Dorul (4)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

În curtea casei ne aşteaptă o surpriză având o înfăţişare cunoscută. Nu este altcineva decât buna Mărioară care ne-a pregătit un coş întreg cu bunătăţi pentru acasă: ouă proaspete, vin, palincă, slănină, borcane cu murături şi câte altele.

- Că doar nu plecaţi din casă străină, se justifică ea.

O sărutăm şi o îmbrăţişăm şi niciun refuz de-al nostru nu o poate face să renunţe la încărcarea portbagajului.

Stau în mijlocul curţii cu mâinile în buzunare şi picioarele răşchirate privind dealul de peste drum. Acolo este casa Anicăi, o altă mătuşă, şi aşa îmi plăcea să fac pe grozavul stând în carul cu gunoi de grajd cu care plecam de la ea din curte ca să îl împrăştiem pe câmp.

Cornel, vărul meu, mâna doar din hăis şi cea uriaşii boi blânzi şi puternici. Tot cu el mergeam şi când trebuiau făcute arăturile. Din brazda lăsată de cuţitul plugului scoteam cu beţişoare larve de cărăbuşi, albe, grase şi supărate nevoie mare pe noi. Masivitatea şi puterea boilor ne impunea un respect pe care nu-l aveam faţă de blândele vaci cu care eram trimişi la păscut pe dealuri. Cum scăpam din raza vizuală a comunei, ne suiam pe spinările lor late şi, ţinându-le de coarne, ne imaginam conducând motociclete fabuloase. Biciul. Biciul a fost instrumentul descoperit de unchiul meu pentru a ne tempera zelul motorist şi de a relua producţia cincinală de lapte a bietelor văcuţe.

Imaginaţia noastră nu avea limite, aşa că nu a durat mult până am descoperit o distracţie mult mai nutritivă. Odată venite vacile de la păscut, eram trimişi să le mulgem, prilej de a încinge adevărate lupte de stropit cu lapte cald şi gras, unul de o parte a vacii şi altul de cealaltă, unul trăgând de o ţâţă, altul de alta. Cel mult zece minute ne lua ca să-i golim ugerul gras şi cald de tot laptele strâns peste zi. Tot utilizarea biciului s-a dovedit salvatoare pentru producătoarele noastre de lapte. Dar astea erau doar pozne copilăreşti pentru că nimic nu ne putea ştirbi dragostea faţă de animale. Şi mulţi ani, una din marile plăceri mi-a fost aceea de a mă cuibări în ieslea cu fân pentru a le urmări ochii umani de blânzi, de a le simţi răsuflarea caldă şi limba aspră în căutarea smocului de fân. Asta dacă nu mă ascundeam în claia de fân din curte ca să adorm cu privirea înfiptă în cerul abisal de limpede, mângâiat de lumina palidă a miliardelor de stele.

Un vis mi-a fost copilăria trăită pe acele meleaguri şi tot ca un vis s-a dus. Un clipit, atât, un clipit a fost nevoie şi am ajuns cel de acum. Oameni, case, locuri sau obicieiuri au dispărut de parcă nici n-ar fi fost. Chiar dacă s-au mai stins din amintiri, sper să nu uit niciodată în faţa copiiilor mei că am fost copil. Altfel, acesta va fi primul semn al bătrâneţii.

Plecăm prin Gherla, mânat mai mult de dorinţa de a-i arăta soţiei celebrul tablou Coborârea de pe cruce pictat de Rubens, unul dintre cele trei tablouri rubensiene aflate în România. Tabloul este adăpostit de catedrala armenească. Dar dorinţa noastră rămâne doar o dorinţă pentru că, deşi este duminică, deşi este un lăcaş de cult, uşile sunt închise.

Mă mulţumesc să trag câteva cadre prin ochiurile de geam ale uşii şi să mă crucesc de prostia administratorilor care îşi imaginează că vor atrage trurişti scriind toate plăcuţele explicative în ungureşte, catedrala fiind una armenească. Nemulţumiţi de o democraţie pe care nu o înţelegem, ne suim în maşină şi plecăm grăbiţi spre Bucureşti, nu de alta, dar o furtună puternică se anunţă la orizont.

Până după Sibiu reuşim să prindem câteva porţiuni de autostradă, ceea ce ne apropie cu rapiditate de capitală. Dar nu există crimă perfectă, aşa că, în loc să continui pe aşa-zisa A 1, iau drumul Braşovului şi ne întoarecem pe Valea Prahovei. Suntem trişti, ne simţim încă sufletele apăsate de aminitirile retrăite, de curăţenia şi frumuseţea unor vremuri care nu mai sunt şi nici nu vor mai fi, atât de trişti încât nici nu mai oprim în Sinaia la tradiţionala noastră ciorbă de burtă. Nu ne bucură nici consumul de 6,3 litri la sută înregistrat de maşină cu climatronicul duduind. Ce a urmat se ştie: intrarea în Bucureşti pe DN 1 la orele cinci după-amiază. Adică mai bine de o oră până în poarta casei.

- Ei, ce zici? îmi întreb soţia mai mult din priviri. Mai mergem?

- Poate. Nu ştiu. Vedem la anul, îmi răspunde ea scurt.

Să auzim de bine!

Dorul (3)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Reuşim să ne cuibărim şi noi după ce mai bag câţiva butuci în soba care duduie. Fix la ora trei şi un sfert sar ca ars din pat. Cocoşul începuse să cânte. De doisprezece ori a cucurigat, repetând apoi isprava din jumătate în jumătate de oră.

- Mă duc până afară, îi şoptesc soţiei.

- Nici să nu te gândeşti să faci asta, mă roagă ea speriată mai mult de privirile mele asasine decât de cântatul cocoşului.

Ne sculăm din pat la o oră nepermis de matinală pentru noi şi dăm ochi cu Măria.

- Ce doriţi să mâncaţi? ne întreabă ea privindu-ne curioasă cearcănele de sub ochi.

- Supă de cocoş, îi precizez eu scrâşnind din dinţi.

În râsul general ne aşezăm la masă, după care ne schimbăm şi ieşim la plimbare pe uliţi. Aici, îi spun soţiei, era fierăria unui dintre potcovarii satului. Ciocăniturile i se auzeu de departe şi multe ore am petrecut în uşa micului atelier privindu-l cum încovoaie fierul sau cum bate caielele potcoavelor. Acum nu mai există niciun potcovar. Şi nici cai sau căruţe. Iar aici, îmi continui eu prezentarea, era drumul care mergea spre stadion. În fiecare duminică era meci, după care la casa aia, îi arăt eu soţiei, era dans. Veneau ceteraşi, fetele şi băieţii erau îmbrăcaţi în costume naţionale şi numai Dumnezeu ştie de câte ori mi-am promis că, atunci când voi fi mare, voi dansa şi eu o fată acolo. Le învârteau ca pe morişti şi băteau cizma de ameţeam de plăcere doar văzându-i. Acum sunt mare, am fata mea cu care să dansez, dar nu mai sunt ceteraşii. Şi nici dansuri.

Ne continuăm micul periplu până la clădirea care adăpostea odată magazinul satului. Aici mi-am cumpărat o mulţime de cărţi şi tot aici mă trimetea mama bună cu ouă să le dau la schimb pe alte articole necesare: gaz, făină sau zahăr. Dar primul lucru pe care mi-l cumpăram în fiecare an era un briceag. În forma unui peşte şi făcut din fier, nu din oţel, ruginea imediat şi se tocea după câteva ascuţiri. Îl prindeam la cureaua pantalonilor cu un lanţ şi eram mândru că aveam brişcă să tai pâinea şi slănina, aşa cum aveau doar oamenii mari. Iar dorinţa din copilărie, ca şi altele, de altfel, s-a materializat: şi acum port un briceag cu mine, indiferent de hainele cu care sunt îmbrăcat. Deh, acum sunt om mare...

Trecem pe lângă casa lelii Irinuca, unde veneam zilnic trimis de mama bună cu două găleţi ca să aduc apă de la fântână. Nenumărate drumuri am făcut cu găleţile pline şi niciodată nu am pierdut alergând pe drum mai mult de jumătate de găleată de apă... De aici până la casa bunicii e o zvârlitură de băţ. Iată dudul sub care ne făceam seară de seară cort eu şi vărul meu, până când Nicu, câinele nostru, a decis că el are mai mare nevoie de cort peste noapte. Retrăiesc momentele de spaimă avute când, intrând în cortul nostru pe întuneric, am dat de doi ochi strălucitori. Lupul, lupul! am ieşit noi urlând noi de groază. Dar era bunul câine nostru Nicu. Lupul a venit în altă noapte, iar Nicu a dat cu el de toţi pereţii şi de uşa casei făcându-ne să ne fie frică să privim pe geam. Iar a doua zi de dimineaţă prispa casei era plină de smocuri de blană sură...

În capătul grădinei ăsteia, îi arăt eu soţiei, trecea un pârâu unde mergeam la scăldat, atunci când nu o făceam la lac. Deh, ne răsfâţam... Tot aici venea să se scalde şi purcica mamii bune, purcică cu care am fost în relaţii amicale, având în vedere că nu scurma niciodată prin grădină. Bucătăria de vară nu mai este. Bucătăria în care gătea mama bună celebra ei tocană la focul întreţinut cu lemne tăiate de mine, bucătăria în care era şi cuptorul de pâine pe care îşi făceau cuibar găinile. Cuptorul era bine încins, apoi băgam cu ajutorul unei palete cu mânerul foarte lung tipsia căptuşită cu foi de varză, în care se cocea o pâine cu cartofi mare cât roata carului. Nu se mai fac pâini cu cartofi, nu se mai fac pâini deloc în comună, totul se cumpără de la supermagazinul făcut în locul morii care pufăia zi şi noapte în campanie, măcinând roadele pământului.

Casa este tot acolo, dar a fost mult schimbată, are alt acoperiş şi altă tencuială. Pe una din laturi construisem într-un an un mic oraş, care atrăgea toţi copiii comunei. Din tulpini uscate de floarea-soarelui făcuse stâlpii de electricitate pe care trăsesem fire de la o baterie şi montasem becuri de lanternă. Pereţii căsuţelor erau făcuţi din mici cărămizi de lut (Doamne, câtă răbdare puteam să am! Acum nu aş mai rezista să fac nici măcar o singură cărămidă din acelea...), iar pe străzi circulau maşinuţele noastre de jucărie, unele mai mari, altele mai mici, unele mai colorate, altel mai cojite, dar toate împinse la fel de voiniceşte de mâinile noastre.

Ne mai uităm odată la casă bunicii şi mi se pare că o aud şi acum cum mă trimetea, atunci când dădea de mine, să culeg frunze de dovleac, să le toc şi să le amestec cu făină de mălai ca să hrănesc raţele. Plecăm trişti pe drumul de întoarcere, pentru că ne dăm seama că nu numai oamenii mor ci, câteodată, şi amintirile...

Trecem ţinându-ne de mână pe lângă casa unde trăise notarul sau cea a croitorului, trecem pe lângă ferma de unde aduceam bidoane de zer pentru mâncarea porcilor, trecem de multe amintiri şi de trecut, trecem de locuri rămase încă vii în memoria mea sau de altele care, acum, nu mai îmi spun nimic.

Să auzim de bine!

Dorul (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Ajungem la poarta casei către orele cinci după amiază. La castel în poartă oare cine bate? este întrebarea pe care sperăm să o auzim. Dar rămânem cu speranţa pentru că nimeni şi nimic nu mişcă în curte. Dar nu pentru mult timp pentru că un căţel flocos şi înţelept găseşte o soluţie: vine la poartă, ne priveşte câteva momente, după care aleargă în fundul ogrăzii şi începe să latre. Measajul e cât se poate de clar pentru cei aflaţi acolo: veniţi, e cineva la poartă!

Iar Ion, bunul meu văr, înţelege mesajul în toată claritatea lui şi vine de ne deschide poarta. Sincer cum îl ştim, bunul om ne mărturiseşte că toţi ai casei erau hăt, departe, în fundul grădinii, ocupaţi fizic şi auditiv cu o drujbă cu care tăiau nişte copaci putrezi.

Garez maşina în curte, suntem poftiţi în casă şi ne punem pe aşteptat. Şi aşteptăm. Pentru că treaba, odată începută, nu poate fi lăsată neterminată. Odată reîntregită familia, nu apuc să rostesc decât o surtă alocuţiune:

- Mărioară dragă, tot drumul am condus cu gândul că, ajuns aici voi mânca slănină cu ceapă. Pentru că roşiile nu sunt făcute încă, completez cu ochi rugători.

- D’apăi slănină cu ceapă o să-ţi dau!

Bunul simţ mă împiedică să vă spun cât de mare a fost bucata de slănină... Dar pot să vă spun că am ajutat-o să alunece cu patru pahare de pălincă. Culmea nu este că eu am băut patru pahare din celebra băutură, ci că soţia mea a băut şi ea două! E pentru prima dată când o văd făcând aşa ceva şi e un semn cât se poate de clar că se simte bine.

Convivii povestesc, glumesc şi râd, aşa cum sunt veniţi de la drum sau de la muncă, îi privesc şi mă întreb dacă Ion a făcut ţuica în butoiul ştiut de mine. Butoi uriaş, cât un stat de om, butoi pe care, copil fiind, mă punea unchiul meu să îl umplu cu găleţi de prune. Evident, după ce le culegeam. Aparent, culesul unor prune nu pare o activitate silnică, dar când e vorba de zeci de pruni, iar prunele pentru ţuică (numite fârţâguşe) sunt de mărimea unei măsline, ei bine, atunci activitatea devenea una cât se poate de puţin atractivă.

Dar monotonia strică omenia, drept pentru care vărul meu dă fuga în cămară şi aduce o stacană de vin făcut din via din spatele casei. Nu a scos mult, doar vreo optzeci de vedre şi, pentru că nu are beci există riscul să facă floare. Aşa că bem cu spor pentru a-i da mâna necesară de ajutor...

Mă simt bine în casa lor, în una din casele în care am copilărit. Pentru că tot satul era al meu. Erau vremuri când satul era plin de copii, toţi prieteni, toţi puşi pe joacă şi care bântuiam casele părinţilor fără teamă. Acolo unde ni se făcea foame, acolo mâncam. Unde ni se făcea sete, acolo ne ostoiam. Gardurile nu constituiau oprelişti serioase, iar oamenii se luminau la faţă când vedeau că li se umple curtea de copii. Refuzam să mă consider orăşean şi abia la paisprezece ani am renunţat să mai umblu desculţ pe uliţele satului. În camera unde mă aflu acum frămâna mătuşa Maria aluatul pentru tăiţeii de casă, aici îi povesteam ce fac oamenii prin Bucureşti şi ea mă asculta cu ochii măriţi şi mâna la gură. Nemuritori mi se păreau atunci oamenii şi de neschimbat locurile. Timpul se oprise într-o eternitate copilărească şi nu îmi puteam imagina că viaţa viitoare ar putea arăta altfel. Fotografiile cu cei duşi îmi arată acum cât mă înşelam.

Verişoara mea se scuză şi se duce în camera din faţă ca să ne pregătească aşternuturile. E camera în care dormeam, atunci când doream să dorm aici, până la ora nouă dimineaţa, oră indecentă până la ruşine pentru gospodarii locului. Obosit după o zi de hălăduit pe dealurile din jur sau după o noapte de citit, îmi era greu, dacă nu imposibil să mă scol mai devreme.

- Fraţilor, spune soţia, mă scuzaţi, dar eu vreau...

Au fost ultimele ei cuvinte. Pentru că în acel moment s-a stins lumina, nu numai în casă, ci în tot satul. Rămânem muţi minute bune. Noi, pentru că, deşi am vrut să luăm cu noi o lanternă la plecare, nu am luat-o, iar ei pentru că nici măcar nu aveau. Au dispărut din case lămpaşele cu gaz aşa cum au dispărut costumele naţionale şi multe, multe altele. Lămpaş la lumina căruia mâncam seara caş de bivoliţă şi castraveciori puşi la murat la fereastră, lămpaş la lumina căruia mă spălam, îmi spuneam rugăciunea şi mă culcam. Lămapş la lumina căruia bunica mea, mama bună cum se spune pe aici, îşi pieptăna părul negru abanos şi lung până la talie, iar eu o admiram şi îi sărutam obrajii rumeni ca două mere.

În foiala produsă de patru persoane care orbecăie printr-o casă, reuşim să vedem în crengile de iederă care se află la fereastra camerei o umbră ce seamănă cu un cocoş.

- Ce ciudat loc de cuibărit şi-a găsit cocoşul ăsta, îi precizez eu soţiei.

Evenimentele viitoare îmi vor dovedi că nu locul era ciudat.

Să auzim de bine!

Dorul (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Cuvântul dor mi s-a părut întotdeauna un cuvânt dificil. La fel ca în cazul cuvintelor patrie, mamă sau iubire, explicaţiile dicţionarului sunt insuficiente. Ele nu pot reda decât aspectul semantic, de suprafaţă, în interiorul lor fiind ascunse sensuri care ne depăşesc puterea de exprimare. Şi dorul este cel care mă mână acum la drum. Dorul de origine, dorul de matcă, dorul de locuri incredibil de frumoase şi de oameni de basm. Căci un basm mi-a fost copilăria printre acei oameni, hălăduind prin acele locuri.

Viaţa mi-a dat prilejul să cunosc multe ţări, mulţi oameni şi multe graiuri. Dar niciodată, niciunde nu mi-am putut scoate din suflet dorul de comuna mică şi pierdută în inima Ardealului, comună care mi-a fost leagănul copilăriei, nicio limbă nu mi s-a părut mai frumoasă ca aceea vorbită de oamenii locului, niciun popor nu i s-a părut mai nobil ca sătenii comunei, nicio imagine nu a întrecut-o în frumuseţe pe cea a a dealurilor blânde şi bogate.

Ne sculăm la ora şapte, un mic dejun frugal şi plecarea! La ora opt fac plinul la benzinărie, dar abia pe la nouă reuşim să ieşim din Bucureşti. Ca de obicei, alături îmi este soţia, aşa cum am jurat amândoi în faţa preotului: împreună la bine şi la rău. Intrăm în trombă pe aşa numita autostradă A 1 şi kilometrii încep să se scurgă ameţitor. Am ales plecarea pe acest traseu în mod special, pentru a pune mai mult în evidenţă frumuseţea drumului ce va să vie dincolo de Sibiu. Căci mersul pe autostradă, dincolo de confortul oferit de viteză, nu-mi oferă nimic. Peisajul este monoton, tern, imaginea de la kilometrul 48 este la fel cu aceea de la kilometrul 96. Ca să mai înviorez atmosfera mă joc pe comenzile volanului, sărind de la un post de radio la altul. De fapt, gestul meu nu este chiar inutil, având în vedere că ne este greu să suportăm inepţiile debitate pe bandă rulantă de crainici rârâiţi, cu tonul că spun mari şi invulnerabile axiome.

Prelungirea autostrăzii cu o linie de centură binevenită ne oferă prilejul de a scăpa de aglomeraţia Piteştiului şi intrăm pe traseul spre Sibiu. Abordăm cu regret Dealul Negru nu pentru că este lipsit de frumuseţe ci, din contră, pentru faptul că frumuseţea nu îi este pusă suficient în valoare prin lipsa copacilor înverziţi.

În Călimăneşti ne oprim pentru a acorda respectul cuvenit mănăstriii Cozia. Nu numai pentru că a fost şi este un centru religios, ci pentru istoria care o reprezintă şi pe care o reprezintă. Ctitorie a marelui domnitor Mircea cel Bătrân, a fost un centru excepţional de cultură. Aici Filos, logofătul domnitorului a compus versuri şi cântece religioase, fiind considerat primul poet român, tot aici funcţionând sub patronaj bisericesc şi o şcoală mănăstirească. Pictura i-a fost realizată pe la 1390 (!), domnitorul Neagoe Basarab a construit fântâna, iar domnitorul martir Constantin Brâncoveanu a construit pridvorul în care se poate identifica atât de uşor minunatul stil brâncovenesc.

Ne continuăm drumul, ieşim din Căciulata şi vedem în stânga drumul spre Voineasa. O staţiune cu o amplasare superbă, un aer pur şi peisaje de vis. Îmi privesc soţia şi văd în ochii ei curiozitatea. Îmi promit că o voi aduce în această staţiune pentru că frumuseţea locurilor merită orice efort.

Serpentinele, Oltul leneş curgător şi munţii care mai au zăpadă pe vârfuri ne conduc prin vale până la Turnul Sfărâmat, numit impropriu de unii Turnul Roşu. Adevăratul Turn Roşu se află în altă parte, fiind construit de saşi mult mai târziu. Pentru că ruinele pe care le vedem şi care încă mai străjuiesc Oltul sunt din timpul primului război dacic, unii istorici considerând că a fost construit de soldaţii romani luaţi prizonieri de daci şi transformaţi în scalvi. Turnul a fost năruit nu de vremuri sau intemperii, ci de oştenii lui Murad la întorcerea de la asediul Sibiului.

Din Sibiu ne abatem spre Mediaş, Târnăveni, apoi spre Iernut şi Luduş, de unde luăm drumul spre Zaul de Câmpie şi Sărmaş.

Dacă până la Sibiu munţii au fost cei care ne-au ţinut tovărăşie, de acum încolo, dealurile ne leagănă în găvanele lor. Urcăm şi coborâm printre dealuri domoale, ca nişte spinări de moşnegi, dealuri bogate care ne aţin privirile, ne scot din monotonie şi parcă ne ocrotesc. Frumuseţea spinărilor lor tărcate de munca ţăranilor este greu de descris chiar de un iubitor al lor cum sunt şi este însoţită de frumuseţea numelor localităţilor. Slimnic, Şeica Mare, Agârbiciu, Ucerdea sau Sărmaşu sunt doar câteva nume care îmi sună la ureche aidoma cântecului unor sirene, nume intraductibile, neaoşe, nume vechi, nume dragi inimii mele, chiar dacă nu cunosc localităţile. Dar numele lor îmi spun că sunt acolo, pe pământul Ardealului, că sunt şi ale mele şi ale copiiilor mei, că fac parte din ceea ce sunt, din rădăcinile mele.

De la Sărmaşu mergem spre nord. Adică spre casă. Pentru că acasă mergem.

Să auzim de bine!

Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (3)

Poarta lui Silen

Ziua doi-Golden Beach şi poarta lui Silen

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Ne sculăm mai mult treziţi de ghiorăituile intestinelor din dotare, decât de suntetul alarmei telefonului. Echiparea urgentă şi deplasarea în grup compact la sala de mese. Amplasată deasupra recepţiei şi aceasta este dotată cu mobilier din lemn! Curată, mare, iar bufetul suedez ne aşteaptă. Diferite sortimente de ceai, fulgi de porumb sau alte vegetale, cafele, şuncă, smântână, caşcaval, salată de varză şi salată de verdeţuri, pandişpan, pepene felii, ouă fierte, pâine albă şi pâine prăjită şi alte câteva feluri ne îmbie. Nu suntem veniţi în Thasos pentru mâncare, aşa că terminăm repede cu cele selectate de prin tăvi şi ne repezim buluc la maşină. Direcţia? Plaja Golden Beach.

Rătăcim câţiva kilometri buni prin centru în căutarea ieşirii, dar lucrurile se lămuresc rapid şi luăm drumul serpentinelor. Pentru că peste serpentine dai oriîncotro vei merge în Thasos. Iar când zic serpentine, mă refer la serpentine, nu la ceea ce vedem pe drumul spre Sinaia… Ajungem după vreo zece kilometri la plaja mult visată şi din prima vedere ne dăm seama că îşi merită numele. Plajă cu steag albastru, cu un nisip fin ca pudra, cu o apă incredibil de curată şi de o culoare topaz care nu se poate descrie. Amplasată la poalele munţilor, ne oferă încă odată prilejul de a ne minuna de geografia Greciei: nu există formele intermediare de deal sau podiş, ci doar şes sau munte. Iar vegetaţia nu creşte pe paliere de altitudine, ci de jos, de la nivelul plajei şi până în vârful muntelui pinii fac legea. Plaja nu e aglomerată, aşa că ne găsim repede un loc de aciuit şi începem partidele de înot şi scufundări. Ziua trece repede, sucurile din genţile termoizolante se termină rapid, aşa că ne pregătim şi noi de întoarcere. Dar nu plecăm până nu dăm o tură prin magazinele din zonă. O sticlă de apă plată costă 79 de eurocenţi, îi dau copilei 80 şi o trimit ca să achite la casa aflată, ca de obicei, în fundul magazinului. Fata pune banii pe tejghea, eu apuc sticla şi dăm ca să ieşim. Eroare, ca să nu zic greşeală, pentru că vânzătoarea vine după noi strigând ca să ne luăm un eurocent rest! Hm, deja nu mă mai simt ca în Bucureşti, deja gustul libertăţii pune stăpânire pe mine. Şi mă bucur de el plenar în zilele următoare refuzând ca să las maşina încuiată sau cu faţa radio-casetofonului scoasă… Tot de gustul libertăţii este vorba şi când merg pe străzile sau aleile diferitelor localităţi cutreierate, fără grijă de vreo murdărie de câine pe trotuar…

Pe drumul de costişă ce duce la întoarcere, ne oprim la ruinele vechii porţi a lui Silen. Acest Silen, dragii mei, era, în mitologia greacă, un însoţitor al zeului Dyonissos, ambii mari petrecăreţi, ca să folosesc un termen mai cuviincios. Cum intri pe uriaşa poartă cioplită din blocuri mari de piatră, chiar în stânga, este reprezentarea respectivului Silen, cum altfel decât fiind într-o puternică erecţie. Situl arheologic mă emoţionează profund şi mângâi zidurile caselor întru simţirea vibraţiei lor milenare. Fac un set de fotografii cât mai cuprinzător şi mă despart cu greu de pietrele mute.

Ajunşi la hotel ne spălăm, ne uşurăm de kilogramele de nisip câştigate prin costumele de baie şi plecăm în Skala Prinou. Ajungem uşor şi repede mulţumită GPS-ului meu bilologic şi, după o scurtă conversaţie în greacă cu doi localnici, aflăm unde este hotelul Socrates, unde trebuie ca să ajungem pentru un comision. Imediat apare şi George, patronul stabilimentului care profită de ocazie ca să ne laude hotelul unde stăm şi să ne invite la câte un caffé frappé la bar, totul fiind on the house. Profit de ocazie ca să vorbesc greceşte şi fac prezentările, ne mai spunem câteva nimicuri şi ne despărţim cu promisiunea că ne vom revedea în Bucureşti cât de curând.

Luăm drumul înapoi, dar nu la hotelul unde cu onor suntem cazaţi, ci spre Limenas unde trebuie ca să ajungem ca să mâncăm şi noi ceva, ce Dumnezeu! În timp ce studiam un meniu aflat la intrarea în restaurantul Thassios Doukas, suntem abordaţi cordial în limba engelză de un chelner zâmbitor. Îl întreb în greceşte dacă au peşte, iar el îmi răspunde în româneşte:

- Desigur!

Este prilejul de a vedea pe viu efectele globalizării: în respectivul restaurant, chelnerii greci vorbesc excepţional de bine româneşte, iar cei români vorbesc la fel de excepţional greceşte. Cedăm invitaţiei şi intrăm. Din acest moment începe derularea unor evenimente incredibile pentru un român. Mai întâi de toate, suntem întrebaţi dacă dorim ca să stăm sub un ventilator sau sub cerul liber. După ce alegem cerul liber, suntem întrebaţi ce bem. Cer o bere rece şi mi se aduce berea în sticlă şi un pahar cu gheaţă pe el. Dumnezeule milostiv, există şi români fericiţi! Comadăm un pui a la creme pentru soţie, sardele la grătar pentru mine şi friptură de vită pentru copilă. Şi vin platourile! Vin platourile fraţilor, pentru că grecii nu se încurcă cu farfurii atunci când e vorba de mâncare. Atât de mari că ne întindem trei persoane pe două mese. Mâncăm cu o plăcere nedisimulată fără ca să ne gândim la cei douăzeci şi patru de euro care vor trebui plătiţi. Şi bine am făcut pentru că, atunci când vine chelnerul cu nota de plată, ne anunţă că suntem beneficiarii unui discount de zece procente pentru că suntem români. Şi tot pentru acelaşi motiv, ni se oferă fiecăruia din partea casei un desert de îngeţată. Totul oferit pe bază de bon fiscal, la fel ca şi în cazul închirierii umbrelelor de plajă sau a şezlongurilor. La plecare, personalul localului ne salută încolonați ca la armată și aşa vor face de acum încolo ori de câte ori ne vor vedea trecând prin faţa localului.

Ca să nu dăm prilej de sedimentare lipidelor, ne decidem ca să facem un tur de faleză, prilej de a prinde câteva imagini atât de frumoase, că îmi plac şi mie…

Ceasul arată orele unu şi zece când ajungem la poarta hotelului. Ne culcăm îngrijoraţi că somnul ne răpeşte prilejul de a mai vedea ceva pe această insulă minunată.

Să auzim de bine!

Centaurul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Unu, doi, trei, patru, unu, doi, trei, patru,… şi tot aşa, reiau refrenul în gând. Este cadenţa pe care mi-am impus-o de la plecare. Aplecat pe coarnele ghidonului, dar fără să mă sprijin pe ele, urmăresc peisajul pe sub cozoroc. Nu am parcurs decât câţiva kilometri de când am plecat din Ţaga, din faţa casei bunicilor. Oh, ferma unde ne alergam copii fiind mi se pare pustie. Dumnezeule, câte s-au schimbat… Nici copii, nici lucrători, nimic. Mă simt şi eu un nimic aşa cum am plecat la acest drum, doar eu şi bicicleta, singuri în peisajul deluros care se derulează pe lângă umerii mei, cu patru sendvişuri în buzunarele bluzei şi un bidonaş cu apă.

Peisajul atât de cunoscut mi se derulează constant în lumina crepusculului într-o diversitate pe care o iubesc. Nu sunt dealuri şi nici văi dificile, aşa că îmi păstrez cadenţa fără să fie nevoie să recurg la schimbător. Parcurg cei optsprezece kilometri până în Gherla cuprins de cele mai calde amintiri legate de copilărie. Unu, doi, trei, patru,… păstrez în continuare ritmul şi mă îndrept spre Dej. Este prima dată când parcurg acest traseu pe bicicletă şi nimic nu se compară cu plăcerea trăită. Aerul care se îmi mângâie trupul, crengile care îmi ating fruntea, izvoarele de pe marginea drumului la care mă pot opri ca să-mi reîncarc bidonul, trilurile păsărilor, toate astea şi multele altele sunt de nedescris… Unu, doi, trei, patru,… simt cum cadenţa vrea să scadă, semn că drumul începe să urce. Picioarele îmi apasă pedalele ca nişte pistoane. Nu cunosc ce este transpiraţia decât atunci când mă opresc şi încetează curentul de aer care mă însoţeşte. După câteva minute de stat, bluza devine scorţoasă din cauza sărurilor cu care s-a îmbibat…

Au trecut şi cei şaisprezece kilometri care mă despărţeau de Dej, iar eu continui în cadenţa impusă. Am parcurs deja peste cincizeci de kilometri şi nu am făcut nicio oprire. Nu sunt obosit şi nici nu mă interesează. Tot ce îmi doresc este să merg cât mai mult, să mă contopesc cât mai mult cu natura, să intru cât mai adânc în aceste tărâmuri de vis… Văd cum încep să apară căciulile împădurite ale munţilor din jurul meu. Urcuşul devine ceva mai pronunţat şi sunt nevoit să scad o treaptă de viteză pentru a putea păstra cadenţa.

Bicicleta pe care rulez este a mea şi eu sunt al ei. Am dezmembrat-o complet după ce am cumpărat-o şi i-am nichelat fiecare piesă metalică, i-am uns fiecare bilă de rulment şi i-am reglat fiecare şurub. Tot eu am fost cel care a muncit câteva zile şi câteva nopţi la ea ca să-i scriu numele pe cadrul acum nichelat şi tot eu i-am desenat cu vopsea cercuri albe pe flancurile baieurilor. Are opt viteze, puţine faţă de ceea ce înseamnă o bicicletă profesională, dar îmi sunt de ajuns. Ea m-a purtat de numeroase ori la Giurgiu sau Olteniţa, la Snagov sau la Târgovişte. Odată ce am ieşit din casă cu cele unsprezece kilograme ale ei pe umăr, satisfacţia începe să crească progresiv. Urcatul în şa este preludiul. Urmează aşezatul şi reglajele, fixarea bidonului cu apă şi umplerea buzunarelor din spate ale bluzei cu sendvişuri. Apogeul este atins de fixarea picioarelor în ratrape. Odată strânse legăturile, unirea este deplină şi totală, ea devine o prelungirea a mea, iar nimeni şi nimic nu ne mai poate despărţi.

Unu, doi, trei, patru,… mă surprind vorbind cu glas tare bucuros că suntem un singur corp, că simt fiecare pietricică de pe drum. Mă aşez mai bine în şa şi îmi ridic bustul, lăsând ghidonul liber. Beau o înghiţitură scurtă de apă, care acum este clocită din cauza căldurii şi privesc mai atent peisajul. Munţii au forma unor căciuli ciobăneşti, iar din loc în loc, pe pantele lor, pot vedea mici gospodării. Dumnezeule milostiv, mă întreb, oare oamenii care locuiesc acolo cât sunt fericiţi atunci când deschid ferestrele dimineaţa? Câtă frumuseţe poate vedea un om într-o zi? Ce sentimente te pot încerca fiind stăpânul munţilor? Devin convins că în aceste locuri îşi au sorgintea cele mai multe basme şi mituri româneşti. Este imposibil, este inuman să nu rezonezi la frumuseţea care te năpădeşte de peste tot.

Unu, doi, trei, patru,… picioarele apasă şi ridică pedalele în mod mecanic. Îmi continui drumul ridicat de pe ghidon şi scot un chiot de fericire când îmi dau seama că am găsit definiţia potrivită pentru ceea ce simt acum: un centaur! Asta sunt, un centaur! Camioane sau autoturisme trec pe lângă mine vâjâind şi pufăind, unii claxonând, alţii nu, dar nu mă tem. Cine poate doborî un centaur? Mă aplec pe ghidon, îl apuc temeinic şi încep să apăs mai puternic în pedale. Drumul a devenit tot mai abrupt şi simt cadenţa modificată, dar nu vreau încă să mă ridic în şa. Schimb încă o treaptă inferioară, apoi încă una. Apăs în pedale şi trag de ghidon spre mine tot mai puternic. Simt cum cadrul cabrează uşor sub mine din cauza efortului. Da, exact aşa cabrează un centaur când atacă. Îşi încovoaie spinarea şi apleacă capul, fornăind furios pe nări. He he, ce ştiţi voi, şoferi de camioane mirosind a motorină? Depăşiţi un centaur şi credeţi că asta e totul? Eu nu am motor de o sută de cai putere şi nici anvelope superlate. Eu sunt un centaur şi centaurii nu se dau bătuţi. Ia coborâţi voi din scaunele voastre confortabile şi din aerul condiţionat… Ia să vă văd dacă puteţi să mă întreceţi cu picioarele voastre, cu muşchii voştri, cu picioarele voastre, cu voinţa voastră…

Unu, doi, trei, patru,… aproape că strig din cauza efortului. Urcuşul este tot mai abrupt şi nu mai am nicio treaptă de viteză inferioară la dispoziţie. Mă ridic în şa strângând puternic ghidonul. Urcuşul parcă nu se mai termină, dar nu vreau să opresc. Nu vreau, pur şi simplu. Unu, doi, trei, patru,… şoptesc printre dinţii încleştaţi. Şi minunea se produce. Văd în faţa mea cum panglica şoselei revine la orizontală. Continui să pedalez în forţă pentru a nu-mi bloca muşchii, uitându-mă în jurul meu. Am ajuns pe o culme de unde, din păcate, nu pot vedea urcuşul parcurs până acum. Dar pot admira din plin pădurile care încarcă munţii din jurul meu.

Munţi, peste tot munţi, oriunde mă uit, munţi. Munţi şi păduri. Simt curăţenia aerului şi mă scald în lumina unui cer neasemuit de albastru şi de curat. Schimb urgent câteva trepte de viteză pentru a-mi păstra cadenţa şi încep coborârea. Fără să simt, bicicleta ajunge la o viteză impresionantă. Primele curbe au fost mai largi, dar cele pe care le văd desfăşurându-se sub mine mă determină să fiu prudent. În faţa ochilor îmi apare imaginea lui Florin, prietenul care a avut ghinionul să i se rupă furca la o coborâre cu şaizeci de kilometri la oră. Căruciorul cu care se mişcă acum dintr-un loc în altul are roţile bicicletei care l-a nenorocit… Strâng uşor frânele mele cu tracţiune bilaterală, reglate şi curăţate de mâna mea înaintea plecării. Viteza se reduce simţitor şi mă întreb dacă are rost atâta grabă. Şi dacă voi întârzia, ce o să fie? Mare pagubă…

Nu simt nevoia unei opriri, dar izvorul pe care îl văd că apare la marginea drumului mă ispiteşte. Frânez brutal şi ies de pe şosea. Cu mişcări rigide reuşesc să-mi desfac o ratrapă, apoi pe a doua şi pot pune piciorul jos. Efortul pe care l-am făcut până acum îşi spune cuvântul şi mă face să mă mişc precum un robot cu bateria pe terminate. Golesc bidonul, îl umplu cu apă proaspătă, după care îmi rezerv puţin timp şi pentru mine. Mă spăl cu apa rece şi curată pe faţă, pe braţe şi pe picioare. Nu îmi pot uita jumătatea, drept pentru care scot o cârpă din gentuţa de scule şi încep să-i şterg cu grijă spiţele, apoi cadrul. În sfârşit, sunt mulţumit de rezultat, aşa că mă ridic iar în şa şi îmi reiau pedalatul.

Soarele s-a ridicat acum bine de tot pe cer şi căldura este tot mai puternică. Profit de o porţiune de şosea mai liniştită, las ghidonul şi înfulec la repezeală un sendviş, completat cu câteva înghiţituri de apă. Unu, doi, trei, patru,… îşi reiau picioarele cadenţa. Nu mă uit nici la kilometrajul montat pe butucul roţii din faţă şi nici la bornele de pe marginea şoselei. Voi şti că am ajuns atunci când voi ajunge. Am lăsat în urmă Salva, Năsăud, Rebrişoara, localităţi cu nume superbe pe care le repet în gând în timp ce rulez spre Ilva Mică.

Năsăud, tărâmul meu de basm şi frumuseţe mă cuprinde tot mai adânc. Soarele este sus pe cer, dar căldura lui s-a mai ostoit cu ajutorul cuşmelor de munţi. Gândurile îmi zboară la tot felul de amintiri, de situaţii pe care acum le reevaluez în linişte, fiindcă picioarele ştiu ce au de făcut şi singure. Figuri de oameni dragi sau odioşi mi se preschimbă prin faţa ochilor, gânduri dintre cele mai felurite mă încearcă. Uşurat de problemele zilnice, înconjurat de natura blândă, mă simt alt om. Unu, doi, trei, patru,… picioarele continuă să pistoneze, iar eu să-mi umplu sufletul cu natură.

Am trecut şi de Ilva Mică şi mă pregătesc să văd la orizont Sângeorz Băi. Intru în localitate în zi de duminică şi, după un drum atât de lung, e prima dată când simt nevoia ca să opresc. Nu din cauza oboselii, nici vorbă! Dar este prea frumos ce văd. Băieţi şi fete îmbrăcaţi în costume naţionale se plimbă pe strada principală. Falnici, cu brâie late şi cizme negre mulate, merg grupuri de câte doi sau trei. Pe cap poartă superbele lor clopuri. Fetele grupate şi ele la braţ câte două sau trei, îmbrăcate cu costume de o frumuseţe rară, cu lucrături şi modele din cele mai fine, chicotesc atunci când vreun grup de băieţi le trece prin apropiere. Rămân înmărmurit de ceea ce văd, de unicitatea şi frumuseţea imaginilor. Dumnezeule milostiv, îţi mulţumesc că mi-ai dat prilejul să văd aşa ceva!

Continui să merg pe lângă bicicletă, pocănind din plăcuţele fixate pe tălpi. Ajung în faţa hotelului, las bicicleta în hol şi urc la camera unde eram aşteptat. Ciocănesc şi buna mea mamă îmi deschide. Am pedalat peste 185 de kilometri şi este ora 10.55, iar eu îi promisesem că voi veni la ea în vizită la ora 11.

- Ştiam că eşti de cuvânt, mă îmbrăţişează ea lăcrimând. Nu mi-am făcut nicio grijă.

Să auzim de bine!