Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
E sâmbătă, sunt în bucătărie şi pregătesc o ciorbă de linte cu afumătură. Nu vă repeziţi, ştiu ce veţi spune. Cum e posibil, tu, creştin ortodox şi botezat să faci mâncare de post cu afumătură? Aşa e, aveţi dreptate, dar o îmi iese atât de bună încât îmi place şi mie.
Cum vă spuneam, tocmai pregăteam ciorba când, sună telefonul. Răspund şi aud în receptor:
-Alouuu?
Sunt vocea şi modul de adresare inconfundabile ale amicului Dănuţ. Aş a că îi răspund cu un scurt şi detaliat:
- Da.
- Acolo tu, aicea eu, continuă individul cu salutul nostru cunoscut. Ce faci?
- Mulţumesc bine. O ciorbă de linte cu afumătură.
- Mamă, ce mişto! mă perie el puţin. Ce faceţi diseară, veniţi pe la noi?
Consider că e momentul solicitării unor lămuriri suplimentare.
- Cum adică veniţi? Cine să veniţi? îl chestionez eu bănuind că nu mă respectă atât de mult încât să mi se adreseze cu pluralul majestăţii.
- Cum cine? Tu, cu familia ta... precizează insul oarecum derutat.
- Frate, îţi spun sigur că tanti Matilda de la Videle nu poate să vină pentru că o dor monturile, unchiul Tase de la Aiud e la băi, dar vărul Aurică din Paşcani cred că va veni pentru că îi place şpriţul. Nu ştiu ce să-ţi spun despre nepoţii de la Căciulata, pentru că ar trebui să se învoiască de la şcoa...
- Ho! Stai bre! mă întrerupe el brutal. Mă refeream la familie în sensul că tu şi cu nevasta din dotare. Că eu pe voi vă ştiu, emite el o aluzie fină la faptul că, de când s-a procopsit cu o mândereţe de fecior, tot aşteaptă să i-l dotăm cu o noră.
Odată înţeleşi asupra unor aspecte procedurale, îmi reiau îndeletnicirile culinare. Seara, fix la ora H suntem la uşa respectivului. Ne deschide, pompăm mâinile cale de vreo cinci minute şi reuşim să pătrundem în bârlog. E cald, e bine, miroase a curăţenie şi a mâncare gătită în cuptor. Pentru că nu ne-am văzut de ceva vreme considerăm necesară o diviziune a muncii: noi, masculii speciei rămânem în sufragerie ca să ne ocupăm de partea băubilă a serii şi să vorbim despre maşini, iar fetele se retrag în bucătărie ca să se ocupe de partea mâncabilă a serii şi să vorbească despre noi.
Aşa cum stăm în fotolii trăncănind cu paharele în mâini, observ o oarecare grimasă pe faţa lui Dănuţ. Suntem prieteni de prea multă vreme ca să mă mai oprească ceva în a-l întreba cât pot de delicat:
- Ce ai, bre?
- Vere, nu ştiu nici eu precis. Mă doare laba piciorului îngrozitor de vreo două zile, mă informează el indicându-mi organul cu pricina. Când sunt acasă, în papuci, mai e cum mai e, dar când mă încalţ şi ies pe stradă e jale!
Ce e drept, e drept. De când intrasem pe uşă observasem la Dănuţ un oarecare şchiopătat, se vedea clar că omul nu mai are mersul lui, cel de odinioară. Aşa că, îmi iau o mină sobră şi glăsuiesc:
- Ia dă tu picioruşul la nenea să vedem despre ce e vorba.
Acum, cred că aţi prins ideea că am folosit o licenţă poetică, pentru că numai picioruş nu se poate numi lăboiul uriaş şi păros al individului. Oricum, gestul este pură de politeţe pentru că aptitudinile mele înclină mai mult spre latura tehnico-economică decât spre cea medico-sanitară a vieţii.
Supus, Dănuţ îşi scoate şoseta şi îmi pune la dispoziţie picioruşul. În talpă, e adevărat, văd o umflătură roşie, mustind, bine inflamată, cu aspectul unui creter de vulcan.
- Vere, îi spun consternat, chiar ai ceva acolo. Musai trebuie să te vadă un doctor. Dacă luni nu mergi, să ştii că te alerg eu cu gârbaciul.
- Da, sigur o să merg. Dar mă gândesc ce poate fi? Ştii, am văzut nişte reportaje pe National Geographic despre nişte viermi din Africa. Seamănă izbitor. Sunt aproape sigur că am fost infestat cu un astfel de organism. Sunt nişte chestii inelate, cu o groază de peri pe corp. Ah! deja simt cum forează prin trupul meu plăpând. Am înţeles că ei, adică viermii ăştia monstruoşi, îţi intră în organism printr-un por şi...
- Ce viermi, ce Africa, ce organism? apare glăsuind în uşă Melania, soaţa lui, în timp ce îşi şterge mâinile cu un ştergar. Ţi-a intrat un cui în talpă, cum eşti tu neatent şi nu te uiţi pe unde calci. N-am mai văzut aşa mototol!
- Eu, mototol? Mami, nu cred că e recomandabil să foloseşti un astfel de limbaj în faţa unor intelectuali cu o pregătire superioară.
- Pfui, continuă femeia râzând! Ce limbaj? Aşa eşti tu, mototol. Pun pariu pe o chenzină că ţi-a intrat un cui în talpă.
- Aşa nu se mai poate! Destul! ia Dănuţ atitudine.
Şi îl vedem că se ridică şi, şchipătând, se îndreaptă spre hol bombănind ceva despre tălpi, viermi, cuie şi neveste din Africa.
Aşteptăm o întorcere la fel de furtunoasă cu cel puţin un pantof în mână, dar timpul trece, leafa merge, iar Dănuţ nu mai apare. În grup compact ne îndreptăm cu toţii spre hol, unde-l vedem pe amicul Dănuţ ţinând un pantof în mână, în timp ce se scarpină în cap cu cealaltă, iar pe gură îi ies sunete nearticulate. Pe talpa pantofului se vede, chiar de la o altitudine superioară, o pioneză cât toate zilele, bine înfiptă.
Să auzim de bine!
