Telefonia sub-urbană

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Din câte cunosc, metroul este un mijloc de transport specific bucureştenilor. Asta dacă ne referim la România. Că altfel...

Am intitulat acestă postare astfel nu pentru că este vorba de convorbiri indecente, de proastă condiţie, ci pentru că mă voi referi la niscai convorbiri care sunt efectuate sub oraş.

Bucureştenii, atunci când sunt grăbiţi, e prea cald afară sau când plouă, intră fuga-fuga în gura tunelului de metrou. Unii se opresc cu iniţaitiva la această etapă, alţii, mai îndrăzneţi sau mânaţi de nevoi se preumblă cu respectivul mijloc de transport. Cei cu spiritul de observaţie mai dezvoltat nu se poate să nu fi observat două aspecte specifice.

Primul aspect este că fiece ramă are un nume. Scris frumos, cu caractere italice deasupra cabinei conductorului, iniţiativa este plăcută şi te poată automat spre o lume mai civilizată. Un nume scris în locul banalelor şi monotonelor cifre ne oferă un plus de umanizare şi ne face să uităm anii comunismului când farmaciile sau magazinele alimentare se identificau prin numere, nu prin nume. Îţi cumpărai medicamente de la Farmacia numărul 74 şi raţia de zahăr de la Alimentara numărul 12.

Dar metroul mai are o trăsătură specifică. Dată nu de numele ramelor, nici de numele staţiilor, nici de culorile mâzgălelilor făcute pe vagoane, ci de casieriţe.

Ciudat, nu? Cum adică, vă veţi întreba, cum dau casieriţele o notă specifică metroului din moment ce sunt toate îmbrăcate în taioare bleumarin, de zici că sunt controloarele de la RATB?

Da, aveţi dreptate, dar acesta este doar aspectul de formă. Pentru că aspectul de fond, cel care dă o notă specifică metroului este că, în orice zi şi la orice oră te vei duce la ghişeu de lângă turnicheţi ca să cumperi biletul legal, o vei vedea pe casieriţă vorbind la telefon.

Să auzim de bine!

Efecte englezeşti

Imagine preluată de pe interviewmagazine.com

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Numeroase sunt postările în care am făcut referire la efectele penibile, ca să nu zic prosteşti, ale anglicizării snoabe a limbii române. Că este vina firmelor de publicitate, că este vina mijloacelor de mass media, că este lipsa noastră de coloană vertebrală, nu ştiu şi chiar dacă aş şti, nu cred că aş putea îndrepta ceva, nu pentru că nu am ambiţie, ci pentru că încrâncenarea vorbitorilor de romanglă este mult prea mare.

Reclame conţinând expresii care le sunt greu de pronunţat chiar realizatorilor sau care nu sunt înţelese de cititori sunt cu prisosinţă. Reviste pentru tineret sau de modă conţinând termeni care mai de care mai ciudaţi, iarăşi sunt cu prisosinţă. Tricouri cu înscrisuri aiuritoare, despre care purtătorii habar nu au o iotă ce însemnă, sunt la fel de multe.

Nu cred că sunt un bigot al limbii române, atâta timp cât accept să spun computer în loc de calculator, pentru că mi se pare un cuvânt cu sensul mai apropiat de realitate. Dar nu pot spune trend în loc de tendinţă pentru că nu văd niciun motiv.

Astăzi mă voi referi la un aspect cât se poate de concret, constatat pe pielea mea nu cu multe zile în urmă, aspect care sper că vă va exemplifica cât se poate de clar efectele anglicizării fără rost şi fără noimă în corelaţie cu nivelul cultural mediu al populaţiei.

Mă deplasez în ritm vioi pe una din arterele mari ale iubitei noastre capitale. O căldură toridă a izbucnit din plin şi eu mă fâţâi căutând subiecte de fotografiat. Pentru moment sunt tentat să fotografiez câteva femei încălţate cu cizme îmblănite pe căldura asta cumplită, dar stomacul îmi semnalizează că are alte intenţii. Este foamea, veşnicul motor al acţiunilor noastre. Dorind ca să trăiesc în deplină armonie cu organele din dotare, îi dau ascultare şi ochesc un local corespunzător unei gustări. Nu este nicio coadă, cunosc localul şi curăţenia lui, aşa că nu am nicio ezitare ca să mă îndrept spre casă şi să dau o comandă. Pe panoul aflat în dreapta casei se află lista preparatelor, multe din ele în limba engleză. Îmi atrage atenţia preparatul Big Dog, un produs asemănător celebrului Hot Dog, pe care l-aş încerca, măcar din curiozitate. Aşa că, nu mai stau pe gânduri şi glăsuiesc:

- Sărut mâna! Un Câine Mare, vă rog!

Casiera se uită la mine ca prin sticlă, cu ochi senini şi goi. Insist:

- Aţi închis?

- Nu! De ce? întreabă ea după câteva clipe de tăcere.

- Pentru că v-am spus că vreau şi eu un Câine Mare şi nu...

- Vă arde de mişto? mă întrerupe ea. Nu, nu avem aşa ceva, îmi răspunde fătuca uitându-se la mine cu o sprânceană ridicată, ca la un alienat.

- Păi, văd că scrie pe panou...

- Nu scrie nimic, nu mai insistaţi cu prostii. Cum să avem noi câini?

În sfârşit, îmi dau seama că tânăra este o nouă victimă a excesului de englezisme şi mă simt oarecum solidar cu ea, aşa că încerc să o ajut:

- Domnişoară, scrie pe panou foarte clar: Big Dog!

- Aaa, Big Dog vreţi? De ce nu spuneţi aşa? Vă arde de glume proaste, bombăne ea în continuare în timp ce îmi ia banii şi eliberează bonul, fără să dea dovadă că a recunoscut traducerea.

Rămân la părerea mea că, vorba lui Greangă, fiecare pasăre pe limba ei piere şi decât codaş la oraş mai bine în satul tău fruntaş.

Să hear you de bine!