poate aşa se va schimba ceva în învăţământ. Dar copiii demnitarilor noştri (autorul nu specifică limitele sociale în care se încadrează grupul demnitarilor) fac şcoală în sistemul public de învăţământ. Liceul J. Monet este un exemplu cât se poate de viu, din moment ce acolo s-a petrecut chiar şi un viol. Iar sistemul privat de învăţământ se conformează regulilor emise de acelaşi Minister al Educaţiei. Problema nu stă în calitatea elevilor, ci în calitatea actului de învăţământ, incluzând aici şi profesorii.
5. Orice pedeapsă primeşte un demnitar pentru infracţiuni comise în timpul mandatului, să fie dublată. O propunere pe cât de greu de aplicat, pe atât de greu de solicitat. Ce facem cu egalitatea tuturor în faţa legilor? O persoană devenită demnitar nu mai este om? Şi când îi încetează mandatul, ce se întâmplă?
6. Averea demnitarilor care nu poate fi justificată sa fie confiscată, la fel şi a rudelor care nu o pot justifica. Da, asta este o propunere legislativă bună, cu două amendamente: a) nu numai a demnitarillor, ci a tuturor celor găsiţi vinovaţi de justiţie şi b) mai puţin a rudelor demnitarilor pentru că, e lesne de observat, ruda unui demnitar poate dobândi o avere ilicită şi fără ajutorul acestuia.
7. Parlamentarii care nu au iniţiat nicio lege pe toată perioada mandatului, să restituie 50% din sumele primite ca îndemnizaţie. Nu sunt acolo doar pentru a încasa un salariu pe care mulţi dintre noi, nu îl au. Perfect de acord, pentru că obiectul muncii lor este unul legislativ, nu unul de trândăvit. Cu un amendament: şi în cazul în care nu a avut nicio intervenţie legislativă.
8. Interzicerea totală a traseismului politic. Pleci din partid, renunţi şi la funcţia obţinută. După cum se ştie, un parlamentar îşi acupă locul ca urmare a unui proces electiv, el reprezentând alegătorii unei circumscripţii, care l-au votat de bună credinţă, pentru un anumit program. Schimbarea sau renunţarea la partidul iniţial presupune şi schimbarea sau renunţarea la platforma pentru care a fost ales, el nemaiavând o bază justificativă a prezenţei lui în Parlament.
9. Parlamentarii care prin vot s-au opus solicitării Parchetului pentru cercetarea altor demnitari, să nu mai aibă dreptul de a candida pentru funcţii publice timp de 10 ani. Deja intrăm pe alte tărâmuri, cum este cel al liberului arbitru, ca să ne limităm doar la un singur aspect. Dacă un om ajunge parlamentar înseamnă că şi-a pierdut dreptul la propria-i opţiune, trebuie să fie automat de aocord cu ce-i cer alţii? Ce faci cu cei indecişi, care se abţin? Îi condamnăm şi pe ăia?
10. Interzicerea prin lege a dreptului parlamentarilor de a se pronunţa în privinţa cercetării unui demnitar. Acelaşi lucru ca mai sus, dar spus cu alte cuvinte şi într-o contradicţie de temeni: să interzici un drept? Confuzia persistă pentru că parlamentarii nu se opun cercetării, ci recomandă sau nu ridicarea imunităţii parlamentare. Altceva era dacă cerinţa ar fi fost formulată altfel: parlamentarii să nu beneficieze de imunitate pe durata mandatului, ceea ce i-ar fi adus mai paroape de principiul egalităţii tuturor în faţa legii.
11. Redeschiderea tuturor dosarelor care s-au închis prin prescriere, ale foştilor şi actualilor demnitari. Convingerea noastră este că o lege cu carecter retroactiv ar încălca nu numai pricipiile de drept, dar ar stârni revolta chiar a autorului acestor cerinţe.
12. Cheltuielile parlamentului să fie reduse cu 50% faţă de nivelul actual. Un stat sărac nu poate suporta costurile unui parlament bogat. Reducerea cheltuielilor parmanentare ar fi un lucru salutar, numai că nu depinde de preşedinte, indiferent cine va fi el, atât timp cât va respecta actuala Constituţie. Iar România nu este o ţară săracă. Cine nu crede, să încerce să traverseze strada la orele de vârf sau să dea un tur şi să admire vilele din Băneasa, Slobozia sau Feleac, să verifice procentul de ocupare în staţiuni sau numărul turiştilor plecaţi să viziteze alte ţări sau să verifice numărul supermarket-urilor care se deschid fără ostoire.
13. Produsele/serviciile din instituţiile de stat să fie în proporţie de 70% produse în România. O cerinţă nu numai absurdă, dar cât se poate de periculoasă. S-ar încălca principiile pieţei libere (pentru care, suntem siguri că autorul articolului luptă cu consecvenţă) şi ar duce la prăbuşirea economiei româneşti prin scăderea calităţii produselor/serviciilor (care şi aşa nu strălucesc) datorită lipsei concurenţei.
14. Reintroducerea pedepsei cu moartea pentru infracţiuni deosebit de grave. Se pare că autorul articolului este o persoană deosebit de tânără din moment ce nu ştie că, în decembrie 1989, una dintre primele cerinţe (dacă nu chiar prima) exprimată de masele de revoluţionari a fost tocmai abolirea acestei pedepse.
15. Inăsprirea pedepselor din codul rutier. Despre cât de aspre să fie, să-i întrebăm pe cei care şi-au pierdut copiii sau părinţii în accidente rutiere. Pedepse aspre sunt şi acum. Problema noastră este interpretarea şi aplicarea lor. Spre exemplu, ce îi determină pe judecători să dea pedepse cu suspendare în cazul ucigaşilor pe roţi?
16. Puşcăriaşii să muncească pt. Cazare, mâncare, îngrijire medicală. Ei ne fură, ne tâlhăresc, ne violează copiii sau părinţii şi noi îi ţinem pe banii noştri! În puşcărie, munca să fie obligatorie, mai puţin cauzele medicale certe. E curios că toate organizaţiile şi asociaţiile vorbesc despre şi susţin drepturile omului în cazul puşcăriaşilor, dar nimeni nu suflă o vorbă despre drepturile omului în cazurile victimelor. Care puşcăriaşi îşi ispăşesc vina în condiţii de sanatoriu. Veţi rămâne fără grai dacă veţi auzi de ce asistenţă medicală beneficiază un puşcăriaş pe banii contribuabililor, în numele respectivelor drepturi.
17. Castrarea pedofililor şi a violatorilor. Presupunem că autorul solicitărilor s-a referit la această acţiune ca la o propunere legislativă şi nu ca la o acţiune care ar trebui întreprinsă de viitorul preşedinte.
18. Pentru traficanţii de droguri, închisoare pe viaţă. Cu un amendament: producătorii şi traficanţii.
19. Mărirea alocaţiei pentru copii la cel puţin 150 lei. O nouă cerinţă care nu este de competenţa unui preşedinte în România, ca să nu vorbim de ciudăţenia sumei: de ce 150 şi nu 173?
20. Părinţii care nu-şi trimit copiii la şcoală, să fie decăzuţi din drepturi. Şi ce faci în cazul părinţilor care îşi trimit copiii la şcoală, dar pramatiile chiulesc? Oricum, învăţământul de 10 clase este obligatoriu. Mai obligatoriu decât obligatoriu nu se poate.
21. Interzicerea exploatării zăcămintelor de orice fel, prin metode care duc la distrugerea pe termen lung a mediului înconjurător. Toate exploatările, idiferent de natura sau amploarea lor duc la distrugerea în timp a mediului. România să fie prima ţară din lume care nu mai consumă benzină, gaze sau cărbune? O ţară fără automobile, termocentrale sau încălzire e o dorinţă greu de acceptat de populaţia care nu se află în diaspora şi care se luptă cu problemele zilnice.
22. Reîmpădurirea terenurilor defrişate, costurile urmând să fie suportate sau imputate tuturor celor care le-au defrişat sau trebuiau să apere pădurile, nu să le distrugă! Bănuim că este vorba de defrişări ilegale, pentru că altfel, pe lângă benzină, cărbune şi gaz, riscăm să rămânem şi fără mobilier.
23. Interzicerea vânzării pământului agricol românesc către străini. Copiii şi nepoţii noştri, vor trebui să-şi crească copiii. Noi dacă avem astăzi pământ românesc, avem datorită străbunilor noştri care nu l-au vândut, ci s-au jertfit să-l păstreze. Suntem de părere că a fost una din marile erori postrevoluţionare, dar nu preşedintele este cel care poate înterzice sau permite asemenea acţiuni.
24. În procesele câştigate la CEDO, daunele să fie plătite de către judecătorii care au dat sentinţele. Nu trebuie să plătim noi pentru că şi-au băgat ei bani în buzunare. O cerinţă pe muchie de cuţit pentru că judecătorii pot emite sentinţe eronate şi din greşeală, nu numai datorită faptului că sunt corupţi. Cine este arbitrul absolut care poate stabili dacă a fost vorba de o eroare sau de corupţie?
25. Executarea silită a datornicilor Bancorex, pentru recuperarea sumelor nerestituite. Datornicii Bancorex nu au intrat pe uşa băncii, au deschis uşa seifului şi au luat câţi bani au vrut. Ei au doar vina că au cerut. Sumele au fost aprobate şi eliberate de personalul de conducere din bancă, şi nu se ştie niciunul care să fi fost identificat şi sancţionat.
26. Tranzacţiile în cash între persoane fizice, să nu fie limitate de sumă. În actul de vânzare-cumpărare sunt părţi: notarul, vânzătorul, cumpărătorul. De ce trebuie să primească banca un comision? Notarul nu e parte într-un act de vânzare – cumpărare, banca nu are niciun amestec şi nici nu există vreo limitare de sumă. Exemplu este chiar domnul Băsescu, care a făcut o achiziţie de vreo 600.000 euro ducând banii în sacoşă.
27. Înlocuirea prin lege a denumirii de rrom, cu denumirea de ţigan. Fiecare etnie are dreptul să îşi spună cum vrea ea şi este împotriva oricăror principii umanitare să faci o asemenea impunere şovină. Atunci şi maghiarii să fie obligaţi să-şi spună unguri, iar ruşii să-şi spună slavi??
28. Deschiderea unui proces împotriva tuturor guvernantţlor, a celor care se fac vinovaţi de distrugerea industriei. Împotriva TUTUROR guvernanţilor? Nu a fost nici măcar unul bun? O solicitare aiuritoare care confundă puterile în stat, guvernanţii nefăcând altceva decât să aplice legile elaborate de legiuitor. Corolarul ar fi şi un prces împotriva tuturor parlamentarilor? Pe banii cui şi pe baza căror principii juridice?
29. Depolitizarea autorităţilor de reglementare şi control (fisc, media, protecţia consumatorului etc). Depolitizarea e bună, dar revine nostalgia tătucului atoatefăcător. Cum este posibil ca, într-o democraţie, într-o ţară în care e garantată libertatea exprimării, un preşedinte să intervină în structura media? Ce să facă, să schimbe patronii de ziar sau de posturi de televiziune? Să le impună ce ştiri să publice? Există un singur om în ţara asta care ar accepta aşa ceva?
30. Desecretizarea tuturor contractelor civile făcute cu statul român. Contractele de achiziţie din bani publici să fie transparente şi să nu fie acceptată nicio formă de secretizare. Altă absurditate cu iz sindical, pentru că autorul uită că, într-un contract încheiat cu statul, intră, pe lângă stat, unul sau mai mulţi parteneri. Care pot sau nu pot fi de acord cu desecretizarea. Cine plăteşte procesele la Curtea de Arbitraj Internaţional şi daunele care vor fi impuse?
31. „Catedrala Neamului” să devină în totalitate şcoală pentru copiii defavorizaţi, cămin pt. Bătrânii fără ajutor şi spital social – administrarea şi costurile să fie în sarcina Bisericii Romane (B.O.R). De ce doar în sarcina BOR? De ce nu şi în sarcina altor culte? Copiii defavorizaţi sau bătrânii sunt toţi ortodocşi prin definiţie?
32. Anularea subvenţiilor de la buget către cultele religioase. Momentan, numărul credincioşilor este mai mare decât cel al ateilor, majoritatea oamenilor consideră că mai au nevoie de credinţă, iar aceste subvenţii sunt un răspuns implicit al respectului faţă de ei.
Voi vota cu cel care ştie să răspundă aşteptărilor mele. Dacă cineva consideră că ceea ce am scris mai sus, contravine Constituţiei, legislaţiei (multe legi fiind făcute special pentru a servi intereselor clientelei politice), normelor europene, precizez că asta va trebui să facă cel care îmi cere votul şi care astfel se obligă: să iniţieze legi, să le corecteze pe cele greşite, să găsească soluţii, aşa încât lucrurile să funcţioneze în favoarea cetăţeanului.
Distribuie dacă eşti de acord... dacă nu, poate faci parte din "sistem".
Articolul se încheie în aceeaşi manieră personal-imperativă, deşi la început s-a afirmat ca fiind dorinţa unei întregi diaspore. Chiar dacă unele cerinţe sunt legitime sau necesare, ele nu sunt decât cerinţe cu aspect sindical, un preşedinte român neavând nici de departe asemenea atribuţii. Ele pot fi foarte bine incluse în platforma unui partid politic, dar nu ale unui preşedinte având o funcţie reprezentativă într-o republică parlamentară. Nostalgia după un preşedinte jucător, un preşedinte care conduce el ţara şi impune legile după propria voinţă, eludând legi, constituţie, parlament sau guvern este cât se poate de evidentă, chiar pentru trăitorul unei republici prezidenţiale (pentru că, mai mult de atât nu se poate, decât în cazul unei monarhii absolutiste). Cerinţe greu de acceptat chiar pentru un preşedinte al Statelor Unite, care sunt cât se poate de prezidenţiale, dar cu uşoare şanse de acceptare în cazul alegerii unui monarh absolut într-o republică bananieră.
Nu ştim la ce sistem face referire autorul articolului, dar considerăm că, prin prisma actualei Constituţii, tot ce ne dorim este un preşedinte care să o respecte. Iar autorul articolului ne dovedeşte că diaspora în care trăieşte este una cât se poate de dictatorială.
Să auzim de bine!
Istoria recentă a României nu se poate mândri cu mari realizări pe tărâmul luptei disidente sau al rezistenţei, aşa cum se pot lăuda francezii sau grecii. Firi preocupate mai mult de micile lor interese egoiste, românii nu şi-au dezvoltat o cultură civică de amploare, fapt care a condus la apariţia unei mentalităţi paternaliste, peste care s–a potrivit ca o mănuşă educaţia comunistă, în care “tătucul” era stăpânul şi decidentul absolut, românii ajungând să prefere şi să cultive mentalitatea prin care altul are grijă de persoana ta.
Urmările acestui metisaj se văd pregnant chiar în zilele noastre, începând cu pietonul indisciplinat care îl apostrofează pe şofer cu un „ce, eşti chior, nu ai frână?” transferând altuia grija faţă de propria-i persoană şi terminând cu ţăranul fost colectivist care se luptă cu ţuicile în crâşmă, privind la străinii care îi reconstruiesc casa după inundaţii.
Cât este de păguboasă o asemenea mentalitate se vede chiar din exemplul mai sus citat, sinistraţii aşteptând ajutorul statului în loc să-şi asigure locuinţele, grevând astfel bugetul statului cu cheltuieli care se vor materializa în lipsuri pentru alte programe utile chiar lui, sinstratului. Aceeaşi mentalitate a “tătucului” care ne dă tot şi ne rezolvă tot a dus la apariţia unor adevăraţi fanatici băsişti sau chiar nostalgici.
Pe canalele de comunicaţii se vântură o creaţie intitulată “NOI CEI DIN DIASPORA SCHIMBĂM REGULILE! - VREŢI VOTUL NOSTRU? ACESTEA SUNT CONDIŢIILE!”
Autenticitatea creaţiei este discutabilă având în vedere faptul că începutul este făcut în nume colectiv, iar finalul este asumat la singular, fără a se specifica dacă şi cine a mandatat persoana respectivă să reprezinte întreaga diasporă. Ca să nu mai vorbim de faptul că, punând căruţa înaintea cailor, autorul deschide larg porţile minciunii electorale. “Da, eu le voi îndeplini pe toate, plus încă două”, poate oferta fără acoperire vreun candidat. Acesta, şi nu altul este motivul pentru care procesul electoral se derulează invers: candidatul îşi prezintă oferta, iar alegătorul o alege pe aceea care îi convine.
Pentru cursivitatea discursului, să lăsăm la o parte aspectele formale şi să ne concentrăm pe textul nud (mi-am permis să adaug diacriticile pentru a nu duce textul în derizoriu).
Candidatule!
Ascultă ce vreau eu, înainte de a-mi face tu o ofertă
Avem o adresare obsesiv-imperativă la singular, persoana respectivă considerându-se un catalizator sau reprezentant al diasporei, deşi în primele rânduri suntem anunţaţi că este vorba de “noi cei din diaspora” (fără virgulă după noi).
1. Respectarea rezultatului referendumului din 2009 pentru reducerea numărului de parlamentari la cel mult 300. Ca principiu general, aceasta este şi părerea noastră: ce e mult strică, iar România duce în cârcă nejustificat de mulţi parlamentari.
2. Imprescriptibilitatea infracţiunilor de furt din bani publici, comise de demnitari. Într-o republică parlamentară, aşa cum este a noastră, legiuitorul este Parlamentul, nicidecum preşedintele. Dar, în mod firesc, apare întrebarea: de ce numai din banii publici? Banii munciţi din greu de restul populaţiei nu au aceeaşi valoare? După ce le-a spart hoţul casa, el să scape prin prescripţie, iar ei să rămână pe drumuri? O schimbare legislativă de asemenea amploare nu poate fă făcută de pe o zi pe alta din cauza gravelor probleme juridice ridicate.
3. Demnitarii şi familiile lor (copii, părinţi), să îşi asume obligaţia de a folosi doar sistemul public de sănătate. În caz contrar îşi pierd calitatea de demnitar. Doar aşa s-ar putea schimba ceva în sistemul public de sănătate. Dar demnitarii noştri folosesc sistemul public de sănătate. Să ne amintim de cazul unui parlamentar UDMR care, cu câţiva ani în urmă, a reţinut la sol un elicopter SMURD care transporta un copil grav bolnav, pentru a veni şi el la Bucureşti ca să-şi trateze piciorul. Credem că cei care nu folosesc sistemul public de sănătate o fac nu din cauză că sunt demnitari, ci pentru că au bani. Şi o fac îndemnaţi de acelaşi impuls omenesc de a nu se uita la bani atunci când e vorba de sănătate.
4. Copiii/nepoţii demnitarilor vor învăţa doar în sistemul public de învăţământ de stat. În caz contrar îşi pierd calitatea de demnitar. Poate aşa se va schimba ceva în învăţământ. Dar copiii demnitarilor noştri (autorul nu specifică limitele sociale în care se încadrează grupul demnitarilor) fac şcoală în sistemul public de învăţământ. Liceul J. Monet este un exemplu cât se poate de viu, din moment ce acolo s-a petrecut chiar şi un viol. Iar sistemul privat de învăţământ se conformează regulilor emise de acelaşi Minister al Educaţiei. Problema nu stă în calitatea elevilor, ci în calitatea actului de învăţământ, incluzând aici şi profesorii.
5. Orice pedeapsă primeşte un demnitar pentru infracţiuni comise în timpul mandatului, să fie dublată. O propunere pe cât de greu de aplicat, pe atât de greu de solicitat. Ce facem cu egalitatea tuturor în faţa legilor? O persoană devenită demnitar nu mai este om? Şi când îi încetează mandatul, ce se întâmplă?
6. Averea demnitarilor care nu poate fi justificată sa fie confiscată, la fel şi a rudelor care nu o pot justifica. Da, asta este o propunere legislativă bună, cu două amendamente: a) nu numai a demnitarillor, ci a tuturor celor găsiţi vinovaţi de justiţie şi b) mai puţin a rudelor demnitarilor pentru că, e lesne de observat, ruda unui demnitar poate dobândi o avere ilicită şi fără ajutorul acestuia.
7. Parlamentarii care nu au iniţiat nicio lege pe toată perioada mandatului, să restituie 50% din sumele primite ca îndemnizaţie. Nu sunt acolo doar pentru a încasa un salariu pe care mulţi dintre noi, nu îl au. Perfect de acord, pentru că obiectul muncii lor este unul legislativ, nu unul de trândăvit. Cu un amendament: şi în cazul în care nu a avut nicio intervenţie legislativă.
8. Interzicerea totală a traseismului politic. Pleci din partid, renunţi şi la funcţia obţinută. După cum se ştie, un parlamentar îşi acupă locul ca urmare a unui proces electiv, el reprezentând alegătorii unei circumscripţii, care l-au votat de bună credinţă, pentru un anumit program. Schimbarea sau renunţarea la partidul iniţial presupune şi schimbarea sau renunţarea la platforma pentru care a fost ales, el nemaiavând o bază justificativă a prezenţei lui în Parlament.
9. Parlamentarii care prin vot s-au opus solicitării Parchetului pentru cercetarea altor demnitari, să nu mai aibă dreptul de a candida pentru funcţii publice timp de 10 ani. Deja intrăm pe alte tărâmuri, cum este cel al liberului arbitru, ca să ne limităm doar la un singur aspect. Dacă un om ajunge parlamentar înseamnă că şi-a pierdut dreptul la propria-i opţiune, trebuie să fie automat de aocord cu ce-i cer alţii? Ce faci cu cei indecişi, care se abţin? Îi condamnăm şi pe ăia?
10. Interzicerea prin lege a dreptului parlamentarilor de a se pronunţa în privinţa cercetării unui demnitar. Acelaşi lucru ca mai sus, dar spus cu alte cuvinte şi într-o contradicţie de temeni: să interzici un drept? Confuzia persistă pentru că parlamentarii nu se opun cercetării, ci recomandă sau nu ridicarea imunităţii parlamentare. Altceva era dacă cerinţa ar fi fost formulată altfel: parlamentarii să nu beneficieze de imunitate pe durata mandatului, ceea ce i-ar fi adus mai paroape de principiul egalităţii tuturor în faţa legii.
11. Redeschiderea tuturor dosarelor care s-au închis prin prescriere, ale foştilor şi actualilor demnitari. Convingerea noastră este că o lege cu carecter retroactiv ar încălca nu numai pricipiile de drept, dar ar stârni revolta chiar a autorului acestor cerinţe.
12. Cheltuielile parlamentului să fie reduse cu 50% faţă de nivelul actual. Un stat sărac nu poate suporta costurile unui parlament bogat. Reducerea cheltuielilor parmanentare ar fi un lucru salutar, numai că nu depinde de preşedinte, indiferent cine va fi el, atât timp cât va respecta actuala Constituţie. Iar România nu este o ţară săracă. Cine nu crede, să încerce să traverseze strada la orele de vârf sau să dea un tur şi să admire vilele din Băneasa, Slobozia sau Feleac, să verifice procentul de ocupare în staţiuni sau numărul turiştilor plecaţi să viziteze alte ţări sau să verifice numărul supermarket-urilor care se deschid fără ostoire.
13. Produsele/serviciile din instituţiile de stat să fie în proporţie de 70% produse în România. O cerinţă nu numai absurdă, dar cât se poate de periculoasă. S-ar încălca principiile pieţei libere (pentru care, suntem siguri că autorul articolului luptă cu consecvenţă) şi ar duce la prăbuşirea economiei româneşti prin scăderea calităţii produselor/serviciilor (care şi aşa nu strălucesc) datorită lipsei concurenţei.
14. Reintroducerea pedepsei cu moartea pentru infracţiuni deosebit de grave. Se pare că autorul articolului este o persoană deosebit de tânără din moment ce nu ştie că, în decembrie 1989, una dintre primele cerinţe (dacă nu chiar prima) exprimată de masele de revoluţionari a fost tocmai abolirea acestei pedepse.
15. Inăsprirea pedepselor din codul rutier. Despre cât de aspre să fie, să-i întrebăm pe cei care şi-au pierdut copiii sau părinţii în accidente rutiere. Pedepse aspre sunt şi acum. Problema noastră este interpretarea şi aplicarea lor. Spre exemplu, ce îi determină pe judecători să dea pedepse cu suspendare în cazul ucigaşilor pe roţi?
16. Puşcăriaşii să muncească pt. Cazare, mâncare, îngrijire medicală. Ei ne fură, ne tâlhăresc, ne violează copiii sau părinţii şi noi îi ţinem pe banii noştri! În puşcărie, munca să fie obligatorie, mai puţin cauzele medicale certe. E curios că toate organizaţiile şi asociaţiile vorbesc despre şi susţin drepturile omului în cazul puşcăriaşilor, dar nimeni nu suflă o vorbă despre drepturile omului în cazurile victimelor. Care puşcăriaşi îşi ispăşesc vina în condiţii de sanatoriu. Veţi rămâne fără grai dacă veţi auzi de ce asistenţă medicală beneficiază un puşcăriaş pe banii contribuabililor, în numele respectivelor drepturi.
17. Castrarea pedofililor şi a violatorilor. Presupunem că autorul solicitărilor s-a referit la această acţiune ca la o propunere legislativă şi nu ca la o acţiune care ar trebui întreprinsă de viitorul preşedinte.
18. Pentru traficanţii de droguri, închisoare pe viaţă. Cu un amendament: producătorii şi traficanţii.
19. Mărirea alocaţiei pentru copii la cel puţin 150 lei. O nouă cerinţă care nu este de competenţa unui preşedinte în România, ca să nu vorbim de ciudăţenia sumei: de ce 150 şi nu 173?
20. Părinţii care nu-şi trimit copiii la şcoală, să fie decăzuţi din drepturi. Şi ce faci în cazul părinţilor care îşi trimit copiii la şcoală, dar pramatiile chiulesc? Oricum, învăţământul de 10 clase este obligatoriu. Mai obligatoriu decât obligatoriu nu se poate.
21. Interzicerea exploatării zăcămintelor de orice fel, prin metode care duc la distrugerea pe termen lung a mediului înconjurător. Toate exploatările, idiferent de natura sau amploarea lor duc la distrugerea în timp a mediului. România să fie prima ţară din lume care nu mai consumă benzină, gaze sau cărbune? O ţară fără automobile, termocentrale sau încălzire e o dorinţă greu de acceptat de populaţia care nu se află în diaspora şi care se luptă cu problemele zilnice.
22. Reîmpădurirea terenurilor defrişate, costurile urmând să fie suportate sau imputate tuturor celor care le-au defrişat sau trebuiau să apere pădurile, nu să le distrugă! Bănuim că este vorba de defrişări ilegale, pentru că altfel, pe lângă benzină, cărbune şi gaz, riscăm să rămânem şi fără mobilier.
23. Interzicerea vânzării pământului agricol românesc către străini. Copiii şi nepoţii noştri, vor trebui să-şi crească copiii. Noi dacă avem astăzi pământ românesc, avem datorită străbunilor noştri care nu l-au vândut, ci s-au jertfit să-l păstreze. Suntem de părere că a fost una din marile erori postrevoluţionare, dar nu preşedintele este cel care poate înterzice sau permite asemenea acţiuni.
24. În procesele câştigate la CEDO, daunele să fie plătite de către judecătorii care au dat sentinţele. Nu trebuie să plătim noi pentru că şi-au băgat ei bani în buzunare. O cerinţă pe muchie de cuţit pentru că judecătorii pot emite sentinţe eronate şi din greşeală, nu numai datorită faptului că sunt corupţi. Cine este arbitrul absolut care poate stabili dacă a fost vorba de o eroare sau de corupţie?
25. Executarea silită a datornicilor Bancorex, pentru recuperarea sumelor nerestituite. Datornicii Bancorex nu au intrat pe uşa băncii, au deschis uşa seifului şi au luat câţi bani au vrut. Ei au doar vina că au cerut. Sumele au fost aprobate şi eliberate de personalul de conducere din bancă, şi nu se ştie niciunul care să fi fost identificat şi sancţionat.
26. Tranzacţiile în cash între persoane fizice, să nu fie limitate de sumă. În actul de vânzare-cumpărare sunt părţi: notarul, vânzătorul, cumpărătorul. De ce trebuie să primească banca un comision? Notarul nu e parte într-un act de vânzare – cumpărare, banca nu are niciun amestec şi nici nu există vreo limitare de sumă. Exemplu este chiar domnul Băsescu, care a făcut o achiziţie de vreo 600.000 euro ducând banii în sacoşă.
27. Înlocuirea prin lege a denumirii de rrom, cu denumirea de ţigan. Fiecare etnie are dreptul să îşi spună cum vrea ea şi este împotriva oricăror principii umanitare să faci o asemenea impunere şovină. Atunci şi maghiarii să fie obligaţi să-şi spună unguri, iar ruşii să-şi spună slavi??
28. Deschiderea unui proces împotriva tuturor guvernantţlor, a celor care se fac vinovaţi de distrugerea industriei. Împotriva TUTUROR guvernanţilor? Nu a fost nici măcar unul bun? O solicitare aiuritoare care confundă puterile în stat, guvernanţii nefăcând altceva decât să aplice legile elaborate de legiuitor. Corolarul ar fi şi un prces împotriva tuturor parlamentarilor? Pe banii cui şi pe baza căror principii juridice?
29. Depolitizarea autorităţilor de reglementare şi control (fisc, media, protecţia consumatorului etc). Depolitizarea e bună, dar revine nostalgia tătucului atoatefăcător. Cum este posibil ca, într-o democraţie, într-o ţară în care e garantată libertatea exprimării, un preşedinte să intervină în structura media? Ce să facă, să schimbe patronii de ziar sau de posturi de televiziune? Să le impună ce ştiri să publice? Există un singur om în ţara asta care ar accepta aşa ceva?
30. Desecretizarea tuturor contractelor civile făcute cu statul român. Contractele de achiziţie din bani publici să fie transparente şi să nu fie acceptată nicio formă de secretizare. Altă absurditate cu iz sindical, pentru că autorul uită că, într-un contract încheiat cu statul, intră, pe lângă stat, unul sau mai mulţi parteneri. Care pot sau nu pot fi de acord cu desecretizarea. Cine plăteşte procesele la Curtea de Arbitraj Internaţional şi daunele care vor fi impuse?
31. „Catedrala Neamului” să devină în totalitate şcoală pentru copiii defavorizaţi, cămin pt. Bătrânii fără ajutor şi spital social – administrarea şi costurile să fie în sarcina Bisericii Romane (B.O.R). De ce doar în sarcina BOR? De ce nu şi în sarcina altor culte? Copiii defavorizaţi sau bătrânii sunt toţi ortodocşi prin definiţie?
32. Anularea subvenţiilor de la buget către cultele religioase. Momentan, numărul credincioşilor este mai mare decât cel al ateilor, majoritatea oamenilor consideră că mai au nevoie de credinţă, iar aceste subvenţii sunt un răspuns implicit al respectului faţă de ei.
Voi vota cu cel care ştie să răspundă aşteptărilor mele. Dacă cineva consideră că ceea ce am scris mai sus, contravine Constituţiei, legislaţiei (multe legi fiind făcute special pentru a servi intereselor clientelei politice), normelor europene, precizez că asta va trebui să facă cel care îmi cere votul şi care astfel se obligă: să iniţieze legi, să le corecteze pe cele greşite, să găsească soluţii, aşa încât lucrurile să funcţioneze în favoarea cetăţeanului.
Distribuie dacă eşti de acord... dacă nu, poate faci parte din "sistem".
Articolul se încheie în aceeaşi manieră personal-imperativă, deşi la început s-a afirmat ca fiind dorinţa unei întregi diaspore. Chiar dacă unele cerinţe sunt legitime sau necesare, ele nu sunt decât cerinţe cu aspect sindical, un preşedinte român neavând nici de departe asemenea atribuţii. Ele pot fi foarte bine incluse în platforma unui partid politic, dar nu ale unui preşedinte având o funcţie reprezentativă într-o republică parlamentară. Nostalgia după un preşedinte jucător, un preşedinte care conduce el ţara şi impune legile după propria voinţă, eludând legi, constituţie, parlament sau guvern este cât se poate de evidentă, chiar pentru trăitorul unei republici prezidenţiale (pentru că, mai mult de atât nu se poate, decât în cazul unei monarhii absolutiste). Cerinţe greu de acceptat chiar pentru un preşedinte al Statelor Unite, care sunt cât se poate de prezidenţiale, dar cu uşoare şanse de acceptare în cazul alegerii unui monarh absolut într-o republică bananieră.
Nu ştim la ce sistem face referire autorul articolului, dar considerăm că, prin prisma actualei Constituţii, tot ce ne dorim este un preşedinte care să o respecte. Iar autorul articolului ne dovedeşte că diaspora în care trăieşte este una cât se poate de dictatorială.
Să auzim de bine!
care este sursa acestor cerinte ale diasporei?
RăspundețiȘtergere@ shakuka: Habar n-am. Un e-mail anonim care circulă pe Internet într-o veselie.
RăspundețiȘtergere