Încă o tură!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Ne deplasăm cu maşina spre centru. Când spun ne deplasăm, fac o referire clară la persoana mea şi la Mirciulică, deşi la gabaritul lui, poate fi uşor ascuns în cutia torpedoului...

Radioul susură liniştit, şoferii bucureşteni scot veseli capetele pe geamurile lăsate pentru a-şi mai trage câte o înjurătură din cauza aglomeraţiei, totul arată semnele unei zile normale.

- Ia uite-l pe Mihăiţă!

Este vocea lui Mirciulică. Acesta îmi arată cu degetul (deşi i-am interzis acest lucru de nenumărate ori) un personaj solid, care tocmai descalecă de pe o bicicletă care pare nou-nouţă. Dau un claxon scurt şi trag pe dreapta. Personajul întoarce capul la fel de scurt şi trage pe stânga. Ieşim din maşină şi în lumina crudă a amiezii vedem chipul surâzător al lui Mihăiţă.

- Hai noroc şi alta-n loc! îl salutăm noi cu binecunoscutul salut azerbaidjan. Ce faci, frate, aici?

- Ce să fac? Voi staţi prost cu vederea? Nu vedeţi că mă plimb pe bicicletă?

- Ba, de stat stăm bine. Cu mişcatul stăm mai prost, îi răspund eu încercând să-i arăt printr-o glumă că insultele lui ne lasă reci (ne lasă, adică pe mine şi pe Mirciulică).

- E nouă, acum două zile am cumpărat-o, continuă el surd la ironia mea fină.

- Bine că nu e zece, bombănesc eu.

- Şi încotro te duci? mă întrerupe timid Mirciulică, probabil cu gândul la gabaritul periculos al lui Mihăiţă.

- Nicăieri anume, răspunde Mihăiţă în mod miraculos de direct la subiect. Mă plimb şi eu, aşa, prin oraş, doar ca să fac puţin antrenament.

Rămânem puţin debusolaţi pentru că nu ştim la al cui antrenament se referă. La al lui, el care are o sută douăzeci de kile în carcasă sau al bicicletei, care pare uşoară ca un fulg. Recuperăm rapid şi continuăm dialogul.

- Partea proastă e că nu i-am făcut încă niciun reglaj, îşi continuă Mihăiţă jelania. Schimbă vitezele cam greu, iar frânele nu ţin cum aş vrea eu.

Instantaneu ne gândim (adică eu şi Mirciulică) că lui Mihăiţă i-ar trebui nişte frâne de vagon de marfă, dacă avem în vedere masa lui corporală.

- Şi trebuie să merg mai încet decât aş vreau, nu se lasă Mihăiţă cu explicaţiile. Tu eşti mare mecanic, mi se adresează el privindu-mă bărbăteşte în ochi, nu ai la tine niscai scule ca să-mi faci şi mie reglajele? Vreau ca să cobor spre centru şi nu prea am încredere în frânele astea (discuţia se purta în capătul superior al străzii Schitu Măgureanu).

Nu pot refuza un om aflat la anaghie, mai ales dacă se numeşte Mihăiţă, aşa că recunosc spăşit că am. Într-un minut şi treisprezece secunde, trusa este scoasă din portbagaj, desfăcută pe pavaj, iar bicicleta întoarsă cu roţile în sus. Mirciulică îşi suflecă mânecile, deşi nu văd utilitatea gestului deoarece, dacă îi voi da ca să ţină o cheie în mână, cu siguranţă aceasta îl va trânti la pământ...

Să încep prin a desface piuliţele care ţin fixate tijele saboţilor de frână, atât pentru roata din spate, cât şi pentru cea din faţă. Ca să mă păstrez cald, încep ca să reglez concomitent şi suruburile întinzătorului de lanţ. Lucrurile devin interesante, chiar pasionante şi par a avea un final fericit când, se întâmplă dezastrul. Mirciulică (de care uitasem între timp) vine spre mine cu o faţă albă şi lungă:

- Frate, am feştelit bărzoiul! (pentru noi este expresia dramamtismului suprem) Bunică-mea a căzut în hol şi mama nu se descurcă cu ea. M-a sunat acum două secunde. Trebuie să o luăm urgent din loc!

Nu mai stau pe gânduri, mă ridic brusc şi demarez spre maşină strigând peste umăr către Mihăiţă:

- Frate, îmi aduci tu trusa diseară!

După care demarez în trombă, cu locul din dreapta deja ocupat de Mirciulică. Conduc atent, dar cu viteză, aşa cum îi stă bine oricărui şofer bucureştean... Preocupat de sentimente umanitare cât mai cuprinzătoare, Mirciulică găseşte puterea ca să se intereseze şi de soarta altora. Cum ar fi cea a lui Mihăiţă:

- Frate, i-ai strâns frânele omului ăluia? făcând o referire clară al Mihăiţă şi bicicleta lui.

- D... da, nu... cred că da..., nu ştiu...

Apucăm ca să ne aruncăm o şarjă scurtă de priviri interogative, gândindu-ne că Mihăiţă, mort sau viu, tot ne va suna diseară. Ajungem la domiciliul lui Mirciulică, pun umărul la propriu şi la figurat la ajutarea bătrânei doamne şi mă reîntorc la domiciliul personal. Seara, pe la orele douăzeci, sună telefonul.

- Alouuu, încerc eu o introducere timidă, văzînd numărul lui Mihăiţă pe ecranul telefonului.

- Băăăi, frateee a fost extraaa! Cel mai mişto!

Exaltarea lui mi se pare puţin deplasată, aşa că mă decid ca să solicit lămuriri suplimentare ca să pot stabili mai precis dacă vorbesc cu un zombi sau cu o persoană reală:

- Mihăiţă, tu eşti? Ce a fost extra? Ce a fost cel mai mişto? Ce este cu tine?

- Coborâtul, frate, coborâtul fără frâne!

Simt cum sudori reci îmi curg pe ceafă.

- A fost extraordinar! E drept că am avut şi două noroace: am prins toate stopurile pe verde şi au ăia gard la Parcul Izvor!

Dumnezeule, ce am făcut? îmi vine să strig.

- Mâine mă mai duc odată! îşi încheie el convorbirea.

Să auzim de bine!

Centaurul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Unu, doi, trei, patru, unu, doi, trei, patru,… şi tot aşa, reiau refrenul în gând. Este cadenţa pe care mi-am impus-o de la plecare. Aplecat pe coarnele ghidonului, dar fără să mă sprijin pe ele, urmăresc peisajul pe sub cozoroc. Nu am parcurs decât câţiva kilometri de când am plecat din Ţaga, din faţa casei bunicilor. Oh, ferma unde ne alergam copii fiind mi se pare pustie. Dumnezeule, câte s-au schimbat… Nici copii, nici lucrători, nimic. Mă simt şi eu un nimic aşa cum am plecat la acest drum, doar eu şi bicicleta, singuri în peisajul deluros care se derulează pe lângă umerii mei, cu patru sendvişuri în buzunarele bluzei şi un bidonaş cu apă.

Peisajul atât de cunoscut mi se derulează constant în lumina crepusculului într-o diversitate pe care o iubesc. Nu sunt dealuri şi nici văi dificile, aşa că îmi păstrez cadenţa fără să fie nevoie să recurg la schimbător. Parcurg cei optsprezece kilometri până în Gherla cuprins de cele mai calde amintiri legate de copilărie. Unu, doi, trei, patru,… păstrez în continuare ritmul şi mă îndrept spre Dej. Este prima dată când parcurg acest traseu pe bicicletă şi nimic nu se compară cu plăcerea trăită. Aerul care se îmi mângâie trupul, crengile care îmi ating fruntea, izvoarele de pe marginea drumului la care mă pot opri ca să-mi reîncarc bidonul, trilurile păsărilor, toate astea şi multele altele sunt de nedescris… Unu, doi, trei, patru,… simt cum cadenţa vrea să scadă, semn că drumul începe să urce. Picioarele îmi apasă pedalele ca nişte pistoane. Nu cunosc ce este transpiraţia decât atunci când mă opresc şi încetează curentul de aer care mă însoţeşte. După câteva minute de stat, bluza devine scorţoasă din cauza sărurilor cu care s-a îmbibat…

Au trecut şi cei şaisprezece kilometri care mă despărţeau de Dej, iar eu continui în cadenţa impusă. Am parcurs deja peste cincizeci de kilometri şi nu am făcut nicio oprire. Nu sunt obosit şi nici nu mă interesează. Tot ce îmi doresc este să merg cât mai mult, să mă contopesc cât mai mult cu natura, să intru cât mai adânc în aceste tărâmuri de vis… Văd cum încep să apară căciulile împădurite ale munţilor din jurul meu. Urcuşul devine ceva mai pronunţat şi sunt nevoit să scad o treaptă de viteză pentru a putea păstra cadenţa.

Bicicleta pe care rulez este a mea şi eu sunt al ei. Am dezmembrat-o complet după ce am cumpărat-o şi i-am nichelat fiecare piesă metalică, i-am uns fiecare bilă de rulment şi i-am reglat fiecare şurub. Tot eu am fost cel care a muncit câteva zile şi câteva nopţi la ea ca să-i scriu numele pe cadrul acum nichelat şi tot eu i-am desenat cu vopsea cercuri albe pe flancurile baieurilor. Are opt viteze, puţine faţă de ceea ce înseamnă o bicicletă profesională, dar îmi sunt de ajuns. Ea m-a purtat de numeroase ori la Giurgiu sau Olteniţa, la Snagov sau la Târgovişte. Odată ce am ieşit din casă cu cele unsprezece kilograme ale ei pe umăr, satisfacţia începe să crească progresiv. Urcatul în şa este preludiul. Urmează aşezatul şi reglajele, fixarea bidonului cu apă şi umplerea buzunarelor din spate ale bluzei cu sendvişuri. Apogeul este atins de fixarea picioarelor în ratrape. Odată strânse legăturile, unirea este deplină şi totală, ea devine o prelungirea a mea, iar nimeni şi nimic nu ne mai poate despărţi.

Unu, doi, trei, patru,… mă surprind vorbind cu glas tare bucuros că suntem un singur corp, că simt fiecare pietricică de pe drum. Mă aşez mai bine în şa şi îmi ridic bustul, lăsând ghidonul liber. Beau o înghiţitură scurtă de apă, care acum este clocită din cauza căldurii şi privesc mai atent peisajul. Munţii au forma unor căciuli ciobăneşti, iar din loc în loc, pe pantele lor, pot vedea mici gospodării. Dumnezeule milostiv, mă întreb, oare oamenii care locuiesc acolo cât sunt fericiţi atunci când deschid ferestrele dimineaţa? Câtă frumuseţe poate vedea un om într-o zi? Ce sentimente te pot încerca fiind stăpânul munţilor? Devin convins că în aceste locuri îşi au sorgintea cele mai multe basme şi mituri româneşti. Este imposibil, este inuman să nu rezonezi la frumuseţea care te năpădeşte de peste tot.

Unu, doi, trei, patru,… picioarele apasă şi ridică pedalele în mod mecanic. Îmi continui drumul ridicat de pe ghidon şi scot un chiot de fericire când îmi dau seama că am găsit definiţia potrivită pentru ceea ce simt acum: un centaur! Asta sunt, un centaur! Camioane sau autoturisme trec pe lângă mine vâjâind şi pufăind, unii claxonând, alţii nu, dar nu mă tem. Cine poate doborî un centaur? Mă aplec pe ghidon, îl apuc temeinic şi încep să apăs mai puternic în pedale. Drumul a devenit tot mai abrupt şi simt cadenţa modificată, dar nu vreau încă să mă ridic în şa. Schimb încă o treaptă inferioară, apoi încă una. Apăs în pedale şi trag de ghidon spre mine tot mai puternic. Simt cum cadrul cabrează uşor sub mine din cauza efortului. Da, exact aşa cabrează un centaur când atacă. Îşi încovoaie spinarea şi apleacă capul, fornăind furios pe nări. He he, ce ştiţi voi, şoferi de camioane mirosind a motorină? Depăşiţi un centaur şi credeţi că asta e totul? Eu nu am motor de o sută de cai putere şi nici anvelope superlate. Eu sunt un centaur şi centaurii nu se dau bătuţi. Ia coborâţi voi din scaunele voastre confortabile şi din aerul condiţionat… Ia să vă văd dacă puteţi să mă întreceţi cu picioarele voastre, cu muşchii voştri, cu picioarele voastre, cu voinţa voastră…

Unu, doi, trei, patru,… aproape că strig din cauza efortului. Urcuşul este tot mai abrupt şi nu mai am nicio treaptă de viteză inferioară la dispoziţie. Mă ridic în şa strângând puternic ghidonul. Urcuşul parcă nu se mai termină, dar nu vreau să opresc. Nu vreau, pur şi simplu. Unu, doi, trei, patru,… şoptesc printre dinţii încleştaţi. Şi minunea se produce. Văd în faţa mea cum panglica şoselei revine la orizontală. Continui să pedalez în forţă pentru a nu-mi bloca muşchii, uitându-mă în jurul meu. Am ajuns pe o culme de unde, din păcate, nu pot vedea urcuşul parcurs până acum. Dar pot admira din plin pădurile care încarcă munţii din jurul meu.

Munţi, peste tot munţi, oriunde mă uit, munţi. Munţi şi păduri. Simt curăţenia aerului şi mă scald în lumina unui cer neasemuit de albastru şi de curat. Schimb urgent câteva trepte de viteză pentru a-mi păstra cadenţa şi încep coborârea. Fără să simt, bicicleta ajunge la o viteză impresionantă. Primele curbe au fost mai largi, dar cele pe care le văd desfăşurându-se sub mine mă determină să fiu prudent. În faţa ochilor îmi apare imaginea lui Florin, prietenul care a avut ghinionul să i se rupă furca la o coborâre cu şaizeci de kilometri la oră. Căruciorul cu care se mişcă acum dintr-un loc în altul are roţile bicicletei care l-a nenorocit… Strâng uşor frânele mele cu tracţiune bilaterală, reglate şi curăţate de mâna mea înaintea plecării. Viteza se reduce simţitor şi mă întreb dacă are rost atâta grabă. Şi dacă voi întârzia, ce o să fie? Mare pagubă…

Nu simt nevoia unei opriri, dar izvorul pe care îl văd că apare la marginea drumului mă ispiteşte. Frânez brutal şi ies de pe şosea. Cu mişcări rigide reuşesc să-mi desfac o ratrapă, apoi pe a doua şi pot pune piciorul jos. Efortul pe care l-am făcut până acum îşi spune cuvântul şi mă face să mă mişc precum un robot cu bateria pe terminate. Golesc bidonul, îl umplu cu apă proaspătă, după care îmi rezerv puţin timp şi pentru mine. Mă spăl cu apa rece şi curată pe faţă, pe braţe şi pe picioare. Nu îmi pot uita jumătatea, drept pentru care scot o cârpă din gentuţa de scule şi încep să-i şterg cu grijă spiţele, apoi cadrul. În sfârşit, sunt mulţumit de rezultat, aşa că mă ridic iar în şa şi îmi reiau pedalatul.

Soarele s-a ridicat acum bine de tot pe cer şi căldura este tot mai puternică. Profit de o porţiune de şosea mai liniştită, las ghidonul şi înfulec la repezeală un sendviş, completat cu câteva înghiţituri de apă. Unu, doi, trei, patru,… îşi reiau picioarele cadenţa. Nu mă uit nici la kilometrajul montat pe butucul roţii din faţă şi nici la bornele de pe marginea şoselei. Voi şti că am ajuns atunci când voi ajunge. Am lăsat în urmă Salva, Năsăud, Rebrişoara, localităţi cu nume superbe pe care le repet în gând în timp ce rulez spre Ilva Mică.

Năsăud, tărâmul meu de basm şi frumuseţe mă cuprinde tot mai adânc. Soarele este sus pe cer, dar căldura lui s-a mai ostoit cu ajutorul cuşmelor de munţi. Gândurile îmi zboară la tot felul de amintiri, de situaţii pe care acum le reevaluez în linişte, fiindcă picioarele ştiu ce au de făcut şi singure. Figuri de oameni dragi sau odioşi mi se preschimbă prin faţa ochilor, gânduri dintre cele mai felurite mă încearcă. Uşurat de problemele zilnice, înconjurat de natura blândă, mă simt alt om. Unu, doi, trei, patru,… picioarele continuă să pistoneze, iar eu să-mi umplu sufletul cu natură.

Am trecut şi de Ilva Mică şi mă pregătesc să văd la orizont Sângeorz Băi. Intru în localitate în zi de duminică şi, după un drum atât de lung, e prima dată când simt nevoia ca să opresc. Nu din cauza oboselii, nici vorbă! Dar este prea frumos ce văd. Băieţi şi fete îmbrăcaţi în costume naţionale se plimbă pe strada principală. Falnici, cu brâie late şi cizme negre mulate, merg grupuri de câte doi sau trei. Pe cap poartă superbele lor clopuri. Fetele grupate şi ele la braţ câte două sau trei, îmbrăcate cu costume de o frumuseţe rară, cu lucrături şi modele din cele mai fine, chicotesc atunci când vreun grup de băieţi le trece prin apropiere. Rămân înmărmurit de ceea ce văd, de unicitatea şi frumuseţea imaginilor. Dumnezeule milostiv, îţi mulţumesc că mi-ai dat prilejul să văd aşa ceva!

Continui să merg pe lângă bicicletă, pocănind din plăcuţele fixate pe tălpi. Ajung în faţa hotelului, las bicicleta în hol şi urc la camera unde eram aşteptat. Ciocănesc şi buna mea mamă îmi deschide. Am pedalat peste 185 de kilometri şi este ora 10.55, iar eu îi promisesem că voi veni la ea în vizită la ora 11.

- Ştiam că eşti de cuvânt, mă îmbrăţişează ea lăcrimând. Nu mi-am făcut nicio grijă.

Să auzim de bine!

Aventuri nocturne

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
- Tu te ştii da cu bicla, aşa-i?
Este Nucu, vărul meu, care mă întreabă într-un limbaj codificat dacă ştiu să merg cu bicicleta.
Stăm amândoi tolăniţi ca doi şalăi la soare pe prispa casei, în lumina unui asfinţit dulce. Suntem în concediu, familiile sunt împrăştiate prin comună ca puii de cloşcă, iar noi am rămas singuri ca să ne relaxăm după o zi de concediu. În mod curent, nu ne sculăm mai devreme de ora zece şi asta nu pentru că vrem noi, ci pentru că nevestele sunt îngrijorate să nu murim de foame în somn. Ne-am obişnuit stomacurile cu un mic dejun frugal: o ratotă (cum i se spune în zonă produsului culinar obţinut dintr-un număr de ouă bătute şi amestecate cu slănină, cunoscut îndeobşte sub numele de omletă) din patru ouă de căciulă, câte o dărabă de o jumătate de pâine neagră, două căni de lapte proaspăt, un jneap de trei-patru sute de grame de caş de bivoliţă şi un castron de castraveţi muraţi la fereastră, o litră de unt şi un borcan de silvoiz (după cum i se spune aici magiunului din prune).
Ca să nu ne aşezăm prea repede la masa de prânz, ne ducem la lac, la scăldătoare. Nucu spune că pescuieşte, dar ceea ce face el nu se poate numi pescuit pentru că ştiu că în urma acestei activităţi se prind peşti şi nicidecum ghete sau conserve ruginite. De la lac ne întoarcem după orele amiezii mergând prin spatele grădinilor nu numai ca să admirăm peisajul cu dealuri blânde, ci şi să „culegem” câte un ştiulete de porumb pe care îl mâncăm copt în pământ. Suntem încă în viaţă nu numai datorită bunăvoinţei localnicilor, ci mai mult pentru că aceştia nu au arme de foc...
Pe drumul de întoarcere, obosiţi de atâta efort, ne oprim la casa părinţilor lui Nucu, nu numai ca să-i salutăm pe oameni, dar şi ca să luăm o gustare frugală: un lighean cu salată făcută din roşii, castraveţi şi ceapă culese instantaneu din grădina lor. Ca să nu ne îngrăşăm ne oprim să mâncăm mai mult de o roată de pâine la toata salata. După un schimb reciproc avantajos de amabilităţi, ne regrupăm spre casă, spre familiile care ne aşteaptă lihnite. Bunicile, mătuşile şi nevestele şi-au terminat treburile gospodăreşti şi ne aşezăm la o masă binemeritată unde, evident, noi doi suntem cei mai flămânzi. O ciorbă bine dreasă sau o supă de roşii, câte o porţie pe măsură de tocană de pui însoţită de mămăliga de rigoare, un castron de castraveciori acriţi la geam şi pancove (un fel de gogoşele) la desert. După care ne facem siesta pe prispă.
Întrebarea lui îmi trezeşte unele nedumeriri, aşa că sunt necesare clarificări.
- De ce? Vrei să mergem undeva?
- Îhî. Până în comuna vecină să rezolv ceva.
- Da, nicio problemă îi răspund simţindu-mă perfect solidar la o aşa iniţiativă. Dar cum putem merge cu bicicletele dacă nu avem? N-ar fi mai ecologic pentru noi să mergem cu maşina?
- Nu am roată de rezervă şi am una din roţi spartă.
- Nu-i nimic, mergem cu a mea.
- Tu nu ai momentan maşină.
Un fior rece mă străbate.
- Cum adică „momentan nu ai maşină”? întreb eu cu glas dogit. Ce propoziţie e asta?
- Maşina ta e în comuna vecină. Nu mai are benzină.
Dumnezeule! Şi eu stau liniştit la soare în timp ce în jurul meu lumea se prăbuşeşte…
- Nucule! Cum a ajuns maşina MEA să rămână în comuna vecină fără benzină.
Nucu se uită la mine nedumerit de lipsa de înţelegere pe care o manifest şi îmi explică rar, aproape silabisind:
- Am luat-o eu ca să merg la vulcanizare cu roata mea spartă. Nu am găsit atelier din prima şi am colindat o grămadă. M-am întors cu auto stopul.
Încerc să procesez cât mai rapid şi o idee salvatoare se iveşte la răsărit:
- Atunci hai să mergem cu nişte biciclete să o luăm!
- Exact asta vreau eu să fac, dar tu înţelegi mai greu, îmi răspunde el morocănos.
Rămân mut în faţa unei asemenea evaluări. Nu apuc să gândesc prea mult, că îl aud:
- Ei, eu mă duc să fac rost de bicle.
Şi dus a fost. Stau şi îl aştept disciplinat. Soarele se scufundă liniştit printre dealuri, găinile s-au dus de mult la culcare, iar Nucu nu apare. Pe la orele nouă din noapte părăsesc prispa şi mă îndrept spre culcare cu ochii aproape închişi. Exact în acel moment aud zdrongănituri şi zgomote puternice la poartă. Este Nucu cărând două biciclete. Aprind lumina în fugă şi mă reped să le examinez. Faptul că sunt vechi nu ar fi un impediment, dar nu au aripi, lanţurile joacă în voie şi nici vorbă de faruri sau alte echipamente optice.
- Omule, tu eşti sănătos la cap? Cum să mergem cu aşa ceva cale de patru kilometri pe o noapte fără lună? Tu nu vezi că nu avem nici măcar lanterne?
- Ba văd, adică nu văd, da’ eu ştiu drumul bine şi nu avem nevoie.
Mă pun la mintea lui, aşa că îmi iau rămas bun de la familie şi le spun ultimele mele dorinţe, după care plecăm. Cât am mers printre casele comunei, a mai fost cum a fost. Problema a devenit palpitantă după ce am ieşit. Nu vedeam nimic nici măcar la zece centimetri, aşa că vorbeam tot timpul ca să ne poziţionăm în spaţiu. Mergeam cât puteam de încet bântuit de tot felul de temeri: dacă dau peste vreun pieton? Dacă dă o maşină peste noi? Dacă nu ne întoarcem la timp şi pierd serialul? Dacă nu apucă să se acrească castraveciorii puşi ieri în geam? Şi altele asemenea griji fireşti pentru un om care merge noapte pe o bicicletă fără far.
Şi ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. Apăsând puţin mai tare pe pedală simt cum sare lanţul şi încep să pedalez în gol. Înainte ca să mă dezechilibrez, apuc să strig la Nucu:
- Fii atent că mi-a sărit lanţul!
- Nu-i nimic, aud o voce gravă în faţa mea şi simt o mână apucând ghidonul. Te ţin eu.
O lanternă mi se aprinde nemilos în faţă şi în spatele ei îl recunosc pe poliţistul comunei.
Să auzim de bine!