Aventuri nocturne

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
- Tu te ştii da cu bicla, aşa-i?
Este Nucu, vărul meu, care mă întreabă într-un limbaj codificat dacă ştiu să merg cu bicicleta.
Stăm amândoi tolăniţi ca doi şalăi la soare pe prispa casei, în lumina unui asfinţit dulce. Suntem în concediu, familiile sunt împrăştiate prin comună ca puii de cloşcă, iar noi am rămas singuri ca să ne relaxăm după o zi de concediu. În mod curent, nu ne sculăm mai devreme de ora zece şi asta nu pentru că vrem noi, ci pentru că nevestele sunt îngrijorate să nu murim de foame în somn. Ne-am obişnuit stomacurile cu un mic dejun frugal: o ratotă (cum i se spune în zonă produsului culinar obţinut dintr-un număr de ouă bătute şi amestecate cu slănină, cunoscut îndeobşte sub numele de omletă) din patru ouă de căciulă, câte o dărabă de o jumătate de pâine neagră, două căni de lapte proaspăt, un jneap de trei-patru sute de grame de caş de bivoliţă şi un castron de castraveţi muraţi la fereastră, o litră de unt şi un borcan de silvoiz (după cum i se spune aici magiunului din prune).
Ca să nu ne aşezăm prea repede la masa de prânz, ne ducem la lac, la scăldătoare. Nucu spune că pescuieşte, dar ceea ce face el nu se poate numi pescuit pentru că ştiu că în urma acestei activităţi se prind peşti şi nicidecum ghete sau conserve ruginite. De la lac ne întoarcem după orele amiezii mergând prin spatele grădinilor nu numai ca să admirăm peisajul cu dealuri blânde, ci şi să „culegem” câte un ştiulete de porumb pe care îl mâncăm copt în pământ. Suntem încă în viaţă nu numai datorită bunăvoinţei localnicilor, ci mai mult pentru că aceştia nu au arme de foc...
Pe drumul de întoarcere, obosiţi de atâta efort, ne oprim la casa părinţilor lui Nucu, nu numai ca să-i salutăm pe oameni, dar şi ca să luăm o gustare frugală: un lighean cu salată făcută din roşii, castraveţi şi ceapă culese instantaneu din grădina lor. Ca să nu ne îngrăşăm ne oprim să mâncăm mai mult de o roată de pâine la toata salata. După un schimb reciproc avantajos de amabilităţi, ne regrupăm spre casă, spre familiile care ne aşteaptă lihnite. Bunicile, mătuşile şi nevestele şi-au terminat treburile gospodăreşti şi ne aşezăm la o masă binemeritată unde, evident, noi doi suntem cei mai flămânzi. O ciorbă bine dreasă sau o supă de roşii, câte o porţie pe măsură de tocană de pui însoţită de mămăliga de rigoare, un castron de castraveciori acriţi la geam şi pancove (un fel de gogoşele) la desert. După care ne facem siesta pe prispă.
Întrebarea lui îmi trezeşte unele nedumeriri, aşa că sunt necesare clarificări.
- De ce? Vrei să mergem undeva?
- Îhî. Până în comuna vecină să rezolv ceva.
- Da, nicio problemă îi răspund simţindu-mă perfect solidar la o aşa iniţiativă. Dar cum putem merge cu bicicletele dacă nu avem? N-ar fi mai ecologic pentru noi să mergem cu maşina?
- Nu am roată de rezervă şi am una din roţi spartă.
- Nu-i nimic, mergem cu a mea.
- Tu nu ai momentan maşină.
Un fior rece mă străbate.
- Cum adică „momentan nu ai maşină”? întreb eu cu glas dogit. Ce propoziţie e asta?
- Maşina ta e în comuna vecină. Nu mai are benzină.
Dumnezeule! Şi eu stau liniştit la soare în timp ce în jurul meu lumea se prăbuşeşte…
- Nucule! Cum a ajuns maşina MEA să rămână în comuna vecină fără benzină.
Nucu se uită la mine nedumerit de lipsa de înţelegere pe care o manifest şi îmi explică rar, aproape silabisind:
- Am luat-o eu ca să merg la vulcanizare cu roata mea spartă. Nu am găsit atelier din prima şi am colindat o grămadă. M-am întors cu auto stopul.
Încerc să procesez cât mai rapid şi o idee salvatoare se iveşte la răsărit:
- Atunci hai să mergem cu nişte biciclete să o luăm!
- Exact asta vreau eu să fac, dar tu înţelegi mai greu, îmi răspunde el morocănos.
Rămân mut în faţa unei asemenea evaluări. Nu apuc să gândesc prea mult, că îl aud:
- Ei, eu mă duc să fac rost de bicle.
Şi dus a fost. Stau şi îl aştept disciplinat. Soarele se scufundă liniştit printre dealuri, găinile s-au dus de mult la culcare, iar Nucu nu apare. Pe la orele nouă din noapte părăsesc prispa şi mă îndrept spre culcare cu ochii aproape închişi. Exact în acel moment aud zdrongănituri şi zgomote puternice la poartă. Este Nucu cărând două biciclete. Aprind lumina în fugă şi mă reped să le examinez. Faptul că sunt vechi nu ar fi un impediment, dar nu au aripi, lanţurile joacă în voie şi nici vorbă de faruri sau alte echipamente optice.
- Omule, tu eşti sănătos la cap? Cum să mergem cu aşa ceva cale de patru kilometri pe o noapte fără lună? Tu nu vezi că nu avem nici măcar lanterne?
- Ba văd, adică nu văd, da’ eu ştiu drumul bine şi nu avem nevoie.
Mă pun la mintea lui, aşa că îmi iau rămas bun de la familie şi le spun ultimele mele dorinţe, după care plecăm. Cât am mers printre casele comunei, a mai fost cum a fost. Problema a devenit palpitantă după ce am ieşit. Nu vedeam nimic nici măcar la zece centimetri, aşa că vorbeam tot timpul ca să ne poziţionăm în spaţiu. Mergeam cât puteam de încet bântuit de tot felul de temeri: dacă dau peste vreun pieton? Dacă dă o maşină peste noi? Dacă nu ne întoarcem la timp şi pierd serialul? Dacă nu apucă să se acrească castraveciorii puşi ieri în geam? Şi altele asemenea griji fireşti pentru un om care merge noapte pe o bicicletă fără far.
Şi ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. Apăsând puţin mai tare pe pedală simt cum sare lanţul şi încep să pedalez în gol. Înainte ca să mă dezechilibrez, apuc să strig la Nucu:
- Fii atent că mi-a sărit lanţul!
- Nu-i nimic, aud o voce gravă în faţa mea şi simt o mână apucând ghidonul. Te ţin eu.
O lanternă mi se aprinde nemilos în faţă şi în spatele ei îl recunosc pe poliţistul comunei.
Să auzim de bine!

Cu amiaza

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
- Azi mergeţi cu amiaza!
Sunetul plăcut produs de aceste cuvinte aparţine vocilor nevestelor din dotare, a mea şi a lui Nucu. Este ora 9 (de ani de zile nu ne-am mai sculat atât de devreme în concediu) şi suntem anunţaţi pe cale orală că avem de lucru. A merge cu amiaza înseamnă (în zona unde ne aflăm) să duci mâncarea de prânz oamenilor care muncesc la câmp.
Este o zi caldă şi senină ca ochii unui copil. Bucuroşi de muncă după cum ne ştiţi, sărim fără preget din paturi, ne îmbrăcăm, înfulecăm ceva în pripă, luăm desagii cu merindele şi pornim la drum. Atât cât ne pricepem la geografia locului, vom avea de mers peste dealuri o distanţă bunicică. Nu apucăm să ieşim bine din comună că îndoielile încep să ne macine:
- Trecem întâi să facem o baie la lac sau mâncăm ceva?
E prima întrebare existenţială care ne temperează oarecum avântul. Drumul se anunţă lung şi plin de praf, iar o baie în lac ar fi binevenită. Problema este dacă o facem cu burta plină sau pe nemâncate. Amândoi votăm în unanimitate că e mai recomandabil să facem o baie bună acum, toţi medicii naturişti recomandând-o călduros înaintea unui drum de parcurs peste dealuri indiferent de starea stomacului. Aşa că ne găsim un loc propice pe mal, ne dezbrăcăm şi tragem câteva reprize bune de înot. Efortul depus adăugat la micul dejun frugal consumat înainte de plecare ne înmoaie serios picioarele.
- Ce zici, mă întreabă Nucu, dacă mâncăm şi noi puţin din porţiile lor vor observa?
Nu dau niciun semn că am înţeles tâlcul întrebării, aşa că ispita de văru-meu continuă:
- Îţi dai seama că avantajul e de partea lor? Dacă leşinăm de foame pe drum şi nu mai ajunge nicio mâncare la ei? Sigur se vor deda la acte de canibalism. Iar noi vom fi spitalizaţi din cauza inaniţiei o bună perioadă de timp şi nu ne vom mai putea petrece concediul.
Argumentele lui sunt indubitabile, aşa că ne aşezăm frumos la umbra unui copac şi începem să înfulecăm din mâncarea oamenilor. Odată masa terminată, ne gândim că ar fi fost bun şi un desert, o fructă, ceva, acolo, aşa că ne strângem catrafusele şi, aşa cum umblam peste dealuri ne oprim în capătul ogrăzii unui gospodar. Îi dăm bineţe şi îl întrebăm frumos dacă ne lasă să îi culegem câteva prune şi pere. Omul se dovedeşte amabil, aşa că umplem o sacoşică cu un kilogram de prune şi unul de pere, după care purcedem la drum, dar nu pentru mult timp pentru că ne aşezăm la umbră ca să ne dedulcim cu fructele.
Masa copioasă, atmosfera, scăldatul? Nu ştim care au fost motivele, dar Moş Ene ne loveşte puternic pe la gene. Suntem amândoi bărbaţi cu armata făcută la infanterie, aşa că nu este nicio problemă să ne întindem în iarbă cu capul pe braţ şi să tragem un somn de toată frumuseţea. Nu obişnuim să ne controlăm ceasurile din dotare, dar dacă am fi făcut-o, cu siguranţă acestea arătau orele 13 trecute fix.
Ne sculăm după un somn odihnitor de vreo oră şi jumătate întremaţi şi buni de drum. O luăm iarăşi de-a curmezişul peste dealuri, dar nu pentru mult timp pentru că vedem nişte gospodari lucrând lângă un lan de porumb. Lui Nucu îi strălucesc ochii în mod ciudat:
- Ce-ai zice de nişte porumb copt? E tocmai bun ca să ne dea energia de a ajunge cu bine la destinaţie.
Ce să zic? Nu zic nimic deoarece glandele mele endocrine sunt deja date peste cap numai la gândul unui porumb copt. Vorbim cu gospodarii şi intrăm în posesia câtorva ştiuleţi de toată frumuseţea. După care ne grăbim spre un loc cu linişte, un loc cu verdeaţă ca să facem o gaură în solul patriei şi să coacem cucuruzii. Mirosul degajat de ştiuleţii care se coc ne provoacă o salivaţie abundentă, cât pe ce să stingem focul. Cât au copt, ne aruncăm priviri întrebătoare unul altuia. În cele din urmă, eu fiind cu trei luni mai mare ca el, mă decid şi iau cuvântul:
- Te rog să-mi spui sincer, crezi că e sănătos de mâncat porumbului copt pe stomacul gol?
- Nu, îmi răspunde Nucu scurt, bărbăteşte.
Drept pentru care purcedem iarăşi la deschisul desagilor cu mâncare şi diminuarea conţinutului lipoproteic al acestora. Odată masa terminată şi cucuruzii înfulecaţi, ne dăm seama că am face o greşeală ireparabilă dacă am pleca cu burta plină la un drum care rămăsese încă destul de lung. Aşa că instantaneu aţipim rezemaţi de copacul sub care ne adăpostisem.
Simţul datoriei nu ne-a lăsat să dormim mai mult de o oră, aşa că am plecat întremaţi, hotărâţi şi odihniţi. Ne-a ajutat Dumnezeu şi am ajuns la destinaţie. Noi nu ne-am uitat la ceas, dar oamenii care ne aşteptau, da. Şi nu se uitau oricum ci, din cinci în cinci minute. Pălăriile date pe ceafă şi fluierăturile a pagubă trădau o oarecare nervozitate din partea lor. Nervozitate pe care niciunul din noi nu o înţelegeam deoarece nu era trecut mult peste ora cinci după amiază. Făcând semne ciudate cu coasele, semne pe care neavizaţii le-ar fi interpretat drept ameninţări, oamenii ne-au înconjurat cu stomacurile ghiorăind.
Sub ochii noştri pofticioşi s-au repezit hămesiţi la bucatele înjumătăţite pe drum de către subsemnaţii. După câteva îmbucături, unul dintre ei, un personaj mai în vârstă şi care, prin gestul lui a dovedit o mare înţelepciune, a luat cuvântul:
- Dragii mei, voi sunteţi de la oraş, nu prea sunteţi învăţaţi cu umblatul peste dealuri. Cu siguranţă că sunteţi lihniţi de foame. Ia, hai luaţi voi şi mâncaţi că noi o să mâncăm şi o să ne săturăm acasă.
Îndemnul lui plin de omenie a fost aprobat de către ceilalţi prin mârâituri înfundate pe care noi le-am considerat drept sincere aprobări. Aşa că, nu am mai stat pe gânduri şi am purces la terminarea proviziilor.
A doua zi de dimineaţă, eu şi Nucu ne sculăm ca la un semnal fix la nouă şi glăsuim în cor:
- Gata cu mâncarea? Că noi suntem pregătiţi să mergem cu amiaza.
- Cum să nu, îmi răspunde soţia lui Nucu. Oamenii ne-au rugat cu lacrimi în ochi ca să nu vă mai trimitem pe voi cu amiaza nici dacă ar fi să lucreze aici, în capătul grădinii.
Să auzim de bine!

Mistreţul securist

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Stau cu vărul meu Nucu sub dudul din curtea casei bătrâneşti şi sorbim câte o cafea. O zi obişnuită, în care ne-am fâţâit de câteva ori până în capătul comunei şi înapoi cu diverse treburi, am mâncat de prânz şi acum ne facem siesta. Vremea e superbă, niciun nor, un cer atât de curat încât e albastru şi ne gândim că n-ar strica o baie la lac. Pentru noi, învăţaţi cu mersul pe jos, nu reprezintă nicio problemă cei doi kilometri până la locul de scaldă. Momentul ar fi prielnic, toţi ceilalţi membri ai familiei fiind plecaţi cu treburi sau picotind prin casă.
Tocmai ne facem ultimele socoteli, când apare bunica noastră, mama bună cum se spune prin acele locuri.
- Ia spuneţi, copii, nu vreţi să faceţi puţină mişcare?
Gândindu-ne că direcţia mişcării s-ar putea potrivi cu dorinţa noastră, răspundem voioşi că da.
- Uite, aici aveţi banii. Mergeţi voi până la pădurar şi îmi plătiţi lemnele pentru la iarnă.
Schimbarea de sens este evidentă, pădurarul nu numai că nu se află pe direcţia dorită de noi, dar are casa undeva, peste nişte dealuri. Suntem tineri, vaccinaţi, cu armata făcută la infanterie, aşa că nimic nu poate speria şi plecăm voioşi la drum.
Cei trei kilometri parcurşi pe şoseaua care taie comuna în lung nu sunt o problemă pentru sandalele mele cu deget, având în vedere că merg pe asfalt. Nici Nucu nu e mai breaz în privinţa încălţărilor, dar totuşi îmi este superior cu o baretă. Glumim, spunem bancuri şi poveşti astfel încât nici nu observăm când am ajuns. Ce e drept, cu sandalele rupte.
Casa pădurarului arată chiar ca o casă de pădurar, dacă ne gândim numai la faptul că e amplasată în marginea unei păduri. Spre norocul nostru, locuinţa pare populată. Ciocănim, pompăm mâinile, ne prezentăm şi îi prezentăm intenţiile noastre. Omul ne pofteşte în casă să luăm loc cât timp ne taie chitanţa. Cât timp buchiseşte la carnet, omul încearcă să învioreze atmosfera cu câteva comentarii.
- V-a trimis mama bună, aşa-i?
- Da, ne bucurăm că putem să o ajutăm şi noi cu câte ceva, îi răspundem noi reticenţi.
- Sunteţi de la oraş, aşa-i?
- Îhî. Chiar din cel mai mare, ne lăudăm noi.
- Mi-am dat seama. După sandale. Pe drumul pe care aţi venit voi se poate merge numai cu bocanci. Chiar sunt curios, cum aţi mers patru kilometri peste dealuri după ce aţi ieşit din şosea?
Nucu se uită la mine şi eu la el. Nu înţelegem întrebarea. Dacă nu discutăm despre distrugerea sandalelor, drumul nu a avut nimic neobişnuit în ceea ce ne priveşte. Omul observă stânjeneala noastră şi continuă:
- Şi când vreţi să plecaţi?
- La Bucureşti? întrebăm noi nedumeriţi de rostul întrebării.
- Nu, înapoi în comună.
- Cum când? Acum, imediat ce ne daţi chitanţa.
Omul se opreşte din scris şi se uită lung la noi.
- Aţi observat că s-a întunecat? Nu vreţi să rămâneţi aici peste noapte?
Ne uităm pe geamuri şi îi dăm dreptate. Afară nu prea se mai vedea nimic, nici măcar o luminiţă cât de mică. Ne sculăm şi ieşim pe prispă. Noaptea era stăpâna ţinutului. Ne întoarcem oarecum nehotărâţi în casa omului. Luăm chitanţa şi ne decidem:
- Nu, bade, mulţumim frumos, dar noi mergem repede şi ajungem imediat.
- Bine, cum vreţi, ne răspunde el dând neîncrezător din cap, dar aveţi mare grijă pe unde mergeţi.
Plecăm hotărâţi într-o direcţie pe care o bănuiam că ar coincide cu cea pe care venisem. După vreo douăzeci de minute de mers orbeşte descoperim motivul: este o noapte fără lună. Beznă, beznă totală, dacă mă înţelegeţi. Întuneric ca într-un suflet de păgân. Cele vreo treizeci şi şapte de stele pe care le puteam observa nu ne ajută cu absolut nimic. Ne poziţionăm unul faţă de altul datorită faptului că vorbim continuu. Încerc un experiment. Mă opresc, strâng degetele în pumn şi las întins doar degetul arătător. Încerc să mi-l poziţionez pe nas şi tot ce reuşesc este să mi-l bag în ochi.
- Nu îmi văd propriul deget, zbier cu faţa către locul unde bănuiam că se află Nucu.
- Nici eu, vine zbierătul lui de răspuns de undeva, din spatele meu.
- Frate, eu zic să ne întoarcem, îi sugerez.
- Da, şi eu aş vrea. În ce direcţie o luăm?
Suntem complet blocaţi: să mergem în direcţie spre care mă aflu eu cu faţa sau spre care se află el? Cel mai înţelept cedează, aşa că decidem să mergem în direcţia aleasă de el.
Drumul devine un coşmar. Mergem cu mâinile întinse dar asta nu ne ajută cu nimic în ce priveşte călcatul. Nu vedem gropi, pietre sau cioturi, aşa că ne împiedicăm şi cădem la tot pasul. La un moment dat, aud vocea lui Nucu prelingându-se undeva, în josul meu.
- Am căzut, se aude zbierătul lui din abisuri.
- Stai că vin şi eu, îi răspund prompt.
Dar fără folos pentru că, oricât mă fâţâi prin zonă, nu reuşesc să cad în nicio râpă. După multe buşituri şi zgârieturi, reuşesc şi eu să cad.
- Gata, am căzut! Unde eşti? zbier eu bucuros.
- Unde să fiu? se aude glasul lui nervos. Afară. M-am căţărat şi am ieşit.
Cu mare greutate reuşesc să mă caţăr afară şi zbierând fără întreruperi reuşim să ne repoziţionăm unul faţă de celălalt. Ajuns lângă el, Nucu mă prinde de mână pe bâjbâite şi îmi spune:
- Ia ţine-ţi respiraţia şi ascultă. Nu auzi nimic?
Îi ascult îndemnul şi ciulesc urechile. După câteva secunde, aud un bâzâit uşor venind de undeva din aer. Dar pare depărtat.
- Da, aud un bâzâit. Să nu-mi spui că sunt viespi!?
- Nţ. Ştii ce e? E linia de înaltă tensiune. Dăm de ea şi mergem pe sub ea până în capătul comunei. Ce zici?
- Ce să zic? Şi în ce direcţie vom merge pe sub ea? Spre stânga sau spre dreapta?
Aici l-am încuiat. Şi m-am încuiat şi pe mine. Dacă alegem direcţia greşită, vom avea de mers 18 kilometri până la cea mai apropiată localitate. Nota bene: peste dealuri, prin gropi şi mărăcini. Alegem stânga. O viaţă are omul, în fond. Nu? Şi pornim. Căutăm să ne apropiem de bâzâit şi reuşim să îl auzim tot mai puternic. Mergând pe orbeşte reuşim să ne aliniem cu direcţia firelor şi pornim cu mâinile întinse în faţă ca să nu ne izbim de vreun copac sau stâlp. Aproape că mergem de o oră urmărind bâzâitul din cer şi avem senzaţia că undeva, în faţă, negura nopţii are o uşoară geană de lumină. Bucuroşi, grăbim pasul gâfâind. Dar nu suficient de tare ca să nu aud în spate o trosnitură. Strig la Nucu să se oprească şi îi spun ce am auzit. Stăm şi ascultăm şi, în liniştea cumplită care ne acoperea se aude un gâfâit. Începem să gândim cu voce tare:
- Frate, dacă e un câine, laba lui e moale, nu rupe crengi. Şi nici nu e aşa de greu. Nu rămâne să fie decât un urs sau un mistreţ.
Îngheţăm când ne auzim vorbele. Un urs? Un mistreţ? Vai de capul nostru! Zbierând, fluierând şi strigând, ne continuăm drumul pe orbeşte. Din când în când, auzim câte o creangă ruptă în spatele nostru şi, atunci când ne oprim, gâfâitul obişnuit. Chinul mai durează cinci minute pentru că, iată, încep să se vadă bine luminile comunei. Grăbim pasul cu preţul unor noi zgârieturi şi căzături, dar luminile se văd tot mai clar şi mai aproape. Iată, se vede şoseaua principală, se văd casele, se văd grădinile din spatele caselor!
- Uraaa! zbier eu necontrolat.
- Gura şi mâinile sus! zbiară la mine o voce venind de undeva din faţă.
Înţepenim amândoi, dar nu pentru mult timp pentru că din întuneric apare o siluetă cu lanternă.
- Aaa, voi sunteţi, bată-vă să vă bată! se aude vocea lui badea Iosif, paznicul de la fermă. Ce Dumnezeu căutaţi peste dealuri la ora asta?
Ne repezim spre el ca puii la cloşcă şi nu pregetăm să îi spunem toată tărăşenia. Inclusiv trosniturile şi gâfâitul auzite.
- Aaa, e clar. A fost un mistreţ. Vin noaptea şi scurmă la porumb, ne spune el crezând că ne linişteşte.
Să auzim de bine!