Dorul (3)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Reuşim să ne cuibărim şi noi după ce mai bag câţiva butuci în soba care duduie. Fix la ora trei şi un sfert sar ca ars din pat. Cocoşul începuse să cânte. De doisprezece ori a cucurigat, repetând apoi isprava din jumătate în jumătate de oră.

- Mă duc până afară, îi şoptesc soţiei.

- Nici să nu te gândeşti să faci asta, mă roagă ea speriată mai mult de privirile mele asasine decât de cântatul cocoşului.

Ne sculăm din pat la o oră nepermis de matinală pentru noi şi dăm ochi cu Măria.

- Ce doriţi să mâncaţi? ne întreabă ea privindu-ne curioasă cearcănele de sub ochi.

- Supă de cocoş, îi precizez eu scrâşnind din dinţi.

În râsul general ne aşezăm la masă, după care ne schimbăm şi ieşim la plimbare pe uliţi. Aici, îi spun soţiei, era fierăria unui dintre potcovarii satului. Ciocăniturile i se auzeu de departe şi multe ore am petrecut în uşa micului atelier privindu-l cum încovoaie fierul sau cum bate caielele potcoavelor. Acum nu mai există niciun potcovar. Şi nici cai sau căruţe. Iar aici, îmi continui eu prezentarea, era drumul care mergea spre stadion. În fiecare duminică era meci, după care la casa aia, îi arăt eu soţiei, era dans. Veneau ceteraşi, fetele şi băieţii erau îmbrăcaţi în costume naţionale şi numai Dumnezeu ştie de câte ori mi-am promis că, atunci când voi fi mare, voi dansa şi eu o fată acolo. Le învârteau ca pe morişti şi băteau cizma de ameţeam de plăcere doar văzându-i. Acum sunt mare, am fata mea cu care să dansez, dar nu mai sunt ceteraşii. Şi nici dansuri.

Ne continuăm micul periplu până la clădirea care adăpostea odată magazinul satului. Aici mi-am cumpărat o mulţime de cărţi şi tot aici mă trimetea mama bună cu ouă să le dau la schimb pe alte articole necesare: gaz, făină sau zahăr. Dar primul lucru pe care mi-l cumpăram în fiecare an era un briceag. În forma unui peşte şi făcut din fier, nu din oţel, ruginea imediat şi se tocea după câteva ascuţiri. Îl prindeam la cureaua pantalonilor cu un lanţ şi eram mândru că aveam brişcă să tai pâinea şi slănina, aşa cum aveau doar oamenii mari. Iar dorinţa din copilărie, ca şi altele, de altfel, s-a materializat: şi acum port un briceag cu mine, indiferent de hainele cu care sunt îmbrăcat. Deh, acum sunt om mare...

Trecem pe lângă casa lelii Irinuca, unde veneam zilnic trimis de mama bună cu două găleţi ca să aduc apă de la fântână. Nenumărate drumuri am făcut cu găleţile pline şi niciodată nu am pierdut alergând pe drum mai mult de jumătate de găleată de apă... De aici până la casa bunicii e o zvârlitură de băţ. Iată dudul sub care ne făceam seară de seară cort eu şi vărul meu, până când Nicu, câinele nostru, a decis că el are mai mare nevoie de cort peste noapte. Retrăiesc momentele de spaimă avute când, intrând în cortul nostru pe întuneric, am dat de doi ochi strălucitori. Lupul, lupul! am ieşit noi urlând noi de groază. Dar era bunul câine nostru Nicu. Lupul a venit în altă noapte, iar Nicu a dat cu el de toţi pereţii şi de uşa casei făcându-ne să ne fie frică să privim pe geam. Iar a doua zi de dimineaţă prispa casei era plină de smocuri de blană sură...

În capătul grădinei ăsteia, îi arăt eu soţiei, trecea un pârâu unde mergeam la scăldat, atunci când nu o făceam la lac. Deh, ne răsfâţam... Tot aici venea să se scalde şi purcica mamii bune, purcică cu care am fost în relaţii amicale, având în vedere că nu scurma niciodată prin grădină. Bucătăria de vară nu mai este. Bucătăria în care gătea mama bună celebra ei tocană la focul întreţinut cu lemne tăiate de mine, bucătăria în care era şi cuptorul de pâine pe care îşi făceau cuibar găinile. Cuptorul era bine încins, apoi băgam cu ajutorul unei palete cu mânerul foarte lung tipsia căptuşită cu foi de varză, în care se cocea o pâine cu cartofi mare cât roata carului. Nu se mai fac pâini cu cartofi, nu se mai fac pâini deloc în comună, totul se cumpără de la supermagazinul făcut în locul morii care pufăia zi şi noapte în campanie, măcinând roadele pământului.

Casa este tot acolo, dar a fost mult schimbată, are alt acoperiş şi altă tencuială. Pe una din laturi construisem într-un an un mic oraş, care atrăgea toţi copiii comunei. Din tulpini uscate de floarea-soarelui făcuse stâlpii de electricitate pe care trăsesem fire de la o baterie şi montasem becuri de lanternă. Pereţii căsuţelor erau făcuţi din mici cărămizi de lut (Doamne, câtă răbdare puteam să am! Acum nu aş mai rezista să fac nici măcar o singură cărămidă din acelea...), iar pe străzi circulau maşinuţele noastre de jucărie, unele mai mari, altele mai mici, unele mai colorate, altel mai cojite, dar toate împinse la fel de voiniceşte de mâinile noastre.

Ne mai uităm odată la casă bunicii şi mi se pare că o aud şi acum cum mă trimetea, atunci când dădea de mine, să culeg frunze de dovleac, să le toc şi să le amestec cu făină de mălai ca să hrănesc raţele. Plecăm trişti pe drumul de întoarcere, pentru că ne dăm seama că nu numai oamenii mor ci, câteodată, şi amintirile...

Trecem ţinându-ne de mână pe lângă casa unde trăise notarul sau cea a croitorului, trecem pe lângă ferma de unde aduceam bidoane de zer pentru mâncarea porcilor, trecem de multe amintiri şi de trecut, trecem de locuri rămase încă vii în memoria mea sau de altele care, acum, nu mai îmi spun nimic.

Să auzim de bine!