Cauza crizei economice!

Imagine preluată de pe evz.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Chiar şi în paginile acestui blog am postat numeroase articole în care făceam sau preluam diferite presupuneri sau scenarii privind cauzele acestei crize mondiale, care pare fără sfârşit. Între noi fie vorba, nu ştiu nici acum de ce îi zice mondială pentru că nu numai că nu a cuprins toate ţările, dar nici măcar toate continentele. A auzit cineva de criza din America de Sud? Dar de cea din Africa? Ca să nu mai vorbim de cea din Antarctida... Se pare că terminologia este legată de Statele Unite: se întâmplă ceva acolo, atunci analiştii declară evenimentul ca fiind mondial...
Dar iată că un bun prieten îmi trimite o ultimă analiză, analiză care se pare că va pune capăt disputelor, lămurind odată pentru totdeauna adevăratele cauze ale crizei mondiale.
Ea nu a fost generată şi susţinută de faptul că băncile îi jupoaie pe cetăţeni prin credite, dobânzi şi comisioane sau guvernele prin taxe şi impozite. Nu, nu acestea sunt cauzele. Adevărata cauză se pare că sunt bicicliştii!
Analiza relevă faptul că, in punct de vedere economic, bicicliştii sunt un dezastru. Bicicliştii nu fac credite pentru maşină, nu cumpără piese pentru întreţinerea ei, nu cumpără benzină şi uleiuri, nu plătesc taxe de pod sau de autostradă. Bicicliştii nu trebuie să-şi cumpere de două ori pe an alte seturi de cauciucuri, rămaşi în pană nu solicită ajuitor de la vreun service, iar reparaţia şi-o fac singuri pe balcon.
Bicicliştii nu trebuie să dea milioane de lei pe asigurări, mii de euro pe taxe de mediu şi nici nu cumpără vignetă la ieşirea din oraş. Bicicliştii nu plătesc amenzi şi nici parcarea, de cele mai multe ori luându-şi mijlocul de locomoţie cu ei în spaţiile locuibile. Ei nu plătesc numere preferenţiale şi nici construcţia de garaje personale sau supraetajate.
Bicicliştii nu-şi instalează sisteme audio sau video ultraperformante în tetierele scaunelor din faţă şi nici nu au nevoie de folie pentru geamuri sau faruri cu halogen pentru faruri adaptive. Dar există şi aspecte colaterale. Făcând mişcare, bicicliştii nu prea suferă de boli şi nici nu sunt graşi. Ca să n-o mai lungim, se pare că ei sunt sănătoşi. Iar de aici decurg alte incoveniente aduse economiilor naţionale şi, implicit, PIB-ului. Oamenii sănătoşi, adică biciliştii, nu cumpără medicamente, nu plătesc consultaţii sau spitalizări, nu dau ciubuc la doctori. Oamenii sănătoşi, adică bicicliştii, nu plătesc efectuarea de analize şi nici nu-şi cumpără proteze sau alte anexe tehnico-medicinale. Ei, adică bicicliştii, adică oamenii sănătoşi, nu cumpără bilete pentru transportul în comun la nicio oră din zi, nici măcar dimineaţa ca pensionarii care blochează autobuzele la ora când oamenii activi trebuie să ajungă la serviciu. Ei nu cumpără articole de camping şi mănâncă sănătos pentru că nu pot căra multă mâncare atunci când ies la iarbă verde. Mai mult, datorită pistelor pentru ei desenate de primărie, aceştia nu suferă accidente pentru a fi spitalizaţi. Poate doar când se strivesc de vreun panou publicitar amplasat exact în mijlocul pistei...
Ei, ce ziceţi? Nici că se putea o analiză mai corectă şi mai realistă!
Să auzim de bine!

Unde dai şi unde crapă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Unde dai şi unde crapă! Aşa sună proverbul din străbuni. Şi nu cred că vă este necunoscut. Este un proverb de largă circulaţie atât rurală, cât şi urbană semnificând dezacordul sau neconcordanţa care se pot ivi între o cauză şi efectul ei.

Exemple sunt numeroase, atât din practica personală a fiecăruia dintre noi, cât şi din practica internaţională. De exemplu, o soacră poate ţipa la ginerele ei că iar a întârziat la cârciumă cu prietenii, dar din cauza intensităţii sonore să plesnească geamurile de la ferestre… Şi aşa mai departe. Dar, ca să-i prindem sensul mai bine, haideţi să urmărim un exemplu concret.

Mijloacele mass-media ne informează că municipiul Mangalia este lipsit de căldură de două luni. Situaţia se pare că se datorează neînţelegerilor politice existente la nivel local. Nu cunosc şi nici nu mă interesează motivele, ci suferinţa oamenilor. De două luni, adulţi sau copii, tineri sau bătrâni, pensionari sau salariaţi, bolnavi sau sănătoşi, rabdă un frig greu cu consecinţe dacă nu fizice, cel puţin morale. Desigur că, înainte de a ridica aspectul legăturii cu proverbul menţionat, se ridică întrebarea firească de ce timp de două luni, cu tot frigul răbdat, nici măcar un singur locuitor al municipiului nu şi-a făcut timp să protesteze în faţa primăriei…

Dar să ne întoarcem la oile noastre cu o mică completare. Reprezentantul adiministraţiei centrale la nivel local nu este altul decât, aţi ghicit, prefectul. În fişa postului fiecărui prefect scrie, printre altele şi faptul că acesta are rolul de a aplana şi media conflictele politice, de a verifica şi sancţiona activitatea primăriilor din subordine. Pe această linie, desigur că există şi un prefect al judeţului Constanţa. Mă refer la el pentru că municipiul Mangalia ţine de acest judeţ.

Deci, cum spuneam, prima parte a proverbului este aceea care face referire la acţiune (unde dai…). Ei bine, ce credeţi că face premierul nostru auzind teribila ştire, evident din ziare, pentru că la nivelul instituţiei Primului Ministru nu există alte mijloace de informare? Harnic şi gospodar, lasă ascuţitul coasei şi face exact ceea ce presupune oricine: pune mâna pe telefon şi îi dă dispoziţie prefectului să intervină pentru rezolvarea situaţiei deşi, luat cu problemel gospodăririi patriei, uită că asta e una din obligaţiile prefectului şi nu el trebuie să-l atenţioneze ca respectivul să-şi facă meseria de prefect.

Acum să trecem la a doua parte a proverbului, aceea cu efectul (… şi unde crapă). După încheierea convorbirii telefonice, prefectul lasă naibilor orice altă preocupare, se pune pe treabă şi rezolvă situaţia. La nivelul primăriei toţi fac ciocul mic, dau drumul banilor şi locuitorii municipiului Mangalia vor sta până la primăvară cu ferestrele întredeschise din cauza căldurii sufocante din case. Credeţi că acesta este efectul? Aiurea, nici vorbă! Adevăratul efectul este că populaţia mai neatentă, ca să folosesc un eufemism, va susţine cu tărie în faţa oricui, arătând cu degetul spre domnul Boc: iată gospodarul ţării, iată omul care ne ajută cu adevărat, iată făcătorul nostru de bine!

Aceasta este aplicarea cea mai concretă dată de guvernanţii noştri proverbului unde dai şi unde crapă.

Să auzim de bine!

P.S. Articolul a fost scris anterior demisiei domnului Boc. Dar, vorba cantautorului Mihai Mărgineanu, Jana nu e moartă, Jana se transformă. Dacă nu credeţi, haideţi să facem o mică analiză aşa, pe genunchi. În locul domnului Boc, domnul Băsescu l-a numit pe domnul Mihai Răzvan Ungureanu. Ce criterii a avut în vedere? Păi, cel al vârstei? Nu cred, pentru că domnul Boc era mai vârstnic şi l-a menţinut la conducerea guvernului în pofida oricăror proteste. Cel al competenţei? Nici acesta nu cred că a fost pentru că domnul Boc ne-a arătat pe viu ce prostii poate spune un profesor de drept constituţional. Cel al experienţei? În niciun caz, pentru că cea a domnului Ungureanu în materie este nulă. Şi tot aşa, putem căuta criterii până ne săturăm, pentru că nu vom găsi niciunul. Bine, bine, vor spune cei mai nerăbdători, dar CEVA trebuie să fi avut în vedere. Desigur, aşa este! Criteriul îl găsim dacă ne întoarcem câţiva ani în urmă, când domnul Ungureanu era ministru de externe şi nişte români au fost acuzaţi de spionaj. Ştiţi ce a făcut atunci domnul Mihai Răzvan Ungureanu în calitate de ministru de externe? A raportat cazul direct preşedintelui Băsescu! Nu guvernului, nu primului ministru, nu aşa cum cerea fişa postului sau cea a bunului simţ. Aţi reţinut? Direct preşedintelui! Iată că am descoperit criteriul numirii domniei sale în acest post: domnul Mihai Răzvan Ungureanu nu are alt Dumnezeu în afara domnului Băsescu. Cum spuneam, Jana se transformă, Jana are o clonă... cu mapa plină de dosare...