Dorul (4)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

În curtea casei ne aşteaptă o surpriză având o înfăţişare cunoscută. Nu este altcineva decât buna Mărioară care ne-a pregătit un coş întreg cu bunătăţi pentru acasă: ouă proaspete, vin, palincă, slănină, borcane cu murături şi câte altele.

- Că doar nu plecaţi din casă străină, se justifică ea.

O sărutăm şi o îmbrăţişăm şi niciun refuz de-al nostru nu o poate face să renunţe la încărcarea portbagajului.

Stau în mijlocul curţii cu mâinile în buzunare şi picioarele răşchirate privind dealul de peste drum. Acolo este casa Anicăi, o altă mătuşă, şi aşa îmi plăcea să fac pe grozavul stând în carul cu gunoi de grajd cu care plecam de la ea din curte ca să îl împrăştiem pe câmp.

Cornel, vărul meu, mâna doar din hăis şi cea uriaşii boi blânzi şi puternici. Tot cu el mergeam şi când trebuiau făcute arăturile. Din brazda lăsată de cuţitul plugului scoteam cu beţişoare larve de cărăbuşi, albe, grase şi supărate nevoie mare pe noi. Masivitatea şi puterea boilor ne impunea un respect pe care nu-l aveam faţă de blândele vaci cu care eram trimişi la păscut pe dealuri. Cum scăpam din raza vizuală a comunei, ne suiam pe spinările lor late şi, ţinându-le de coarne, ne imaginam conducând motociclete fabuloase. Biciul. Biciul a fost instrumentul descoperit de unchiul meu pentru a ne tempera zelul motorist şi de a relua producţia cincinală de lapte a bietelor văcuţe.

Imaginaţia noastră nu avea limite, aşa că nu a durat mult până am descoperit o distracţie mult mai nutritivă. Odată venite vacile de la păscut, eram trimişi să le mulgem, prilej de a încinge adevărate lupte de stropit cu lapte cald şi gras, unul de o parte a vacii şi altul de cealaltă, unul trăgând de o ţâţă, altul de alta. Cel mult zece minute ne lua ca să-i golim ugerul gras şi cald de tot laptele strâns peste zi. Tot utilizarea biciului s-a dovedit salvatoare pentru producătoarele noastre de lapte. Dar astea erau doar pozne copilăreşti pentru că nimic nu ne putea ştirbi dragostea faţă de animale. Şi mulţi ani, una din marile plăceri mi-a fost aceea de a mă cuibări în ieslea cu fân pentru a le urmări ochii umani de blânzi, de a le simţi răsuflarea caldă şi limba aspră în căutarea smocului de fân. Asta dacă nu mă ascundeam în claia de fân din curte ca să adorm cu privirea înfiptă în cerul abisal de limpede, mângâiat de lumina palidă a miliardelor de stele.

Un vis mi-a fost copilăria trăită pe acele meleaguri şi tot ca un vis s-a dus. Un clipit, atât, un clipit a fost nevoie şi am ajuns cel de acum. Oameni, case, locuri sau obicieiuri au dispărut de parcă nici n-ar fi fost. Chiar dacă s-au mai stins din amintiri, sper să nu uit niciodată în faţa copiiilor mei că am fost copil. Altfel, acesta va fi primul semn al bătrâneţii.

Plecăm prin Gherla, mânat mai mult de dorinţa de a-i arăta soţiei celebrul tablou Coborârea de pe cruce pictat de Rubens, unul dintre cele trei tablouri rubensiene aflate în România. Tabloul este adăpostit de catedrala armenească. Dar dorinţa noastră rămâne doar o dorinţă pentru că, deşi este duminică, deşi este un lăcaş de cult, uşile sunt închise.

Mă mulţumesc să trag câteva cadre prin ochiurile de geam ale uşii şi să mă crucesc de prostia administratorilor care îşi imaginează că vor atrage trurişti scriind toate plăcuţele explicative în ungureşte, catedrala fiind una armenească. Nemulţumiţi de o democraţie pe care nu o înţelegem, ne suim în maşină şi plecăm grăbiţi spre Bucureşti, nu de alta, dar o furtună puternică se anunţă la orizont.

Până după Sibiu reuşim să prindem câteva porţiuni de autostradă, ceea ce ne apropie cu rapiditate de capitală. Dar nu există crimă perfectă, aşa că, în loc să continui pe aşa-zisa A 1, iau drumul Braşovului şi ne întoarecem pe Valea Prahovei. Suntem trişti, ne simţim încă sufletele apăsate de aminitirile retrăite, de curăţenia şi frumuseţea unor vremuri care nu mai sunt şi nici nu vor mai fi, atât de trişti încât nici nu mai oprim în Sinaia la tradiţionala noastră ciorbă de burtă. Nu ne bucură nici consumul de 6,3 litri la sută înregistrat de maşină cu climatronicul duduind. Ce a urmat se ştie: intrarea în Bucureşti pe DN 1 la orele cinci după-amiază. Adică mai bine de o oră până în poarta casei.

- Ei, ce zici? îmi întreb soţia mai mult din priviri. Mai mergem?

- Poate. Nu ştiu. Vedem la anul, îmi răspunde ea scurt.

Să auzim de bine!

Dorul (3)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Reuşim să ne cuibărim şi noi după ce mai bag câţiva butuci în soba care duduie. Fix la ora trei şi un sfert sar ca ars din pat. Cocoşul începuse să cânte. De doisprezece ori a cucurigat, repetând apoi isprava din jumătate în jumătate de oră.

- Mă duc până afară, îi şoptesc soţiei.

- Nici să nu te gândeşti să faci asta, mă roagă ea speriată mai mult de privirile mele asasine decât de cântatul cocoşului.

Ne sculăm din pat la o oră nepermis de matinală pentru noi şi dăm ochi cu Măria.

- Ce doriţi să mâncaţi? ne întreabă ea privindu-ne curioasă cearcănele de sub ochi.

- Supă de cocoş, îi precizez eu scrâşnind din dinţi.

În râsul general ne aşezăm la masă, după care ne schimbăm şi ieşim la plimbare pe uliţi. Aici, îi spun soţiei, era fierăria unui dintre potcovarii satului. Ciocăniturile i se auzeu de departe şi multe ore am petrecut în uşa micului atelier privindu-l cum încovoaie fierul sau cum bate caielele potcoavelor. Acum nu mai există niciun potcovar. Şi nici cai sau căruţe. Iar aici, îmi continui eu prezentarea, era drumul care mergea spre stadion. În fiecare duminică era meci, după care la casa aia, îi arăt eu soţiei, era dans. Veneau ceteraşi, fetele şi băieţii erau îmbrăcaţi în costume naţionale şi numai Dumnezeu ştie de câte ori mi-am promis că, atunci când voi fi mare, voi dansa şi eu o fată acolo. Le învârteau ca pe morişti şi băteau cizma de ameţeam de plăcere doar văzându-i. Acum sunt mare, am fata mea cu care să dansez, dar nu mai sunt ceteraşii. Şi nici dansuri.

Ne continuăm micul periplu până la clădirea care adăpostea odată magazinul satului. Aici mi-am cumpărat o mulţime de cărţi şi tot aici mă trimetea mama bună cu ouă să le dau la schimb pe alte articole necesare: gaz, făină sau zahăr. Dar primul lucru pe care mi-l cumpăram în fiecare an era un briceag. În forma unui peşte şi făcut din fier, nu din oţel, ruginea imediat şi se tocea după câteva ascuţiri. Îl prindeam la cureaua pantalonilor cu un lanţ şi eram mândru că aveam brişcă să tai pâinea şi slănina, aşa cum aveau doar oamenii mari. Iar dorinţa din copilărie, ca şi altele, de altfel, s-a materializat: şi acum port un briceag cu mine, indiferent de hainele cu care sunt îmbrăcat. Deh, acum sunt om mare...

Trecem pe lângă casa lelii Irinuca, unde veneam zilnic trimis de mama bună cu două găleţi ca să aduc apă de la fântână. Nenumărate drumuri am făcut cu găleţile pline şi niciodată nu am pierdut alergând pe drum mai mult de jumătate de găleată de apă... De aici până la casa bunicii e o zvârlitură de băţ. Iată dudul sub care ne făceam seară de seară cort eu şi vărul meu, până când Nicu, câinele nostru, a decis că el are mai mare nevoie de cort peste noapte. Retrăiesc momentele de spaimă avute când, intrând în cortul nostru pe întuneric, am dat de doi ochi strălucitori. Lupul, lupul! am ieşit noi urlând noi de groază. Dar era bunul câine nostru Nicu. Lupul a venit în altă noapte, iar Nicu a dat cu el de toţi pereţii şi de uşa casei făcându-ne să ne fie frică să privim pe geam. Iar a doua zi de dimineaţă prispa casei era plină de smocuri de blană sură...

În capătul grădinei ăsteia, îi arăt eu soţiei, trecea un pârâu unde mergeam la scăldat, atunci când nu o făceam la lac. Deh, ne răsfâţam... Tot aici venea să se scalde şi purcica mamii bune, purcică cu care am fost în relaţii amicale, având în vedere că nu scurma niciodată prin grădină. Bucătăria de vară nu mai este. Bucătăria în care gătea mama bună celebra ei tocană la focul întreţinut cu lemne tăiate de mine, bucătăria în care era şi cuptorul de pâine pe care îşi făceau cuibar găinile. Cuptorul era bine încins, apoi băgam cu ajutorul unei palete cu mânerul foarte lung tipsia căptuşită cu foi de varză, în care se cocea o pâine cu cartofi mare cât roata carului. Nu se mai fac pâini cu cartofi, nu se mai fac pâini deloc în comună, totul se cumpără de la supermagazinul făcut în locul morii care pufăia zi şi noapte în campanie, măcinând roadele pământului.

Casa este tot acolo, dar a fost mult schimbată, are alt acoperiş şi altă tencuială. Pe una din laturi construisem într-un an un mic oraş, care atrăgea toţi copiii comunei. Din tulpini uscate de floarea-soarelui făcuse stâlpii de electricitate pe care trăsesem fire de la o baterie şi montasem becuri de lanternă. Pereţii căsuţelor erau făcuţi din mici cărămizi de lut (Doamne, câtă răbdare puteam să am! Acum nu aş mai rezista să fac nici măcar o singură cărămidă din acelea...), iar pe străzi circulau maşinuţele noastre de jucărie, unele mai mari, altele mai mici, unele mai colorate, altel mai cojite, dar toate împinse la fel de voiniceşte de mâinile noastre.

Ne mai uităm odată la casă bunicii şi mi se pare că o aud şi acum cum mă trimetea, atunci când dădea de mine, să culeg frunze de dovleac, să le toc şi să le amestec cu făină de mălai ca să hrănesc raţele. Plecăm trişti pe drumul de întoarcere, pentru că ne dăm seama că nu numai oamenii mor ci, câteodată, şi amintirile...

Trecem ţinându-ne de mână pe lângă casa unde trăise notarul sau cea a croitorului, trecem pe lângă ferma de unde aduceam bidoane de zer pentru mâncarea porcilor, trecem de multe amintiri şi de trecut, trecem de locuri rămase încă vii în memoria mea sau de altele care, acum, nu mai îmi spun nimic.

Să auzim de bine!

Dorul (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Ajungem la poarta casei către orele cinci după amiază. La castel în poartă oare cine bate? este întrebarea pe care sperăm să o auzim. Dar rămânem cu speranţa pentru că nimeni şi nimic nu mişcă în curte. Dar nu pentru mult timp pentru că un căţel flocos şi înţelept găseşte o soluţie: vine la poartă, ne priveşte câteva momente, după care aleargă în fundul ogrăzii şi începe să latre. Measajul e cât se poate de clar pentru cei aflaţi acolo: veniţi, e cineva la poartă!

Iar Ion, bunul meu văr, înţelege mesajul în toată claritatea lui şi vine de ne deschide poarta. Sincer cum îl ştim, bunul om ne mărturiseşte că toţi ai casei erau hăt, departe, în fundul grădinii, ocupaţi fizic şi auditiv cu o drujbă cu care tăiau nişte copaci putrezi.

Garez maşina în curte, suntem poftiţi în casă şi ne punem pe aşteptat. Şi aşteptăm. Pentru că treaba, odată începută, nu poate fi lăsată neterminată. Odată reîntregită familia, nu apuc să rostesc decât o surtă alocuţiune:

- Mărioară dragă, tot drumul am condus cu gândul că, ajuns aici voi mânca slănină cu ceapă. Pentru că roşiile nu sunt făcute încă, completez cu ochi rugători.

- D’apăi slănină cu ceapă o să-ţi dau!

Bunul simţ mă împiedică să vă spun cât de mare a fost bucata de slănină... Dar pot să vă spun că am ajutat-o să alunece cu patru pahare de pălincă. Culmea nu este că eu am băut patru pahare din celebra băutură, ci că soţia mea a băut şi ea două! E pentru prima dată când o văd făcând aşa ceva şi e un semn cât se poate de clar că se simte bine.

Convivii povestesc, glumesc şi râd, aşa cum sunt veniţi de la drum sau de la muncă, îi privesc şi mă întreb dacă Ion a făcut ţuica în butoiul ştiut de mine. Butoi uriaş, cât un stat de om, butoi pe care, copil fiind, mă punea unchiul meu să îl umplu cu găleţi de prune. Evident, după ce le culegeam. Aparent, culesul unor prune nu pare o activitate silnică, dar când e vorba de zeci de pruni, iar prunele pentru ţuică (numite fârţâguşe) sunt de mărimea unei măsline, ei bine, atunci activitatea devenea una cât se poate de puţin atractivă.

Dar monotonia strică omenia, drept pentru care vărul meu dă fuga în cămară şi aduce o stacană de vin făcut din via din spatele casei. Nu a scos mult, doar vreo optzeci de vedre şi, pentru că nu are beci există riscul să facă floare. Aşa că bem cu spor pentru a-i da mâna necesară de ajutor...

Mă simt bine în casa lor, în una din casele în care am copilărit. Pentru că tot satul era al meu. Erau vremuri când satul era plin de copii, toţi prieteni, toţi puşi pe joacă şi care bântuiam casele părinţilor fără teamă. Acolo unde ni se făcea foame, acolo mâncam. Unde ni se făcea sete, acolo ne ostoiam. Gardurile nu constituiau oprelişti serioase, iar oamenii se luminau la faţă când vedeau că li se umple curtea de copii. Refuzam să mă consider orăşean şi abia la paisprezece ani am renunţat să mai umblu desculţ pe uliţele satului. În camera unde mă aflu acum frămâna mătuşa Maria aluatul pentru tăiţeii de casă, aici îi povesteam ce fac oamenii prin Bucureşti şi ea mă asculta cu ochii măriţi şi mâna la gură. Nemuritori mi se păreau atunci oamenii şi de neschimbat locurile. Timpul se oprise într-o eternitate copilărească şi nu îmi puteam imagina că viaţa viitoare ar putea arăta altfel. Fotografiile cu cei duşi îmi arată acum cât mă înşelam.

Verişoara mea se scuză şi se duce în camera din faţă ca să ne pregătească aşternuturile. E camera în care dormeam, atunci când doream să dorm aici, până la ora nouă dimineaţa, oră indecentă până la ruşine pentru gospodarii locului. Obosit după o zi de hălăduit pe dealurile din jur sau după o noapte de citit, îmi era greu, dacă nu imposibil să mă scol mai devreme.

- Fraţilor, spune soţia, mă scuzaţi, dar eu vreau...

Au fost ultimele ei cuvinte. Pentru că în acel moment s-a stins lumina, nu numai în casă, ci în tot satul. Rămânem muţi minute bune. Noi, pentru că, deşi am vrut să luăm cu noi o lanternă la plecare, nu am luat-o, iar ei pentru că nici măcar nu aveau. Au dispărut din case lămpaşele cu gaz aşa cum au dispărut costumele naţionale şi multe, multe altele. Lămpaş la lumina căruia mâncam seara caş de bivoliţă şi castraveciori puşi la murat la fereastră, lămpaş la lumina căruia mă spălam, îmi spuneam rugăciunea şi mă culcam. Lămapş la lumina căruia bunica mea, mama bună cum se spune pe aici, îşi pieptăna părul negru abanos şi lung până la talie, iar eu o admiram şi îi sărutam obrajii rumeni ca două mere.

În foiala produsă de patru persoane care orbecăie printr-o casă, reuşim să vedem în crengile de iederă care se află la fereastra camerei o umbră ce seamănă cu un cocoş.

- Ce ciudat loc de cuibărit şi-a găsit cocoşul ăsta, îi precizez eu soţiei.

Evenimentele viitoare îmi vor dovedi că nu locul era ciudat.

Să auzim de bine!

Dorul (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Cuvântul dor mi s-a părut întotdeauna un cuvânt dificil. La fel ca în cazul cuvintelor patrie, mamă sau iubire, explicaţiile dicţionarului sunt insuficiente. Ele nu pot reda decât aspectul semantic, de suprafaţă, în interiorul lor fiind ascunse sensuri care ne depăşesc puterea de exprimare. Şi dorul este cel care mă mână acum la drum. Dorul de origine, dorul de matcă, dorul de locuri incredibil de frumoase şi de oameni de basm. Căci un basm mi-a fost copilăria printre acei oameni, hălăduind prin acele locuri.

Viaţa mi-a dat prilejul să cunosc multe ţări, mulţi oameni şi multe graiuri. Dar niciodată, niciunde nu mi-am putut scoate din suflet dorul de comuna mică şi pierdută în inima Ardealului, comună care mi-a fost leagănul copilăriei, nicio limbă nu mi s-a părut mai frumoasă ca aceea vorbită de oamenii locului, niciun popor nu i s-a părut mai nobil ca sătenii comunei, nicio imagine nu a întrecut-o în frumuseţe pe cea a a dealurilor blânde şi bogate.

Ne sculăm la ora şapte, un mic dejun frugal şi plecarea! La ora opt fac plinul la benzinărie, dar abia pe la nouă reuşim să ieşim din Bucureşti. Ca de obicei, alături îmi este soţia, aşa cum am jurat amândoi în faţa preotului: împreună la bine şi la rău. Intrăm în trombă pe aşa numita autostradă A 1 şi kilometrii încep să se scurgă ameţitor. Am ales plecarea pe acest traseu în mod special, pentru a pune mai mult în evidenţă frumuseţea drumului ce va să vie dincolo de Sibiu. Căci mersul pe autostradă, dincolo de confortul oferit de viteză, nu-mi oferă nimic. Peisajul este monoton, tern, imaginea de la kilometrul 48 este la fel cu aceea de la kilometrul 96. Ca să mai înviorez atmosfera mă joc pe comenzile volanului, sărind de la un post de radio la altul. De fapt, gestul meu nu este chiar inutil, având în vedere că ne este greu să suportăm inepţiile debitate pe bandă rulantă de crainici rârâiţi, cu tonul că spun mari şi invulnerabile axiome.

Prelungirea autostrăzii cu o linie de centură binevenită ne oferă prilejul de a scăpa de aglomeraţia Piteştiului şi intrăm pe traseul spre Sibiu. Abordăm cu regret Dealul Negru nu pentru că este lipsit de frumuseţe ci, din contră, pentru faptul că frumuseţea nu îi este pusă suficient în valoare prin lipsa copacilor înverziţi.

În Călimăneşti ne oprim pentru a acorda respectul cuvenit mănăstriii Cozia. Nu numai pentru că a fost şi este un centru religios, ci pentru istoria care o reprezintă şi pe care o reprezintă. Ctitorie a marelui domnitor Mircea cel Bătrân, a fost un centru excepţional de cultură. Aici Filos, logofătul domnitorului a compus versuri şi cântece religioase, fiind considerat primul poet român, tot aici funcţionând sub patronaj bisericesc şi o şcoală mănăstirească. Pictura i-a fost realizată pe la 1390 (!), domnitorul Neagoe Basarab a construit fântâna, iar domnitorul martir Constantin Brâncoveanu a construit pridvorul în care se poate identifica atât de uşor minunatul stil brâncovenesc.

Ne continuăm drumul, ieşim din Căciulata şi vedem în stânga drumul spre Voineasa. O staţiune cu o amplasare superbă, un aer pur şi peisaje de vis. Îmi privesc soţia şi văd în ochii ei curiozitatea. Îmi promit că o voi aduce în această staţiune pentru că frumuseţea locurilor merită orice efort.

Serpentinele, Oltul leneş curgător şi munţii care mai au zăpadă pe vârfuri ne conduc prin vale până la Turnul Sfărâmat, numit impropriu de unii Turnul Roşu. Adevăratul Turn Roşu se află în altă parte, fiind construit de saşi mult mai târziu. Pentru că ruinele pe care le vedem şi care încă mai străjuiesc Oltul sunt din timpul primului război dacic, unii istorici considerând că a fost construit de soldaţii romani luaţi prizonieri de daci şi transformaţi în scalvi. Turnul a fost năruit nu de vremuri sau intemperii, ci de oştenii lui Murad la întorcerea de la asediul Sibiului.

Din Sibiu ne abatem spre Mediaş, Târnăveni, apoi spre Iernut şi Luduş, de unde luăm drumul spre Zaul de Câmpie şi Sărmaş.

Dacă până la Sibiu munţii au fost cei care ne-au ţinut tovărăşie, de acum încolo, dealurile ne leagănă în găvanele lor. Urcăm şi coborâm printre dealuri domoale, ca nişte spinări de moşnegi, dealuri bogate care ne aţin privirile, ne scot din monotonie şi parcă ne ocrotesc. Frumuseţea spinărilor lor tărcate de munca ţăranilor este greu de descris chiar de un iubitor al lor cum sunt şi este însoţită de frumuseţea numelor localităţilor. Slimnic, Şeica Mare, Agârbiciu, Ucerdea sau Sărmaşu sunt doar câteva nume care îmi sună la ureche aidoma cântecului unor sirene, nume intraductibile, neaoşe, nume vechi, nume dragi inimii mele, chiar dacă nu cunosc localităţile. Dar numele lor îmi spun că sunt acolo, pe pământul Ardealului, că sunt şi ale mele şi ale copiiilor mei, că fac parte din ceea ce sunt, din rădăcinile mele.

De la Sărmaşu mergem spre nord. Adică spre casă. Pentru că acasă mergem.

Să auzim de bine!

Scrisoarea unui nostalgic

Imagine preluat[ de pe hotcity.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Aceasta este scrisoarea unui nostalgic, adresată celor care fac parte din generaţia NOASTRĂ, GENERAŢIA SECOLULUI TRECUT. Născuţi înainte de 1989, vedem cum casa părinţilor noştri este acum de sute de ori mai scumpă decât atunci când au cumpărat-o ei şi realizăm că noi o să plătim pentru casele noastre încă 50 de ani. Nu avem amintiri despre primii paşi pe Lună, nici despre războaie sângeroase, dar ne pricepem la istorie şi la politică mai mult decât cred bătrânii, care bombăne în spatele nostru că „noi nu ştim nimic”.

Suntem una din ultimele generaţii care au jucat De-a V-aţi Ascunselea, Castel, Raţele şi Vânătorii, Ţară, Ţară Vrem Ostaşi, Prinsealea, Sticluţa cu Otravă, Pac Pac, Hoţii şi Vardiştii, suntem printre ultimii are au strigat „Un doi trei la perete stai” sau care cântam “Pe o pânză de păianjen”, suntem generaţia care stătea la coadă la cabinele telefonice interurbane cu fise, dar primii care au văzut cu arată un Personal Computer. Şi primii care am văzut desene animate color. Pătuţurile noastre erau pictate cu culori tari, cu vopsele pe bază de anilină şi de plumb şi iată că suntem încă în viaţă.

Am băut fiecare dintre noi apă de la furtunul de udat florile din grădina bunicii, în loc de apă plată din sticlă, sterilizată şi purificată. Mâncam fructele aşa cum le culegeam pentru că nu aveam timp să le spălăm şi nu făceam colici sau crampe, iar pe mâini ne spălam doar când ne luau părinţii de pe urmă. Părinţii ne luau cu ei la cozi ca să cumpere o sticlă de lapte în plus şi totuşi nu am murit de foame.

Noi am purtat jeansi elastici, pantaloni evazaţi, geci de blugi de la turci, iar cine avea pe el haine gen Lee era deja copilul unui pilos. Băieţii îşi scriau numărul fotbalistului preferat cu pastă de dinţi pe tricouri, iar fetele îşi coseau steluţe şi inimioare pe blugi. Noi nu am dat Capacitate, nu am dat grile la admitere şi umblam în uniformă şcolară cu număr matricol pe braţ. Noi nu aveam închizători speciale pentru copii la flacoanele de medicamente sau la uşi. Răceala era singura boală ştiută pe care o tratam cu un ceai fierbinte şi cu o frecţie cu spirt.

Am învăţat poezii în româneşte la grădiniţă, nu în engleza şi am cântat la aniversări MULŢI ANI TRĂIASCĂ, nu HAPPY BIRTHDAY. Spuneam mişto şi fain în loc de cool. Am sorbit din ochi singurul serial care se difuza doar odată pe săptămână... şi cine zice că nu s-a uitat ori minte ori nu avea încă televizor. Ne uitam la desenele animate de la italieni şi ne era ciudă că nu avem şi noi subtitrare ca să înţelegem câte ceva. Reclamele de pe posturile străine ne înnebuneau şi abia aşteptam să vină şi la noi îngheţata Magnum, sau machetele alea de maşini, atât de bine făcute încât păreau reale.

Când mergeam cu bicicleta, nu purtam căşti de protecţie, nici cotiere şi nici genunchere. Ne juleam coatele sau genunchii, ne spărgeam câte o buză, plângeam puţin şi a doua zi eram ca noi, fără SMURD şi tratamente recuperatorii. Între timp, ne consolam cu ciocolata Pitic şi cu clasicele pahare de sirop cu sifon de la cărucioarele cu dozatoare aflate la colţul străzii...

Stăteam ore în şir ca să ne facem rotile sau cărucioare pe rulmenţi. Cei norocoşi, care aveau şi o stradă în pantă, îşi făceau vânt de la capătul din sus al străzii, iar la jumătatea drumului îşi aduceau aminte că nu au frâne. După câteva „întâlniri” cu tufişurile verzi, am învăţat cum să ne oprim din scurt.

Noi am ascultat The Beatles şi The Rollingstones pe furiş, clasamentele lui Cornel Chiriac ne scoteau din minţi şi încă nu auzisem de manele, singurele melodii de joc fiind horele de la chefuri, la care nimeni nu ştia paşii, dar toţi dansam. Dar, spre deosebire de copiii din ziua de azi, am auzit atât de Abba şi de Queen, cât şi de noile nume gen 50 Cent şi Britney Spears. Pe ei, dacă îi întrebi, îţi vor răspunde că „muzica a început cu Backstreet Boys, care nici nu mai sunt cool acum, orikum!” Am citit Licurici, Pif şi Hercule (care aveau cadou nişte jucării bestiale) şi am băut Cico şi sucuri cu sifon fără să ne fie teamă că au prea multe E-uri, iar la şcoală beam toată clasa dintr-o sticlă de suc fără teamă de viruşi.

Ne zgâriam sau ne făceam tot felul de zgaibe, ne fracturam câte o mânã sau câte un picior, mai pierdeam un dinte, dar nu era nici o reclamaţie pentru aceste incidente la poliţie. Vina era în totalitate a noastră şi a doua zi eram la fel de prieteni cu vinovatul sau cu victima.

Noi nu ne dădeam beep-uri, doar ne fluieram ca să ieşim afară, noi nu aveam dolby surround, tăceam toţi ca să auzim acţiunea filmului. Stăteam strânşi ciopor în casa celui dintre noi care avea fericirea să aibă un televizor urmărind filme sau emisiuni de care acum, nici noi nu ne mai amintim.

Ieşeam să ne jucăm, nu ne conversam virtual pe Messenger sau SMS, preferam să ne vedem faţă în faţă, să alergăm, să ne căţărăm pe garduri sau în pomi, să facem orice numai să nu stăm în casă. Iar singura condiţie era să venim în casă la apusul soarelui. Nu existau telefoane celulare şi singura modalitate de a vorbi cu un prieten era să ieşi din casă şi să suni la uşa lui. Iar părinţii noştri nu aveau încotro şi trebuiau să aibă încredere în noi.

Noi nu am avut Playstation, Nintendo 64, X box, jocuri video, televizor cu 999 canale şi Picture in Picture, aparate video, telefoane celulare personale, calculatoare, chatroom pe Internet sau televiziune prin cablu... În schimb, AVEAM PRIETENI REALI, cu care alergam, ne ciufuleam şi săream toată ziua. Prieteni reali, palpabili, din carne și oase care vorbeau, râdeau și se mișcau. Ne jucam sau ne certam între noi fără scandaluri între părinţi şi fără plângeri la poliţie! Cum reuşeam? Ne jucam cu beţe şi mingi, alcătuiam echipe pentru a juca o „partidă”; nu toţi eram aleşi şi nimeni nu se supăra; nu se ajungea ca un prieten să aibă traume psihologice şi să necesite consiliere psihologică posttraumatică. Dacă ne supăram între noi, era suficient să strigăm sub geamurile vinovatului “Mama lui Nicuşooor!”.

Mâncam biscuiţi, pâine cu unt sau cu untură, am băut numai băuturi cu zahăr şi nu cu zaharină sau alţi îndulcitori şi nu am avut niciodată probleme cu sănătatea sau cu greutatea, pentru că ne jucam mereu... şi stăteam la aer mereu.

Abia aşteptam la chefuri să jucăm Fântâniţa sau Flori, fete sau băieţi sau Sticla sau Adevăr sau Provocare sau orice ne dădea un pretext să pupăm pe gură pe cine „iubeam”. Noi suntem cei care încă au mai „cerut (sau li s-a cerut) prietenia”, care încă roşeam la cuvântul „SEX”, care dădeam cu banul care să intre în farmacie să cumpere prezervative pe care apoi, să le umplem cu apă şi să le aruncăm în cap la colegi, care am completat mii de oracole, sperând că iubitul sau iubita va citi acolo unde scrie „De cine îţi place?” că ne place de el/ea.

Este uimitor că încă mai suntem în viaţă, pentru că noi nu am avut scaune speciale în maşini, maşinile nu aveau air bag şi nici centuri de siguranţă şi nimeni nu era preocupat de lipsa lor, nu am aruncat la gunoi bomboanele care ne cădeau din greşeală pe jos, nu ne-am spălat pe mâini după ce ne-am jucat cu toţi câinii şi toate pisicile din cartier, nu am băut doar apă îmbuteliată, ne-am tăvălit şi bălăcit prin toate bălţile şi nu am ţinut cont de câte lipide şi glucide mâncăm.

Noi am auzit cum s-a tras la Revoluţie, noi am fost martorii a trei schimbări de bancnote şi monede, noi am râs la bancuri cu Bulă şi tot noi spuneam bancuri politice în şoaptă şi cu atenţia sporită. Suntem o generaţie de învingători, de visători, de pioneri...

Aveam libertatea copilăriei şi lipsa ei de griji şi totuşi am reuşit să învăţăm să ne gestionăm problemele. Marea întrebare e: CUM AM FĂCUT să supravieţuim? Şi, mai ales, să fim persoanele care suntem acum? Poate că am fost plictisitori şi primitivi, dar în mod sigur am fost foarte fericiţi şi am trăit o viaţă cât se poate de reală. Aparţii acestor generaţii? Dacă eşti de-al nostru... Felicitări!

Să auzim de bine!

Jucăriile de Crăciun

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iarna a venit mai repede acest an. Şi nu a stat mult pe gânduri ca să-şi intre în drepturi depline. Zăpada bogată troieneşte trotuarele şi străzile. Oamenii merg la pas, gâfâind şi călcând cu grijă prin zăpada groasă, iar maşinile pufăie şi mârâie în timp ce roţile le patinează de zor. Ici şi colo unii cetăţeni mai gospodari, au început să iasă deja cu lopeţile cele mari şi late la făcutul pârtiilor, dar va mai trece timp până se va circula normal.
Fulgi mari şi grei se aştern pe noi în timp ce ne îndreptăm cu greu spre casă. Am fost la un magazin de jucării şi articole pentru copii pentru că nu este departe momentul Crăciunului, dar părinţii mei sunt dezamăgiţi că, în afara câtorva hăinuţe noi, nu au reuşit să-mi cumpere nicio jucărie nouă.
- Copile, îmi explică tata mângâindu-mă pe creştet cu palma lui mare şi aspră, nu ar trebui să fii supărat că nu am găsit nimic să-i punem Moşului în sac. Poate că la anul va fi mai bine... continuă el privind-o pe mama cu un subînţeles pe care nu l-am priceput atunci.
Dau din cap a aprobare adâncă. Sigur, aşa este, încerc eu să mă consolez scuturându-mi fulgii care, acum mi se par duşmănoşi. Ştiu că nu mă minte, dar totuşi, sunt un copil, toţi prietenii mei se vor lăuda cu ce au primit, iar eu ce le voi arăta? Dar supărarea îmi trece repede. Iarna, copiii nu se pot supăra pe taţii lor. Este o problemă care îl priveşte pe toţi, iar dacă tata nu e supărat, atunci eu de ce aş fi? mă întreb eu gândindu-mă deja la derdeluşul pe care mă voi da mâine cu ceilalţi copii.
Ajungem acasă cu hainele albe şi picioarele ude şi obosite după atâta mers prin troiene. Ne dezbrăcăm în hol scuturându-ne şi tata îmi spune:
- Copile, mergi tu şi aprinde lumina în sufragerie până îmi scot eu galoşii.
Nu trebuie să-mi spună de două ori ca să mă îndrept spre sufragerie. Bag mâna după uşă, dau de întrerupător şi aprind lumina. Becuri mari, de 100 de Watt pe care noi nu le foloseam în mod obişnuit inundă încăperea şi sufletul meu cu lumina lor. Pentru că, pe podeaua camerei mari, de peste douăzeci şi cinci de metri pătraţi, ocolind masa din centru la o oarecare distanţă, văd ceva ce ochii mei nu pot crede: macheta unui tren cât se poate de real aşteaptă semnalul de plecare pe o şină de tren din cea mai adevărată, ocolind masa. Beteala care atârnă strălucind pe bradul uriaş din colţul camerei nu reuşeşte să-mi atragă privirile.
Rămân în uşă mut de uimire, incapabil de a mă apropia sau de a face un gest. Simt în spatele meu prezenţa părinţilor, dar tot nu mă pot mişca sau spune vreo vorbă.
- Ei, se miră tata cu glas prefăcut, ce spui, mamă, a venit Moş Crăciun pe aici tocmai când eram noi plecaţi la magazin! Formidabil ce surpriză ne-a făcut!
- Daaa, răspunde mama cu respiraţia întretăiată de emoţie, deşi cred că ea mai văzuse minunea.
- E pentru mine? reuşesc eu să spun cu voce stinsă şi cu ochii când la tren, când la tata.
- Da, cred că da, răspunde tata zâmbind. Se pare că ai fost cuminte anul acesta… Hai, du-te şi vezi cum funcţionează!
Mă apropii încet de şine şi mă aşez în genunchi. Totul pare cât se poate de real. O locomotivă cu aburi făcută la scară, vopsită verde închis, cu roţi roşii şi biele vopsite cu alb, cu coş şi tender având în urma ei un vagon de poştă copiat cât mai fidel după unul real şi un vagon de pasageri. Până şi plăcuţa cu ruta trenului este prinsă pe laterala vagonului, Bucureşti–Cluj scrie pe ea, cu scaune şi lumini la interior. Garnitura se află într-o gară cu sală de aşteptare şi turn de control. Pe cea de-a doua linie din faţa gării este garat un automotor roşu cu scaune şi lumini la interior. Rămân mut de uimire în faţa minunăţiei. Şinele sunt prinse pe traverse din carton gros, aşezat echidistant şi vopsite aidoma traverselor reale din lemn. Tata se apleacă şi pune în coşul locomotivei o bucată de sugativă aprinsă. Aceasta începe să fumege molcom, iar pe coş ies nori de fum aşa cum am văzut la locomotivele din gară. Tata se apleacă şi stabileşte contactul electric. Cu un bâzâit puternic locomotiva se pune în mişcare trăgând vagonul după ea.
- Ah! nu-mi pot stăpâni un strigăt de uimire şi mă uit la mama.
Ea a rămas cu ochii înlăcrimaţi şi cu mâinile împreunate a rugăciune uimită de minunea ieşită din mâinile tatei. Trenul începe să alerge pe şine în jurul mesei scoţând fum pe coş şi hurducăind vagonul. Tata mai umblă la un comutator şi porneşte bâzâind automotorul cel roşu. În faţa ochilor nu mai văd altceva decât săgeţile luminoase care aleargă pe şine. Nu pot face nicio mişcare, doar mă uit când la unul, când la altul. Minunea este reală, palpabilă şi funcţionează. Nu este un set de asamblat cumpărat din comerţ. Este un lucru făcut piesă cu piesă de mâna lui. Mă întorc spre tata cu ochi rugători şi înlăcrimaţi de la fumul iute emanat de sugativă şi îs spun cu glasul stins.
- Îl poţi opri puţin?
Îmi este frică să o fac eu ca, nu cumva, minunea să se destrame. Mama este în continuare amuţită de cele văzute, iar tata o priveşte cu o privire care ar vrea să spună:
- Ai văzut, mamă, ce i-am făcut eu copilului?
Tata umblă la contact şi motoarele se opresc. Întind mâna cu mare grijă şi desfac vagonul din cârligul de remorcare. Apuc apoi locomotiva, o ridic şi încep să o privesc mai atent. Vopseaua încă puţin lipicioasă îi trădează noutatea. Totul este reprodus la scară aidoma unei locomotive reale. Roţile au spiţe şi bandaje de rulare, de ele sunt prinse biele care se mişcă împreună cu pistoanele din cei doi cilindri. În faţă are un grătar vopsit roşu, făcut din tablă decupată. Până şi niturile cazanului făcut din tablă roluită sunt reproduse. În vagon sunt montate scaune formând un culoar median, iar de tavanul vagonului sunt prinse două beculeţe mici cât două steluţe de pe cer. Şinele sunt făcute din tablă subţire de aluminiu îndoită pe lung după o sârmă centrală, ceea ce le permite unirea cu joante, iar roţile ţăcănesc trecând peste ele la fel ca în realitate. Motoraşele electrice din locomotivă şi automotor sunt vopsite cu bleu şi sunt făcute tot de mâna lui. Nu am încă noţiunea muncii sau a timpului, dar îmi dau seama că a lucrat enorm la ele. Nu găsesc cuvinte de mulţumire şi singurul lucru pe care îl pot face este să izbucnesc în plâns acolo, stând în genunchi în faţa şinelor albe şi lucioase.
Atunci, ca şi acum, sunt ferm convins că am fost singurul copil din lume care a ţinut în mână o asemenea jucărie. A fost una din minunile cu care m-a binecuvântat Dumnezeu prin mâinile tatei.
Să auzim de bine!

Noapte de vară

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Stau în genunchi în iarba din faţa casei şi nu mă mai satur privind. S-a lăsat noaptea şi o Lună uriaşă s-a ivit de după dealuri. Lumina ei bogată poleieşte totul cu argint, iar răcoarea nopţii încarcă frunzele cu minuscule lacrimi de brumă. Văd bolta cerului atât de aproape încât îmi vine să o ating. Cerul, de un albastru închis, aproape negru, e împodobit cu miliarde de străluciri reci şi tremurătoare. Pământul Ardealului odihneşte sub picioarele mele şi în ochii mei umezi de emoţie strălucesc toate luminile lumii.
E minunată priveliştea, aşa cum se văd toate acoperite de argint. Pomii sunt poleiţi cu argint, iarba e poleită cu argint, spinările puternice ale dealurilor din jur sunt poleite cu argint. Până şi Nicu, paznicul nostru patruped, pare turnat din argint. Întind mâinile în faţă şi mâinile mele de argint cuprind tot orizontul. Sunt omul de argint, într-o lume de argint, respirând un aer de argint.
Dealurile molcome mă ţin în poala lor, iar aburi timizi se ridică din pârâul care trece prin spatele curţii. E linişte şi pace aici, în comuna unde copilăresc. Ici şi colo se mai aude lătratul vreunui câine mai harnic. E atât de linişte încât îi aud respiraţia Margaretei, purcica noastră cea voinică. În coteţul păsărilor, câte o găină mai nemulţumită cârâie la vreo surată pentru un loc mai bun.
Aerul miroase a viaţă, a iarbă umedă şi a fân. Din când în când, câte o pală de vânt aduce mirosul hornurilor de pâine caldă şi foc de lemne. Continui să stau şi să privesc în jur, să simt natura prin toţi porii. Să mă umplu de viaţă, de aer şi de curăţenie. Văd cu coada ochiului umbra de argint a tatii. Iese pe prispă, mă vede şi coboară spre mine. E înalt tata, dar aşa cum stă acum în lumina Lunii, îmi pare un Titan al pământului. Singur, singurel mi-am meşterit o lunetă dintr-un tub făcut din mai multe foi de hârtie suprapuse şi răsucite şi un altul mai mic din plastic. La capete am reuşit să ataşez câte o lentilă, una mai mică şi una mai mare, zgâriate şi ca vai de ele, dar de care sunt foarte mândru. Tata se apropie, se lasă în genunchi lângă mine şi mă mângâie cu palma lui din argint, mare şi bătătorită.
- Copile, mai stai?
- Da, tată. Vreau să privesc Luna cu luneta.
Şi îi arăt luneta mea, poleită şi ea cu argint. O ia, o admiră şi o duce la ochi.
- Copile, tu chiar ai făcut o lunetă, îmi spune el râzând în timp ce priveşte Luna.
Îmi dă luneta şi am ocazia să îi ating mâinile care au lucrat şi au făcut atâtea şi un fior mă străbate. Sunt lângă tatăl meu şi Luna ne priveşte invidioasă pentru că e singură acolo, sus pe cer. Îndrept luneta spre Lună şi respiraţia mi se taie când văd cât de mare este. Tata îmi susţine mâna pentru ca tremuratul braţelor să nu îmi strice imaginea. E puternic tata, sunt puternice mâinile lui din argint.
Rămânem aşezaţi în iarbă lipiţi unul de altul fără să spunem un cuvânt. Respirăm aerul nopţii şi ne dăm luneta unul altuia pe tăcute. Oare cât poate sta un copil lângă tatăl lui? mă fulgeră un gând timorat că s-ar putea ridica şi pleca.
- Copile! Priveşte! spune tata şi se întoarce brusc arătându-mi cerul cu mâna.
Mă întorc şi rămân mut de uimire. Din înălţimile cerului atârnă unduind lin faldurile unei aurore boreale! Este un fenomen unic pentru aceste locuri şi noi avem norocul să-l admirăm. De la un orizont la altul faldurile îşi schimbă culorile pe toată înălţimea lor, luminând această parte a cerului în culori ireale. Ne ridicăm şi rămânem ţinându-ne de mână, nemişcaţi şi fără să clipim de frică să nu tulburăm minunea.
Şi o minune a fost viaţa alături de tatăl meu până când, într-o zi de septembrie, sufletul lui s-a contopit cu luminile aurorei boreale. Anul nu contează pentru că nu putem măsura eternitatea.
Să auzim de bine!

Întâmplări din iarnă (2)

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Locuinţa copilăriei mele se află undeva, pe lângă un parc. O zonă excelentă pentru nişte copii care vor să colinde şi să alerge cât e ziulica de lungă. Ceea ce şi făceam, eu şi prietenii mei. Ca să respectăm adevărul, străzile erau mai puţin folosite de noi. Tipul caselor (joase şi cu acoperişuri netede) precum şi configuraţia lor ne făcea mai eficientă şi mai rapidă deplasarea pe acoperişuri, ca motanii. Nu era pom în care să nu ne fi căţărat şi nici gard peste care să nu fi sărit. Eram primii culegători ai puţinilor pomi fructiferi din zonă şi ultimii pe care înserarea îi băga în case. Nu făceam pozne grave, ireparabile, dar făceam toate poznele copilăriei. Genunchii ne erau plini de julituri şi nu era săptămână să nu venim acasă cu o buză spartă. Paralel cu strada noastră se afla o altă stradă care ne atrăgea în mod deosebit. Prima casă avea instalat un interfon! O maşinărie ciudată care, dacă apăsam un buton, făcea să se audă o voce de femeie tânără care întreba:
- Cine este acolo?
Evident că, după ce apăsam butonul, fugeam de ne sfârâiau călcâiele. Casa era doar cu parter şi presupuneam că locuieşte acolo doar o familie. Nu am reuşit niciodată să vedem cine este doamna, cum arată sau cum este îmbrăcată. Atâta doar ştiam: că are o voce tânără. Teama de a nu fi prinşi sau identificaţi şi pedepsiţi pentru faptele noastre ne făcea să ocolim casa în restul timpului. Anii au trecut.
Săptămânile trecute am avut ceva treabă la o instituţie din zonă. Ninsese, acum era frig, iar zăpada bătătorită făcea ca mersul pe trotuare să devină o acţiune riscantă. Terminasem treaba şi treceam pe strada copilăriei cu intenţia să traversez parcul pentru a ajunge la metrou când, văd o doamnă în vârstă în faţa mea. Merge cu mare grijă, târându-şi picioarele şi uitându-se speriată în toate părţile. În mâna dreaptă duce o sacoşă care flutură. Atât cât mă pricep la fizionomii, pot spune că vârsta ei depăşeşte 80 de ani. Admirând-o pentru curajul ei şi cu înţelegere pentru singurătatea bătrânilor, mă apropii şi îi spun:
- Sărut mâna! Vă deranjez?
Doamna mă fixează cu o privire atentă şi îmi zâmbeşte. Continui:
- Văd că vă este greu cu zăpada asta. Îmi permiteţi să vă ajut?
Doamna îmi zâmbeşte cu ochii şi mă prinde puternic de braţ. Merg încet şi mă simt foarte bine. Mă simt mândru, nu faţă de cei din jur, ci faţă de mine: este vorba de o doamnă în vârstă care mi-a acordat încrederea ei. Fac paşi mici şi atenţi urmărind-o tot timpul. O simt cum se crispează de câteva ori atunci când simte un loc mai alunecos. E îmbrăcată ponosit, hainele îi miros a naftalină şi ghetele îi sunt scâlciate. Mă întreb ce se va întâmpla cu mirosul meu de Gilette amestecat cu Nivea şi alte arome sofisticate atunci când voi avea vârsta ei. Nu simt niciun interes faţă de problemă. Singura mea grijă este doamna din dreapta mea. Ajungem la capătul străzii şi doamna îşi desprinde braţul. Mă gândesc că vrea să traverseze. Bănuind că nu locuieşte departe, o privesc atent şi o întreb:
- Nu vreţi să vă conduc până acasă?
Mă priveşte iarăşi zâmbind şi, fără o vorbă, mă prinde de braţ. Traversăm strada încet, cu paşi mici şi atenţi la denivelări. O simt cum trage de braţ uşor spre dreapta şi o urmez în continuare. Se opreşte, îşi desprinde braţul şi ridic ochii. Suntem în faţa intrării casei cu interfon! Uşa este vopsită cu aceeaşi culoare, iar interfonul este la locul lui. Doar butonul aşteaptă să fie apăsat. Doamna se pregăteşte să deschidă şi atunci îndrăznesc:
- Aici locuiţi?
Doamna se uită atent la mine şi aprobă din cap. Îndrăznesc să continui:
- De când locuiţi aici?
Pentru prima dată de la întâlnirea noastră, doamna îmi vorbeşte cu un glas deosebit de tânăr:
- De când mă ştiu.
Să auzim de bine!

Maşina de pâine

A fost lansat romanul "Ziua când bărbaţii devin oameni mari".