Aventuri nocturne

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
- Tu te ştii da cu bicla, aşa-i?
Este Nucu, vărul meu, care mă întreabă într-un limbaj codificat dacă ştiu să merg cu bicicleta.
Stăm amândoi tolăniţi ca doi şalăi la soare pe prispa casei, în lumina unui asfinţit dulce. Suntem în concediu, familiile sunt împrăştiate prin comună ca puii de cloşcă, iar noi am rămas singuri ca să ne relaxăm după o zi de concediu. În mod curent, nu ne sculăm mai devreme de ora zece şi asta nu pentru că vrem noi, ci pentru că nevestele sunt îngrijorate să nu murim de foame în somn. Ne-am obişnuit stomacurile cu un mic dejun frugal: o ratotă (cum i se spune în zonă produsului culinar obţinut dintr-un număr de ouă bătute şi amestecate cu slănină, cunoscut îndeobşte sub numele de omletă) din patru ouă de căciulă, câte o dărabă de o jumătate de pâine neagră, două căni de lapte proaspăt, un jneap de trei-patru sute de grame de caş de bivoliţă şi un castron de castraveţi muraţi la fereastră, o litră de unt şi un borcan de silvoiz (după cum i se spune aici magiunului din prune).
Ca să nu ne aşezăm prea repede la masa de prânz, ne ducem la lac, la scăldătoare. Nucu spune că pescuieşte, dar ceea ce face el nu se poate numi pescuit pentru că ştiu că în urma acestei activităţi se prind peşti şi nicidecum ghete sau conserve ruginite. De la lac ne întoarcem după orele amiezii mergând prin spatele grădinilor nu numai ca să admirăm peisajul cu dealuri blânde, ci şi să „culegem” câte un ştiulete de porumb pe care îl mâncăm copt în pământ. Suntem încă în viaţă nu numai datorită bunăvoinţei localnicilor, ci mai mult pentru că aceştia nu au arme de foc...
Pe drumul de întoarcere, obosiţi de atâta efort, ne oprim la casa părinţilor lui Nucu, nu numai ca să-i salutăm pe oameni, dar şi ca să luăm o gustare frugală: un lighean cu salată făcută din roşii, castraveţi şi ceapă culese instantaneu din grădina lor. Ca să nu ne îngrăşăm ne oprim să mâncăm mai mult de o roată de pâine la toata salata. După un schimb reciproc avantajos de amabilităţi, ne regrupăm spre casă, spre familiile care ne aşteaptă lihnite. Bunicile, mătuşile şi nevestele şi-au terminat treburile gospodăreşti şi ne aşezăm la o masă binemeritată unde, evident, noi doi suntem cei mai flămânzi. O ciorbă bine dreasă sau o supă de roşii, câte o porţie pe măsură de tocană de pui însoţită de mămăliga de rigoare, un castron de castraveciori acriţi la geam şi pancove (un fel de gogoşele) la desert. După care ne facem siesta pe prispă.
Întrebarea lui îmi trezeşte unele nedumeriri, aşa că sunt necesare clarificări.
- De ce? Vrei să mergem undeva?
- Îhî. Până în comuna vecină să rezolv ceva.
- Da, nicio problemă îi răspund simţindu-mă perfect solidar la o aşa iniţiativă. Dar cum putem merge cu bicicletele dacă nu avem? N-ar fi mai ecologic pentru noi să mergem cu maşina?
- Nu am roată de rezervă şi am una din roţi spartă.
- Nu-i nimic, mergem cu a mea.
- Tu nu ai momentan maşină.
Un fior rece mă străbate.
- Cum adică „momentan nu ai maşină”? întreb eu cu glas dogit. Ce propoziţie e asta?
- Maşina ta e în comuna vecină. Nu mai are benzină.
Dumnezeule! Şi eu stau liniştit la soare în timp ce în jurul meu lumea se prăbuşeşte…
- Nucule! Cum a ajuns maşina MEA să rămână în comuna vecină fără benzină.
Nucu se uită la mine nedumerit de lipsa de înţelegere pe care o manifest şi îmi explică rar, aproape silabisind:
- Am luat-o eu ca să merg la vulcanizare cu roata mea spartă. Nu am găsit atelier din prima şi am colindat o grămadă. M-am întors cu auto stopul.
Încerc să procesez cât mai rapid şi o idee salvatoare se iveşte la răsărit:
- Atunci hai să mergem cu nişte biciclete să o luăm!
- Exact asta vreau eu să fac, dar tu înţelegi mai greu, îmi răspunde el morocănos.
Rămân mut în faţa unei asemenea evaluări. Nu apuc să gândesc prea mult, că îl aud:
- Ei, eu mă duc să fac rost de bicle.
Şi dus a fost. Stau şi îl aştept disciplinat. Soarele se scufundă liniştit printre dealuri, găinile s-au dus de mult la culcare, iar Nucu nu apare. Pe la orele nouă din noapte părăsesc prispa şi mă îndrept spre culcare cu ochii aproape închişi. Exact în acel moment aud zdrongănituri şi zgomote puternice la poartă. Este Nucu cărând două biciclete. Aprind lumina în fugă şi mă reped să le examinez. Faptul că sunt vechi nu ar fi un impediment, dar nu au aripi, lanţurile joacă în voie şi nici vorbă de faruri sau alte echipamente optice.
- Omule, tu eşti sănătos la cap? Cum să mergem cu aşa ceva cale de patru kilometri pe o noapte fără lună? Tu nu vezi că nu avem nici măcar lanterne?
- Ba văd, adică nu văd, da’ eu ştiu drumul bine şi nu avem nevoie.
Mă pun la mintea lui, aşa că îmi iau rămas bun de la familie şi le spun ultimele mele dorinţe, după care plecăm. Cât am mers printre casele comunei, a mai fost cum a fost. Problema a devenit palpitantă după ce am ieşit. Nu vedeam nimic nici măcar la zece centimetri, aşa că vorbeam tot timpul ca să ne poziţionăm în spaţiu. Mergeam cât puteam de încet bântuit de tot felul de temeri: dacă dau peste vreun pieton? Dacă dă o maşină peste noi? Dacă nu ne întoarcem la timp şi pierd serialul? Dacă nu apucă să se acrească castraveciorii puşi ieri în geam? Şi altele asemenea griji fireşti pentru un om care merge noapte pe o bicicletă fără far.
Şi ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. Apăsând puţin mai tare pe pedală simt cum sare lanţul şi încep să pedalez în gol. Înainte ca să mă dezechilibrez, apuc să strig la Nucu:
- Fii atent că mi-a sărit lanţul!
- Nu-i nimic, aud o voce gravă în faţa mea şi simt o mână apucând ghidonul. Te ţin eu.
O lanternă mi se aprinde nemilos în faţă şi în spatele ei îl recunosc pe poliţistul comunei.
Să auzim de bine!

Talbot-ul de împrumut

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Melania e o bună prietenă. Ne cunoaştem de câţiva ani şi s-a dovedit un om de nădejde. Ne-am cunoscut întâmplător, ea lucrând în aceeaşi clădire cu soţia. Aşteptându-mi soţia într-o zi, am văzut maşina Melaniei parcată la bordură şi, evident, am remarcat că e aceeaşi marcă cu a mea. Tocmai când îmi întrebam soţia a cui este maşina, văd că Melania vine spre noi (am aflat ulterior că la sugestia colegelor) şi ne întreabă dacă maşina cu care venisem e a noastră. Dând dovezi sincere de bucurie la auzul veştii că e maşina noastră, femeia a trecut direct la subiect întrebându-mă de unde poate face rost de o pompă de frână. Pentru că, trebuie să vă spun, este vorba de un model de maşină mai rar şi mai deosebit. De aici vine şi ghinionul nostru (adică al meu şi al Melaniei): avem acelaşi model de maşină. Singura deosebire este culoarea: a ei este verde metalizat, a mea este albă. Acu’ v-aţi prins despre ce ghinion este vorba? Când maşina unuia din noi este defectă sau în imposibilitate de utilizare, dăm fuguţa unul la celălalt şi ne împrumutăm maşina. E drept că soţia nu prea a fost de acord cu sistemul făcând nişte referiri la termenii ‚pieptene’ ‚nevastă’ şi ‚împrumutat’, dar vă rog să mă credeţi pe cuvânt că nici Melania şi nici maşina ei nu aduc prin nimic a pieptene sau a nevastă. Oricum, lucrul nu se întâmplă prea des; maximum de două ori pe an cred că e cifra corectă.
De data asta nu mai e de glumă. Primesc o comandă fermă din partea soţiei ca să-i duc pe naşi la gară, deoarece au un tren în această noapte, undeva către orele 23. Faptul că naşii stau prin Berceni nu e un neajuns. Şi nici faptul că plouă de rupe. Necazul e că maşina noastră e în service pentru revizia periodică. Întrucât mă cunosc bine cu meşterul de ani buni, iar maşina funcţionează perfect am recurs la un sistem testat cu el de când ne cunoaştem: dimineaţa, în drum spre serviciu îi las maşina, banii şi actele pentru ITP, iar el o revizuieşte de o înnebuneşte. A doua zi, fiind în acelaşi drum spre serviciu, trec pe la el, iau maşina şi îmi văd de drum.
O rog pe soţie să vorbească cu Melania dacă îmi împrumută maşina şi să îi spună că voi trece pe la orele 17.30 ca să o iau. Întrucât înţelegerea este perfectată, cum se face sfârşitul programului plec spre domiciliul Melaniei. Le găsesc acasă şi pe ea şi pe maşină şi mă invită în apartament ca să-mi dea actele şi cheile. Aşa cum aşteptam liniştit pe un scaun, o văd că vine şi-mi spune:
- Fii atent! Eu deseară mă duc la discotecă cu Fred (personajul e prietenul ei). Aşa că, atunci când vei veni să o aduci eu s-ar putea să nu fiu acasă. Nici nu ştiu cum să facem...
Stau pe scaun şi îmi storc creierii în găsirea unei soluţii, ştiind că fata va avea nevoie de maşină a doua zi de cu dimineaţă.
- Să ţi le las în cutia poştală? încerc eu o soluţie.
- Nţ. A mea e defectă. I-au rupt copiii din bloc uşa.
- Uite, am găsit, zice ea după câteva momente. Tu îţi faci treaba şi, când ai terminat, vii încoace. Eu voi încerca să vin mai repede. Şi aşa mă simt cam obosită şi nu prea îmi arde de discotecă. Suni, îţi deschid, îmi dai actele şi cheile şi gata!
- Bre, nu te deranjez la ora aia?
- Nţ. Fii serios că nu-ţi stă bine altfel.
Zis şi făcut. Se face ora de plecare, ajung la naşi, îi aburc în maşină (adică pe ei şi bagajele lor), ajungem la gară la ora preconizată, îi văd plecând şi fuga, fuga plec şi eu spre casă, urmând să fac halta promisă la Melania. Ajung la blocul ei, îi parchez maşina pe locul unde obişnuieşte ea şi intru în bloc. Mă opresc în faţa uşii ei şi apăs uşor pe butonul soneriei. Nimic. Niciun sunet, nicio mişcare. Mai fac o încercare, dar tot fără vreun rezultat palpabil. Minutele trec şi eu stau în faţa uşii neştiind ce să fac. Împins de nevoie, pun mâna pe clanţă convins că dacă nu a auzit soneria, cu siguranţă va auzi dacă zgâlţâi clanţa puţin. Surpriză! Uşa se deschide! În jurul meu plutesc inimioare şi fluturaşi în timp ce îmi spun ce frumos s-a gândit ea să lase uşa deschisă pentru mine. Intru în hol şi găsesc lumina aprinsă. Pentru mine este acum clar că se află la domiciliu. Mă uit în stânga şi în dreapta dar nu văd şi nu aud nimic. O strig încet, dar nu primesc niciun răspuns. Îndrăznesc şi intru pe holul spre camere cu gândul că o voi găsi acolo holbându-se la televizor şi trosnind seminţe. În prima cameră nu găsesc niciun supravieţuitor. Intru şi în a doua. Cu tot întunericul, văd în lumina care se strecura din holul intrării o chestie în pat. Fac o paranteză ca să-mi cer scuze pentru termenul ‘chestie’ dar forma pe care o văd în pat nu poate fi definită altfel. Seamănă cu o babă cu bigudiuri, dar nu cred că Melania se dedă la asemenea măşti de noapte. Pun actele şi cheile pe noptieră şi mă gândesc că aş putea face o glumă vie bună înainte de a pleca. Aşa că, mă aplec uşor peste pat şi strig ca la armată:
- Scoală, bre, că ţi-am adus cheile!
În acel moment se produce un fenomen straniu. ‚Chestia’ se ridică brusc şi începe să bântuie prin cameră şi prin holuri înfăşurată în voaluri şi cearşafuri, agitându-şi violent membrele, bătându-se de toţi pereţii şi scoţând sunete ciudate foarte puternice, care aduc în mod uimitor cu expresiile ‚văleu’, ‚vai de mine şi de mine’, ‚săriţi’. Las cheile şi actele şi, zbătându-mă să scap din tentaculele arătării dezlănţuite, reuşesc să o zbughesc pe uşă...
După o noapte nedormită, a doua zi am aflat adevărul. Mama Melaniei se oferise să vină pe la ea în vizită. Auzind propunerea ei, Melania s-a gândit că poate rămâne liniştită la discotecă deoarece eu voi găsi pe cineva acasă. Tot scenariul ar fi mers ireproşabil dacă biata bătrână nu s-ar fi simţit obosită şi nu ar fi vrut să se culce. Melania zice că au fost nevoie de trei vecini şi două hapuri de Diazepam ca s-o potolească pe bătrână, care acum refuză să doarmă cu lumina stinsă zicând că i s-a arătat Pompi, răposatul ei soţ...
Să auzim de bine!

Întâmplări din iarnă (3)

Tuturor celor prezenți li viitori, salutare!
Mă aflu cu familia într-un mall. Crăciunul se apropie cu paşi repezi şi este nevoie de măsuri rapide şi eficiente. Am ales acest mall pentru că la parter a fost amenajată un fel de tabără pentru copilaşii din dotarea clienţilor. Printre brazi, pitici şi alte personaje de basm circulă o sanie, obiect care constituie punctul de atracţie. În sanie se află un Moş Crăciun, iar copiii ocupă restul scaunelor. În timp ce fac un tur pe culoarele magazinului, copilaşii sunt supuşi tirului întrebărilor adresate de Moş Crăciun. Ce este interesant este faptul că Moşul are în dotare un microfon wireless cuplat la staţia de amplificare a mall-ului, lucru ce face posibil ca părinţii să-şi audă odraslele oriunde s-ar afla.
Ca să fim mai operativi, am decis să aplicăm diviziunea muncii în forma ei cea mai explicită. Asta înseamnă ca eu să stau cu fiica cea mică şi să-i monitorizez plimbarea cu sania, iar soţia împreună cu cealaltă fiică să facă un tur al magazinelor, cu intenţia declarată de a face cumpărături. Cu un an în urmă fusesem în aceeaşi locaţie şi îi achiziţionasem celei mici cu câteva sute de mii de lei vechi un laptop de jucărie, o chestie din plastic ce scotea felurite sunete la apăsarea tastelor, dar avea un mouse în toată regula.
Vorba lungă sărăcia omului, aşa că fetele mele pleacă, iar eu, tupeist cum mă ştiţi, aburc copila în sanie după care mă aşez la un capuccino dar, ca un părinte vigilent, sunt cu urechea la transmisia live efectuată de Moş Crăciun. Aroma băuturii era subliniată de glasurile vesele ale copilaşilor şi de mărturiile lor cele mai sincere. Iată că vine momentul aşteptat şi aud interviul luat copilei din dotarea personală.
Moş Crăciun o întreabă: Iar tu cum te numeşti, fetiţa Moşului?
Copila îi răspunde: Ana.
Moş Crăciun continuă interogatoriul: Foarte frumos, Ana. Dar spune-mi, ai fost cuminte?
Copila bucuroasă: Daaa!
Moş Crăciun nu se lasă: Ana, dar tu ştii să-mi spui o poezie?
Copila derulează prompt pe fast forward o poezie.
Moşul vine cu întrebarea decisivă: Şi ce ai vrea să-ţi aducă Moşul anul acesta?
Copila răspunde cu mare bucurie: Un laptop nou.
În mall se lasă o linişte stranie. Toţi, clienţi (inclusiv eu) sau vânzători devin atenţi. Se schimbă priviri semnificative. După care, copila continuă la fel de nevinovată: Pentru că ăla de anul trecut s-a stricat. Moşul tace brusc.
Mulţumită staţiei de amplificare, dialogul a fost ascultat în toate ungherele mall-ului. Oamenii se privesc stânjeniţi: oare cine e nababul ăla care îi cumpără unei copile de câţiva anişori un laptop în fiecare an? Iar ea îl mai şi strică…
Continui să-mi savurez paharul de capuccino aşteptând să apară sania la orizont şi să-mi pot recupera copila. Aşa cum stăteam cu privirile aţintite în zare, vă că apar, încărcate cu pachete soţia şi cealaltă fiică. Roşie la faţă de efort, copila vine spre mine spunându-mi:
- Tata, tata, ai auzit la staţie?
Neînţelegând despre ce e vorba în propoziţie, dau din cap că nu.
- E un tip în mall aşa de bogat, că îi cumpără fie-sii de câţiva anişori câte un laptop în fiecare an! Cine o fi?
Să auzim de bine!