Efecte englezeşti

Imagine preluată de pe interviewmagazine.com

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Numeroase sunt postările în care am făcut referire la efectele penibile, ca să nu zic prosteşti, ale anglicizării snoabe a limbii române. Că este vina firmelor de publicitate, că este vina mijloacelor de mass media, că este lipsa noastră de coloană vertebrală, nu ştiu şi chiar dacă aş şti, nu cred că aş putea îndrepta ceva, nu pentru că nu am ambiţie, ci pentru că încrâncenarea vorbitorilor de romanglă este mult prea mare.

Reclame conţinând expresii care le sunt greu de pronunţat chiar realizatorilor sau care nu sunt înţelese de cititori sunt cu prisosinţă. Reviste pentru tineret sau de modă conţinând termeni care mai de care mai ciudaţi, iarăşi sunt cu prisosinţă. Tricouri cu înscrisuri aiuritoare, despre care purtătorii habar nu au o iotă ce însemnă, sunt la fel de multe.

Nu cred că sunt un bigot al limbii române, atâta timp cât accept să spun computer în loc de calculator, pentru că mi se pare un cuvânt cu sensul mai apropiat de realitate. Dar nu pot spune trend în loc de tendinţă pentru că nu văd niciun motiv.

Astăzi mă voi referi la un aspect cât se poate de concret, constatat pe pielea mea nu cu multe zile în urmă, aspect care sper că vă va exemplifica cât se poate de clar efectele anglicizării fără rost şi fără noimă în corelaţie cu nivelul cultural mediu al populaţiei.

Mă deplasez în ritm vioi pe una din arterele mari ale iubitei noastre capitale. O căldură toridă a izbucnit din plin şi eu mă fâţâi căutând subiecte de fotografiat. Pentru moment sunt tentat să fotografiez câteva femei încălţate cu cizme îmblănite pe căldura asta cumplită, dar stomacul îmi semnalizează că are alte intenţii. Este foamea, veşnicul motor al acţiunilor noastre. Dorind ca să trăiesc în deplină armonie cu organele din dotare, îi dau ascultare şi ochesc un local corespunzător unei gustări. Nu este nicio coadă, cunosc localul şi curăţenia lui, aşa că nu am nicio ezitare ca să mă îndrept spre casă şi să dau o comandă. Pe panoul aflat în dreapta casei se află lista preparatelor, multe din ele în limba engleză. Îmi atrage atenţia preparatul Big Dog, un produs asemănător celebrului Hot Dog, pe care l-aş încerca, măcar din curiozitate. Aşa că, nu mai stau pe gânduri şi glăsuiesc:

- Sărut mâna! Un Câine Mare, vă rog!

Casiera se uită la mine ca prin sticlă, cu ochi senini şi goi. Insist:

- Aţi închis?

- Nu! De ce? întreabă ea după câteva clipe de tăcere.

- Pentru că v-am spus că vreau şi eu un Câine Mare şi nu...

- Vă arde de mişto? mă întrerupe ea. Nu, nu avem aşa ceva, îmi răspunde fătuca uitându-se la mine cu o sprânceană ridicată, ca la un alienat.

- Păi, văd că scrie pe panou...

- Nu scrie nimic, nu mai insistaţi cu prostii. Cum să avem noi câini?

În sfârşit, îmi dau seama că tânăra este o nouă victimă a excesului de englezisme şi mă simt oarecum solidar cu ea, aşa că încerc să o ajut:

- Domnişoară, scrie pe panou foarte clar: Big Dog!

- Aaa, Big Dog vreţi? De ce nu spuneţi aşa? Vă arde de glume proaste, bombăne ea în continuare în timp ce îmi ia banii şi eliberează bonul, fără să dea dovadă că a recunoscut traducerea.

Rămân la părerea mea că, vorba lui Greangă, fiecare pasăre pe limba ei piere şi decât codaş la oraş mai bine în satul tău fruntaş.

Să hear you de bine!

Mâncarea ucigaşă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Într-un articol publicat de Bianca Marcovici în România Liberă în 2006 (!) şi reluat pe Naturist-Life şi 9am găsim un studiu foarte interesant despre despre securitatea alimentară, studiu pe care îl preiau cu completările prof. Dr. Gheorghe Mencinicopschi, directorul Institutului de Cercetări Alimentare, deoarece îl consider la fel de actual.
Studiul, dat publicităţii în Franţa, spune că jumătate din produsele alimentare din România sunt infectate cu substanţe cancerigene de tip "aflatoxină". Aceasta nu poate fi distrusă prin fierbere sau prin metabolism. Fenomenul infectării alimentelor cu aflatoxine în ţările din sud-estul Europei este cunoscut de specialiştii occidentali de peste 15 ani şi este denumit "sindromul balcanic". Aportul de E-uri poate face ca un salam să conţină doar 5% carne. A apărut şi siropul mutant. În anul 2004, în România exploda un scandal legat de importarea unui lot de boia de ardei (paprika) din Ungaria, infectat cu aflatoxină. Produsul a fost retras imediat de pe piaţă, dar nimeni nu a fost sancţionat. Aflatoxina este o substanţă cancerigenă produsă de ciuperci microscopice care infectează alimentele depozitate în condiţii precare. Cel mai des este întâlnită în cafea, arahide, porumb, alune şi condimente. Microorganismele mai sus menţionate produc mai multe tipuri de toxine, din care cele mai periculoase sunt aflatoxinele, acestea fiind la rândul lor de mai multe tipuri. Scandalul părea să se fi ivit din neant, până la acea data în România nu se auzise nimic despre ciupercile cu pricina. Despre ce e vorba? Povestea a început în 1960, când în Anglia au murit în câteva luni 2.000 de curcani. Fermierii au intrat în panică şi au cerut biologilor să afle care e cauza dezastrului. Din aproape în aproape s-a ajuns la concluzia că toate păsările fuseseră hrănite cu turte de arahide provenite de la un singur depozit şi că toate muriseră din cauza că li s-au blocat rinichii. După un timp, a fost găsit vinovatul: o ciupercă microscopică. Aceasta se dezvolta în mediile umede şi închise şi secreta o substanţă toxică pentru organism. Mai mult, toxina nu poate fi distrusă prin fierbere sau prin metabolism. Astfel, un animal care a mâncat porumb infectat transmite toxina mai departe la omul care consumă carnea animalului sacrificat. Occidentalii au luat imediat măsuri, în sensul că au dezvoltat o adevărată industrie a depozitării, diferită pentru fiecare produs în parte. Un astfel de sistem de protecţie în alimentaţia publică, numit HCCP - de exemplu - a fost preluat de la specialiştii NASA, care îl inventaseră pentru securitatea cosmonauţilor. Concomitent, au adoptat o serie de măsuri legislative care să protejeze piaţa alimentară de produsele infectate cu toxina ucigaşă. Fenomenul este în continuare studiat de specialiştii occidentali, majoritatea ţărilor lumii fiind monitorizate din acest punct de vedere, acest lucru producând efecte economice pentru cei ce încalcă legislaţia securităţii alimentare. Jumătate din hrana zilnică e contaminată. Un studiu numit "Siguranţa alimentară", publicat în anul 2002 în colecţia franceză "Ştiinţe şi tehnici alimentare", arată că România se află printre ţările infectate cu microtoxine. Din produsele autohtone analizate de francezi, jumătate musteau de asemenea substanţe ucigaşe. Capitolul "România" din acest document e intitulat "Studiile Dutton - 1996" (adică studiile au fost făcute încă de la acea vreme), iar oamenii de ştiinţă occidentali situează ţara noastră în zona afectată de ceea ce ei au numit, cu 15 ani în urmă, "sindromul balcanic". Încă de atunci se ştia că populaţiile României, Bulgariei şi ţările fostului spaţiu iugoslav consumă cereale puternic infectate cu ciuperci producătoare de micotoxine, de tip "aflatoxină", în special cele care atacă rinichii. De ce? În timp ce ţările dezvoltate şi-au creat tehnologii avansate pentru depozitarea alimentelor, tocmai pentru a preveni îmbolnăvirea populaţiei cu micotoxine, ţările sărace, printre care şi România, nu au investit nimic în acest domeniu. Dacă într-un siloz pentru cereale din Olanda, de exemplu, chiar şi aerul este filtrat pentru a evita orice infectare a produsului alimentar, în ţările mai înapoiate, cum ar fi cele din America Latină şi Europa de Est, principala problemă a depozitării sunt şoarecii şi şobolanii - restul fiind considerat nesemnificativ - pentru că nu omul era scopul în sine, ci producţia. Revenind pe plaiuri mioritice, la noi nu s-au făcut asemenea studii şi nu s-a scos un cuvinţel despre legătura dintre alimentele de pe piaţa românească şi aflatoxine. Singurele date despre noi înşine ne pot da occidentalii, care spun că cel puţin jumătate din hrana pe care o punem zilnic pe masă conţine substanţe cancerigene de tip aflatoxină. Cei mai afectaţi sunt bătrânii, copiii şi gravidele. Limitele de la care micotoxinele devin periculoase sunt de ordinul microgramelor sau nanogramelor pe kilogram corp pe zi (miime de gram sau milionime de gram - n.r.), în funcţie de tipul toxinei. Dacă organismul uman primeşte mai mult decât atât, ceea ce la noi se întâmplă zilnic, micotoxinele atacă materialul genetic, făcând posibilă apariţia cancerului, în special la ficat. De asemenea poate determină apariţia malformaţiilor la nou-născuţi. Cei mai afectaţi sunt bătrânii, copiii, femeile însărcinate şi persoanele bolnave. Comisia Naţională pentru Securitate Biologică ştie foarte bine despre acest fenomen, dar deocamdată nu a putut face altceva decât să pună în acord legislaţia românească cu cea europeană. Restul va depinde de banii investiţi în infrastructura agricolă. Şi, din păcate problemele legate de calitatea alimentelor nu se opresc aici.. Morţii nu mai putrezesc. În urmă cu trei ani angajaţii Administraţiei Cimitirelor şi Crematoriilor Umane au adus la cunoştinţa conducerii instituţiei că se confruntă din ce în ce mai des cu nişte cazuri ciudate de mumificare a cadavrelor. Din lipsă de spaţiu, în cimitirele bucureştene se practică deshumarea la şapte ani a osemintelor pentru a fi reînhumate la picioarele mormântului, pentru a face astfel loc unui alt decedat al familiei. Surprinzător, cadavrele, sau părţi ale acestora, nu mai putrezesc. Ce să fie, ce sa fie? Răspunsul l-a dat Gheorghe Mencinicopschi, directorul general al Institutului de Cercetări Alimentare: "Povestea are o cuprindere mai largă. Specialiştii europeni în alimentaţie au fost sesizaţi în anii '90 de faptul că morţii nu mai putrezesc şi, în urma unor studii, s-a demonstrat că acest lucru se datorează consumului de conservanţi sintetici, adică E-uri. Aceasta este explicaţia şi la noi." Altfel spus, românii mănâncă în fiecare zi alimente care conţin aditivi şi conservanţi alimentari. În ciuda faptului că specialiştii avertizează asupra consumului de E-uri, nimeni nu se poate feri de alimente "îmbogăţite" cu aditivi. Un salam poate avea şi 5% carne. "Este bine să ne ferim de toate E-urile, dar mai ales de conservanţii sintetici, de coloranţii sintetici şi de aditivii care accentuează gustul. Din păcate însă, nu prea mai există alimente care să nu conţină asemenea substanţe. Este o necesitate a industriei alimentare moderne. Fără conservanţi nu putem avea mâncare în magazine dar, pe de altă parte, aceste E-uri sunt dăunătoare sănătăţii. Este un cerc vicios. Produsele mai ieftine au întotdeauna mai multe E-uri, aşa că aceia care ţin la sănătatea lor ar trebui să mănânce mai puţin, dar mai bun. Ceea ce în România este puţin posibil. Mai mult, din punct de vedere legal controlul aditivilor este problematic. Dacă o firmă de mezeluri decide că reţeta produsului trebuie să conţină mulţi aditivi, noi nu putem interveni. Astfel că nu trebuie să mire pe nimeni dacă într-un salam nu există decât cinci la sută carne, este dreptul producătorului să scoată pe piaţă reţeta pe care o doreşte, adică mai ieftină şi mai proastă, cu singura obligaţie să specifice conţinutul pe etichetă. În ceea ce priveşte sindromul balcanic, noi ştiam de aceste lucruri doar din cercetările făcute în Occident. Aflatoxina atacă în special ficatul şi rinichii", ne-a declarat Gheorghe Mencinicopschi. De cele mai multe ori nici măcar această cerinţă de etichetare nu este respectată la noi. În România se utilizează peste 200 de aditivi alimentari. În paranteză spus, în România, este permisă utilizarea a peste 200 de aditivi alimentari. Printre cele mai periculoase E-uri sunt cele care dau gust, mai ales o puternică aromă de carne (E 621, E 634, E 635), cele folosite în produsele proaspete, chiar şi în pâine, pentru a le conserva (E 210), coloranţi folosiţi mai ales la băuturile nealcoolice şi la sosuri (E 102 - galben, E 129 - roşu). În Europa, doi aditivi coloranţi au fost interzişi (E 231 şi E 232), fiind catalogaţi ca pesticide, dar în ţara noastră continuă să fie utilizaţi. Riscurile consumului de aditivi alimentari sunt multiple pentru sănătate, dar efectele nu apar imediat. Atunci când o persoană prezintă stări de oboseală, lipsă de concentrare, ameţeli, dureri de cap sau balonări se poate gândi, fără să greşească, că este urmarea consumului de aditivi.
Atenţie la B.T.
În anul 2003 Comisia Naţională pentru Securitate Biologică a descoperit într-un magazin din Bucureşti un sirop obţinut din porumb modificat genetic, pentru îndulcirea produselor de patiserie, produs importat în mod ilegal. Este primul caz de acest gen constatat în ţara noastră. Sigur, avertizarea că siropul conţine porumb "mutant" era trecută doar pe eticheta distribuitorului francez. Importatorul român lipise peste ea o etichetă în limba autohtonă, unde evita să treacă acest amănunt foarte important, deşi legea îl obliga explicit la acest lucru. Mai mult, nimeni nu are voie să importe asemenea produse decât cu acordul Comisiei Naţionale pentru Securitate Biologică (CNSB), lucru pe care importatorii nu l-au făcut. Concret, produsul alimentar avea culoarea maronie şi era îmbuteliat în recipiente din plastic de 700 de mililitri. Pe eticheta principală scria că este un sirop pentru clătite, produs în Statele Unite şi adus în Europa de un distribuitor francez. Pe spate, o hârtie albă anunţa cumpărătorul, în limba română, ca lichidul maroniu conţine sirop de porumb, apă, arome, conservant, colorant, caramel şi acid citric. Dacă se desprindea această hârtie, apărea eticheta originală de pe spatele recipientului, pe care scrie, în limba franceză, cam acelaşi lucru, cu o deosebire: după "sirop de porumb", francezii au deschis o paranteză în care au adăugat o frază: siropul este obţinut din "porumb modificat genetic". Amănuntul este foarte important în comerţul cu produse alimentare. Siropul a fost retras de pe piaţă după constatarea făcută de CNSB, dar, în mod straniu, nimeni nu a fost sancţionat. Porumbul modificat genetic, pe numele său prescurtat "B.T.", face parte din categoria "organismelor transgenice de generaţia I", adică nu mai este porumb, ci o specie obţinută din combinarea genelor plantei cu un microorganism, Bacillus Thuringiensis. E un fel de bacterie mare, cu frunze, care face popcorn. Pentru respectarea termenilor ştiinţifici, trebuie spus că organismele transgenice sunt mai mult decât mutanţii. Aceştia din urmă sunt specii naturale asupra cărora s-a intervenit genetic pentru sporirea, întărirea anumitor calităţi naturale. Adică nu se iese din cadrul natural al speciei. Organismele transgenice, în schimb, sunt "mutanţi la pătrat", adică nişte combinaţii genetice între diferite specii în urma cărora apar specii absolut noi, pe cale artificială. Cum s-a ajuns aici? Încă din anii '70, specialiştii în domeniul alimentaţiei au ajuns la concluzia că terenurile agricole existente nu vor putea face faţă ritmului de creştere demografică şi că omenirea se află în faţa unei catastrofe prin înfometare. S-au căutat imediat soluţii care mai de care mai ciudate. Una dintre ele s-a arătat a fi rentabilă: alimentele obţinute prin combinaţii între genele mai multor specii aflate pe niveluri diferite ale evoluţiei. Cele mai mari investiţii în cercetarea acestui domeniu au fost făcute în Statele Unite ale Americii. Aceste firme au studiat posibilitatea obţinerii unor culturi modificate genetic care să scadă costurile de producţie. Aşa a apărut prima generaţie de organisme modificate genetic. Orezul cu gene de porc şi roşia pe jumătate peşte. S-a studiat, de exemplu, o combinaţie de cartof cu gena de bacterie. Acest produs are formă şi gust de cartof şi, în plus, este rezistent la boli şi la dăunători, adică nu mai are nevoie de ierbicide şi insecticide, eliminând multe cheltuieli de producţie. Tot prin combinare genetică a fost obţinut un tip de soia care rezistă la ierbicidul universal anticlorofila. Acest ierbicid ucide orice plantă, mai puţin soia transgenică. Porumbul "B.T.", alt transgenic, este rezistent la viermele de porumb. Culturile acestei specii artificiale nu mai au nevoie de tratamente speciale împotriva dăunătorului. Cel mai recent şi spectaculos produs al acestei generaţii OMG sunt roşiile transgenice pentru zonele foarte reci, care au fost combinate cu gene ale unui peşte. Această roşie nu are nici un fel de probleme cu frigul, creşte în câmp deschis, în condiţiile unei veri de scurtă durată şi dă o recoltă foarte bogată. Există însă şi OMG din generaţia a II-a, deocamdată în faza de studii teoretice, care vor intra pe piaţă peste câţiva ani. Un exemplu: orezul modificat genetic din generaţia a II-a va avea componentele nutritive de cereală, dar şi pe cele de carne. Produsul e gândit pentru ţările slab dezvoltate, unde populaţia se hrăneşte aproape exclusiv cu orez, lucru care duce la subnutriţie. Aceste populaţii vor continua să mănânce numai orez, dar nu unul oarecare, ci super-orezul care are şi proteine de carne. Spus plastic, pilaful va fi recoltat de pe câmp cu carne cu tot. Mai există o ramură a ingineriei genetice care se ocupă de animalele transgenice. Aceste organisme modificate genetic nu vor apărea pe piaţă prea curând. Aici lucrurile sunt mai complicate, în sensul că s-au obţinut porci transgenici care să nu aibă grăsime, sau lapte de vacă cu insulină pentru bolnavii diabetici, dar genetica animală e mult mai complexă decât cea vegetală, iar specialiştii se tem încă să lanseze pe piaţă asemenea produse. Sunt periculoase alimentele modificate genetic? Unii specialişti spun că da. Primul produs obţinut prin această tehnică şi destinat vânzării, de exemplu, a fost o versiune modificată genetic a unui hormon - BST somatotropina - care stimulează producţia de lapte la vaci. Conform Raportului Uniunii Europene, administrarea de BST stimulează producerea unui hormon care, atunci când este secretat în cantităţi mari în lapte stimulează dezvoltarea malignă a celulelor canceroase. Folosirea acestui hormon a fost asociată şi cu o creştere relativă a apariţiei cancerului la sân şi prostată la consumatorii umani.
Catastrofa agriculturii româneşti după 2007.
Una peste alta, anomaliile de pe piaţa alimentară românească riscă să devină o catastrofă a agriculturii româneşti, după 2007. "În următorii ani vom asista la un adevărat război între produsele noastre şi cele occidentale şi suntem total nepregătiţi pentru această luptă. România a greşit încă din 1990, când s-a împărţit bugetul de subvenţie la 4 milioane de agricultori, indiferent cine au fost. Sumele s-au risipit pe mici parcele care nu au produs decât pentru autoconsum. Dacă banii ar fi fost canalizaţi către retehnologizare am fi avut acum 1,5 milioane de agricultori pregătiţi tehnologic să se bată cu cei din Uniunea Europeană. Am pierdut bani şi timp preţios şi nu ştiu cum vom recupera decalajul. Teoretic, în 2007 putem exporta în Europa jumătate din producţia agricolă, dacă aceasta se va ridica la standardele de calitate. Dar nu se ridică... Pe de altă parte, neseriozitatea actualilor producători ne va costa foarte scump de la 1 ianuarie 2007. Occidentali abia aşteaptă să găsească produse alimentare sub standardele uniunii pentru a interzice produsele autohtone. Să dau un exemplu. Dacă într-un sat din Teleorman se va găsi lapte infectat cu aflatoxine, producţia de lapte va fi sistată în tot judeţul cu pricina. Puteţi ghici care produse îi vor lua locul..." ne-a spus Adrian Dobrescu, director al Oficiului de Consultanţă Agricolă Bucureşti.
Ce bem, ce mâncăm?
Pe etichetă scrie: Orangina: "băutură răcoritoare carbogazoasă cu suc de portocale" şi "pulpă de portocală (2%)". Tentant. Dar să citim eticheta printre rânduri împreună cu specialistul nostru, profesorul doctor Gheorghe Mencinicopschi, directorul Institutului de Cercetări Alimentare, pentru a afla exact ce bem. "Fibre zero. Asta înseamnă că nu are valoarea unui suc de portocale, deoarece este foarte prelucrat, reducându-se la zaharuri rafinate şi ceva colorant din citrice. Că aşa este o dovedeşte chiar eticheta, pe care este precizat că această băutură este foarte dulce: conţine 10,2 grame de zaharuri. Sunt zaharuri rapide, cu indice glicemic ridicat, care reprezintă un element de stres puternic asupra pancreasului. În exces, această băutură favorizează supraponderabilitatea, obezitatea şi diabetul zaharat tip II. Comparativ cu cantitatea de zaharuri, cea de pulpă de portocală (2%) este foarte mică. «Pulpa de portocală» este descoperită în depunerile unor sedimente când agităm sticla. Este o băutură fără valoare biologică, deoarece nu se specifică nimic despre conţinutul de vitamine, minerale, antioxidanţi. În schimb s-a folosit un conservant, benzoat de sodiu - adică E 211, care provoacă alergii, eczeme şi crize de astm. În realitate, bem un sifon cu puţin suc de citrice. Şi pentru a nu ne afecta starea de sănătate, producătorul ar fi trebuit să specifice: a se evita consumul în exces şi frecvent. Interzis persoanelor suferinde de astm, eczeme, alergie, femeilor gravide şi copiilor".
Să auzim de bine!

Un desert stresant

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Din cauza numeroaselor călătorii şi vizite pe care le-am efectuat, practic, în tot acest concediu nu am făcut decât o zi şi jumătate de plajă. Ziua pe plaja din Mesoggi şi jumătatea pe plaja din Moraitika. Efectul a fost observat imediat de colegi, care m-au întrebat îngrijoraţi imediat după întoarcerea în ţară de ce sunt negru doar 8/10 din valoarea mea cunoscută. Aici, este nevoie să vă precizez că o convenţie internaţională îmi interzice să stau mai mult de trei zile pe plajă pentru că devin atât de negru încât nu mai pot fi încadrat în niciun etalon de culoare...
Cum vă spuneam, suntem pe plaja din Moraitika şi ne-am fâţâit cu barca în larg cât am putut, am înotat, am făcut scufundări, am capturat o stea de mare (care, în mod straniu, îşi lasă culoarea pe suprafaţa pe care o pui de parcă ar fi pictată cu tempera) şi iată că vine ora firească a mesei.
Paralel cu plaja, pe toată lungimea falezei sunt taverne de tot soiul. Lăsăm copila pe plajă (nu ca să păzească lucrurile, aşa cum ar fi fost cazul în Mamaia, de exemplu, ci pentru că doarme) şi plecăm în căutarea unei taverne asortate gustului nostru. Decidem să facem o escală la taverna unei doamne pe care o simpatizez în mod deosebit. În repetate rânduri am văzut-o trecând prin faţa hotelului nostru, ceea ce n-ar fi totuşi un motiv de simpatie. Dar dacă vă supun că respectiva bate lejer 150 kilograme şi umple un Volkswagen Broscuţă ce mai ziceţi?
Ne aşezăm la bar, ne salutăm din priviri zâmbind şi femeia îşi trimite o salariată să ne ia comanda. În urma consultării listei, alegem câte un souvlaki cu cartofi prăjiţi pentru noi şi un gyro pentru copilă. Bucuros că pot exersa, port discuţia în greceşte şi tot în greceşte fata mă întreabă dacă vreau şi salate. Îi răspund că da, vrem şi salate, iar tânăra se întoarce către patroană şi îi spune:
- Doamnă, vor şi salate.
Patroana mă priveşte atent, apoi îi dă aprobarea să ne pună şi salate. Rămân câteva secunde uimit de lipsa descentralizării în sistemul alimentaţiei publice din Grecia, iar fătuca îşi continuă interogatoriul:
- Doriţi şi καρπούζι (se pronunţă karpoúzi)?
Hopa! Spre necazul meu, habar nu am cum se traduce karpoúzi, deşi îmi sună foarte cunoscut. În condiţii normale ar fi trebuit să-mi dau seama, dată fiind asemănarea cu echivalentul fonic românesc. Dar, stresat de foamea care îmi bântuie celulele organismului, nu reuşesc să fac asocierea.
- Da, îi răspund la întâmplare.
- Doamnă, vor şi karpoúzi, dă iarăşi raportul juna ospătăriţă.
- Ce ai mai comandat? mă întreabă îngrijorată soţia observând ezitarea mea.
- Măi, nici eu nu ştiu, dar fiind în acest context, presupun că e ceva de mâncare...
- Te-ai gândit şi cât ar putea costa? continuă soţia speriată la gândul unei note de plată astronomice.
Ospătăriţa observă îngrijorarea din glasurile noastre şi precizează:
- E recomandarea doamnei patroane!
După care reia corespondenţa în fonie cu patroana:
- Da, doamnă, vor şi karpoúzi!
Patroana dă mulţumită din cap a aprobare şi noi începem să aşteptăm sosirea comenzii şi a surprizei. Patroana vine spre noi cu un carneţel şi reia comanda întrebându-mă:
- Deci, doriţi de două ori souvlaki cu cartofi prăjiţi, o dată gyro, trei salate şi karpoúzi. Corect?
Dau din cap a aprobare înghiţind un nod cât o portocală, uitându-mă cu coada ochiului la soţie care ţine strâns portofelul şi completez cu voce mică:
- Am mai vrea şi un capuccino şi un café frappé, dacă se poate...
- Două souvlaki cu cartofi prăjiţi, un gyro, trei salate şi karpoúzi! zbiară de data asta patroana către ospătăriţă. Totul la pachet! Şi un capuccino şi un café frappé!
Soţia scoate un oftat adânc, după care încetează să mai respire. Încerc să o liniştesc arătând spre patroana care zâmbeşte bonom şi spunându-i:
- Scumpa mea, vezi dacă reuşeşti să păstrezi ceva bani pentru motorina de întoarcere...
După felul cum mă priveşte şi îşi duce mâna la frunte îmi dau seama că nu am obţinut efectul scontat. Patroana se retrage plecând într-o nouă incursiune cu Broscuţa ei printre hotelurile din zonă, iar noi vedem că se apropie ospătăriţa cu un pachet cât toate zilele în mâini. Inimile ne bat nebuneşte, întoarcem privirile speriaţi către copilă gândindu-ne cum se va descurca într-o ţară străină cu ambii părinţi în închisoarea datornicilor şi întindem mâinile să preluăm comanda. Imediat ce preiau pachetul, ospătăriţa dispare brusc şi reapare cu bonul comenzii. Tragem aer în piept şi privim cifrele care ne joacă înaintea ochilor: paisprezece euro şi cincizeci! 14,50! Mult, mult sub cât ne aşteptam. Suntem muţi de consternare pentru că doar gyro costă în mod curent vreo cinci-şase euro. În timp ce soţia scoate banii cu mâini tremurânde, apare un flăcău lângă ospătăriţă, îi pasează un fel de platou, iar ea ne pasează la rândul ei platoul spunând cu mândrie:
- Iar aici aveţi karpoúzi!
Mă uit la soţie, ea se uită la mine şi amândoi la platou. Ridic emoţionat foiţa de staniol care acoperă conţinutul şi sub ea vedem tronând o jumătate de pepene roşu, aburit de rece ce este!
Echivalentul românesc al cuvântului grecesc καρπούζι (karpoúzi) nu este altul decât moldovenescul harbuz, pepenele roşu!
Să auzim de bine!

Piaţa cu ale ei

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Da, recunosc, sunt gurmand. Le reamintesc celor care au deschis televizorul mai târziu că gurmand nu înseamnă o persoană care mănâncă mult, ci o persoană căreia îi plac mâncărurile alese. Da, îmi place mâncarea gătită bine şi curat şi da, îmi place mâncarea servită frumos şi curat!
Dacă în ceea ce priveşte alte abilităţi nu mă laud, în ceea ce priveşte abilităţile de bucătar, da. Îmi este drag să fac mâncare şi poate, din acest motiv, îmi iese întotdeauna bună. Nu o gust niciodată pe parcursul procesului de producţie, dar rezultatele obţinute provoacă acele manifestări specifice cunoscute sub numele de „linsul farfuriei”. La sfârşitul procesului tehnologic am grijă să o laud şi să o felicit cu vorbe de genul „Pfui, ce frumoasă ai ieşit, mănca-te-ar tata!”. Faptul că stăpânesc atât de bine acest proces mi-a permis unele mici înşelătorii aplicate membrilor nevinovaţi ai familiei. Astfel, am gătit mâncare fără să pun un singur fir de sare în ea, dar nimeni nu i-a reclamat lipsa, am gătit carne de miel, stârnind neîncrederea comesenilor la sfârşitul mesei pentru că nu avea nici gustul şi nici mirosul specifice, am gătit mâncare cu usturoi şi nimeni nu a reclamat apoi mirosul trăsnitor, cu toţii putându-se pupa fără reticenţe. Şi multe alte feluri nepermise de legile în vigoare. Am venit acasă şi nu găsim mâncare făcută? Nicio problemă, în cel mult o jumătate de oră pot prepara o ciorbă, o supă sau o mâncare dintre cele mai gustoase.
Mă aflu cu soţia în piaţă în căutarea unor produse agro-alimentare. În special, mă interesează nişte leuştean pentru că îmi doresc o ciorbă. Umblăm printre tarabe şi iată, dăm de o vânzătoare cu taraba plină de verdeaţă. Las sacoşele jos şi intru în vorbă cu ea:
- Sărut mâna!
- Bună ziua! Spuneţi, cu ce vă servesc? ne îmbie ea amabilă.
- Aş dori o legătură de mărar, spune soţia. Cât costă?
- Două la leu, răspunde femeia.
- Şi pătrunjelul? continuă soţia studiul de piaţă.
- La fel, două la leu.
- Pot să iau combinat? Una de mărar şi una de pătrunjel?
- Cum să nu? Vă rog, poftiţi, alegeţi-o pe care vă place!
- Vreau şi eu o legătură de leuştean, revin eu în discuţie.
- Cum să nu? Ia uitaţi ce leuştean frumos am! Tocmai bun de pus în ciorbă!
Deja simt în nări mirosul viitoarei ciorbe, aşa că îi spun:
- Daaa, o oală mare cu ciorbă de fasole... spun eu visător.
- Fiartă în trei ape..., continuă femeia privindu-mă atent.
În faţa ochilor îmi apare oala pe foc scoţând aburi.
- Şi cu ceva afumătură..., insist eu cu respiraţia întretăiată.
- Sau o ciorbă de varză, revine puternic femeia cu ochii măriţi de poftă şi glas tremurat.
- Ahhh, dreasă bine cu smântână, continui eu salivând abundent pe marginea tarabei.
- Cu ceapă rântăşită..., nu se lasă ea mai prejos, luându-şi obrajii în palme.
- Şi un ou bătut la urmă..., abia mai pot eu vorbi ţinându-mă de stâlpul tarabei.
- Văleu, abia mai poate suspina femeia sculată acuma în picioare.
Soţia consideră că e momentul să intervină râzând:
- Vă rog frumos, dacă nu îl lăsaţi ACUM să plece, va rămâne aici până închideţi! spune ea în timp ce plăteşte.
Mă aplec, iau sacoşele şi ne depărtăm râzând în hohote, acompaniaţi de aceleaşi râsete ale celor din jur.
Să auzim de bine!

Cu amiaza

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
- Azi mergeţi cu amiaza!
Sunetul plăcut produs de aceste cuvinte aparţine vocilor nevestelor din dotare, a mea şi a lui Nucu. Este ora 9 (de ani de zile nu ne-am mai sculat atât de devreme în concediu) şi suntem anunţaţi pe cale orală că avem de lucru. A merge cu amiaza înseamnă (în zona unde ne aflăm) să duci mâncarea de prânz oamenilor care muncesc la câmp.
Este o zi caldă şi senină ca ochii unui copil. Bucuroşi de muncă după cum ne ştiţi, sărim fără preget din paturi, ne îmbrăcăm, înfulecăm ceva în pripă, luăm desagii cu merindele şi pornim la drum. Atât cât ne pricepem la geografia locului, vom avea de mers peste dealuri o distanţă bunicică. Nu apucăm să ieşim bine din comună că îndoielile încep să ne macine:
- Trecem întâi să facem o baie la lac sau mâncăm ceva?
E prima întrebare existenţială care ne temperează oarecum avântul. Drumul se anunţă lung şi plin de praf, iar o baie în lac ar fi binevenită. Problema este dacă o facem cu burta plină sau pe nemâncate. Amândoi votăm în unanimitate că e mai recomandabil să facem o baie bună acum, toţi medicii naturişti recomandând-o călduros înaintea unui drum de parcurs peste dealuri indiferent de starea stomacului. Aşa că ne găsim un loc propice pe mal, ne dezbrăcăm şi tragem câteva reprize bune de înot. Efortul depus adăugat la micul dejun frugal consumat înainte de plecare ne înmoaie serios picioarele.
- Ce zici, mă întreabă Nucu, dacă mâncăm şi noi puţin din porţiile lor vor observa?
Nu dau niciun semn că am înţeles tâlcul întrebării, aşa că ispita de văru-meu continuă:
- Îţi dai seama că avantajul e de partea lor? Dacă leşinăm de foame pe drum şi nu mai ajunge nicio mâncare la ei? Sigur se vor deda la acte de canibalism. Iar noi vom fi spitalizaţi din cauza inaniţiei o bună perioadă de timp şi nu ne vom mai putea petrece concediul.
Argumentele lui sunt indubitabile, aşa că ne aşezăm frumos la umbra unui copac şi începem să înfulecăm din mâncarea oamenilor. Odată masa terminată, ne gândim că ar fi fost bun şi un desert, o fructă, ceva, acolo, aşa că ne strângem catrafusele şi, aşa cum umblam peste dealuri ne oprim în capătul ogrăzii unui gospodar. Îi dăm bineţe şi îl întrebăm frumos dacă ne lasă să îi culegem câteva prune şi pere. Omul se dovedeşte amabil, aşa că umplem o sacoşică cu un kilogram de prune şi unul de pere, după care purcedem la drum, dar nu pentru mult timp pentru că ne aşezăm la umbră ca să ne dedulcim cu fructele.
Masa copioasă, atmosfera, scăldatul? Nu ştim care au fost motivele, dar Moş Ene ne loveşte puternic pe la gene. Suntem amândoi bărbaţi cu armata făcută la infanterie, aşa că nu este nicio problemă să ne întindem în iarbă cu capul pe braţ şi să tragem un somn de toată frumuseţea. Nu obişnuim să ne controlăm ceasurile din dotare, dar dacă am fi făcut-o, cu siguranţă acestea arătau orele 13 trecute fix.
Ne sculăm după un somn odihnitor de vreo oră şi jumătate întremaţi şi buni de drum. O luăm iarăşi de-a curmezişul peste dealuri, dar nu pentru mult timp pentru că vedem nişte gospodari lucrând lângă un lan de porumb. Lui Nucu îi strălucesc ochii în mod ciudat:
- Ce-ai zice de nişte porumb copt? E tocmai bun ca să ne dea energia de a ajunge cu bine la destinaţie.
Ce să zic? Nu zic nimic deoarece glandele mele endocrine sunt deja date peste cap numai la gândul unui porumb copt. Vorbim cu gospodarii şi intrăm în posesia câtorva ştiuleţi de toată frumuseţea. După care ne grăbim spre un loc cu linişte, un loc cu verdeaţă ca să facem o gaură în solul patriei şi să coacem cucuruzii. Mirosul degajat de ştiuleţii care se coc ne provoacă o salivaţie abundentă, cât pe ce să stingem focul. Cât au copt, ne aruncăm priviri întrebătoare unul altuia. În cele din urmă, eu fiind cu trei luni mai mare ca el, mă decid şi iau cuvântul:
- Te rog să-mi spui sincer, crezi că e sănătos de mâncat porumbului copt pe stomacul gol?
- Nu, îmi răspunde Nucu scurt, bărbăteşte.
Drept pentru care purcedem iarăşi la deschisul desagilor cu mâncare şi diminuarea conţinutului lipoproteic al acestora. Odată masa terminată şi cucuruzii înfulecaţi, ne dăm seama că am face o greşeală ireparabilă dacă am pleca cu burta plină la un drum care rămăsese încă destul de lung. Aşa că instantaneu aţipim rezemaţi de copacul sub care ne adăpostisem.
Simţul datoriei nu ne-a lăsat să dormim mai mult de o oră, aşa că am plecat întremaţi, hotărâţi şi odihniţi. Ne-a ajutat Dumnezeu şi am ajuns la destinaţie. Noi nu ne-am uitat la ceas, dar oamenii care ne aşteptau, da. Şi nu se uitau oricum ci, din cinci în cinci minute. Pălăriile date pe ceafă şi fluierăturile a pagubă trădau o oarecare nervozitate din partea lor. Nervozitate pe care niciunul din noi nu o înţelegeam deoarece nu era trecut mult peste ora cinci după amiază. Făcând semne ciudate cu coasele, semne pe care neavizaţii le-ar fi interpretat drept ameninţări, oamenii ne-au înconjurat cu stomacurile ghiorăind.
Sub ochii noştri pofticioşi s-au repezit hămesiţi la bucatele înjumătăţite pe drum de către subsemnaţii. După câteva îmbucături, unul dintre ei, un personaj mai în vârstă şi care, prin gestul lui a dovedit o mare înţelepciune, a luat cuvântul:
- Dragii mei, voi sunteţi de la oraş, nu prea sunteţi învăţaţi cu umblatul peste dealuri. Cu siguranţă că sunteţi lihniţi de foame. Ia, hai luaţi voi şi mâncaţi că noi o să mâncăm şi o să ne săturăm acasă.
Îndemnul lui plin de omenie a fost aprobat de către ceilalţi prin mârâituri înfundate pe care noi le-am considerat drept sincere aprobări. Aşa că, nu am mai stat pe gânduri şi am purces la terminarea proviziilor.
A doua zi de dimineaţă, eu şi Nucu ne sculăm ca la un semnal fix la nouă şi glăsuim în cor:
- Gata cu mâncarea? Că noi suntem pregătiţi să mergem cu amiaza.
- Cum să nu, îmi răspunde soţia lui Nucu. Oamenii ne-au rugat cu lacrimi în ochi ca să nu vă mai trimitem pe voi cu amiaza nici dacă ar fi să lucreze aici, în capătul grădinii.
Să auzim de bine!

Găina bătrână

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Prietenul meu, colonelul Ştefan, urmează să se întoarcă azi dintr-o misiune de durată. Mariana, soţia lui, dă fuga la piaţă şi cumpără o găină cât toate zilele cu intenţia declarată de a o prepara sub formă de ciulama, mâncarea lui favorită.
Bucătăria lor are un design destul de modern, cu o mulţime de module şi moduleţe amplasate pe aproape toţi pereţii. În timp ce prepara ciulamaua, femeia a căutat ceva într-unul din module, dar nu a observat că a răsturnat un dop din plastic (din acelea albe, striate, folosite la sticle) drept în sosul de ciulama. A terminat de făcut mâncarea, a pus masa şi iată că, fix la ora anunţată, apare şi Ştefan. Îşi sărută soţia, o întrebă de copii, se duce să se spele pe mâini şi se aşează răbdător la masă.
Mariana îl serveşte cu primul fel, după care, surpriză, iată ciulamaua lui preferată. Omul începe să mănânce cu poftă. A muşcat şi dintr-o bucată de copan şi acum mestecă. Trec două minute şi continuă să mestece. Mai trec alte patru minute şi el continuă să mestece. După alte trei minute, omul se opreşte complet extenuat, cu mandibula atârnând:
- Mamă, da’ bătrână găină ai luat, spune el şi dă să scoată din gură zgârciul care îi dăduse atâta bătaie de

cap.
Consternaţi, amândoi văd cum el pune pe marginea farfuriei dopul făcut ferfeniţă.
Să auzim de bine!