Concediu de criză în Grecia – A opta zi în Vechea Stagyra

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Am început să ne revenim la ritmul nostru de turism în doi. Azi ne-am propus să să vedem Stagyra. Dar nu oricare Stagyra, pentru că e plină Grecia de localităţi cu acest nume, ci pe cea veche, Stagyra lui Aristotel, că de aceea i se spunea Aristotel stagyritul.
Aristotel nu a fost cine ştie ce personalitate: doar cel mai mare filozof al antichităţii şi fondatorul şcolii peripatetice. Un banal spirit enciclopedic (logică, teologie, politică, estetică, fizică, astronomie, zoologie etc) care a împins lumea înainte prin întemeierea ştiinţei politice pe baza învăţăturii căpătate de la Platon, un alt banal filozof universal. Lucrările lui nu au avut cine ştie ce valoare, ele stând la baza culturii occidentale doar până în secolul al XVII-lea.
Tatăl lui Aristotel stagyritul a fost medicul bunicului lui Alexandru cel Mare, iar el, la rândul lui, a devenit educatorul măreţului Alexandru. Între două cugetări, Aristotel a înfiinţat prima instituţie de învăţământ cunoscută sub numele de liceu (Lykeion). Mama lui Aristotel se trăgea dintr-o familie nobilă, dar asta să nu vă ducă cu gândul că locuia într-un castel cum este cel de la Chambord. În acele vremuri, nobil însemna doar că ai ceva mai multe capre. Să ne reamintim de regele Ulise, eroul lui Homer, care domnea în Ithaka peste o populaţie de câteva sute de păstori şi care, ca rege, avea un servitor, un câine şi o turmă ceva mai mare de capre.
Legat de Aristotel stagyritul mai rămâne de lămurit un singur lucru: acea şcoală peripatetică nu înseamnă că era o şcoală plină de patetism, nici vorbă. Termenul provine de la grecescul περιπαθώ/peripatho, care se traduce prin plimbare, eu mă plimb, dicursurile sale în faţa discipolilor fiind susţinute în timpul unor lungi plimbări.
Acesta a fost Aristotel ale cărui locuri natale dorim să le vizităm. Ştim că sunt două Stagyre, una nouă şi una veche. Cea veche este relativ aproape de Stavros, pe coastă, la vreo douăzeci de kilometri, pe când cea nouă este mult mai departe, în interiorul teritoriului.

Plecăm bine aprovizionaţi cu sucuri pentru că nu avem de gând să ne întoarcem până seara. Pe scurtul drum apucăm să comentăm faptul că acum, după ce am desoperit Leul din Amfipoli, oriîncotro ne-am îndreptat am dat de el de fiecare dată, ceea ce e puţin ciudat. Şoseaua e minunată şi nici nu observăm când ajungem. De fapt, indiciul că am ajuns a fost observarea ruinelor unui turn pe vârful unui deal. Mai rulăm puţin şi întoarcem. Trag pe dreapta într-un refugiu şi caut o cale de acces. Vedem un grup de turişti descinzând din maşini, care îşi iau bagajele de plajă şi încep să coboare. Oricât de original ar fi un turist, ne vine greu să credem că îşi va lua cu el pe vârful dealului lăzile frigorifice cu bere sau corturile pliante. Ca să nu mai vorbim de faptul că poteca coboară şi nu oricum, ci prin nişte tufişuri aproape impracticabile.
Mergem câteva zeci de metri în lungul şoselei şi dăm de un indicator către cetatea Stagyrei. Atât doar că îndicatorul e îndreptat spre acelaşi drum impracticabil. Ne întoarcem la maşină, pornim şi înaintăm până ce se termină un gard. Trag pe dreapta şi cercetăm gardul. Poarta e închisă şi el ar putea fi de la locuinţa unui cetăţean paşnic, aşa că ne suim în maşină şi continuăm drumul încet. Ajungem într-o intersecţie unde se desparte un drum către Olympiada, ceea ce nu ne interesează acum. Decidem să facem cale întoarsă, ne-am depărtat prea mult de cetate.
Ajungem în dreptul refugiului şi întorc iarăşi. Trag pe dreapta şi ne minunăm de plaja care se deschide la picioarele noastre. Şi nu e una, ci două, tocmai bune ca mărime, prinse în două golfuri mici ca în căuşul unor palme de uriaş.
Oricât ne uităm nu vedem nimic lămuritor, iar nemulţumirea noastră creşte văzând nişte cetăţeni tocmai sus, pe ruinele turnului de cetate. Cum Dumnezeu au ajuns ei acolo?
Pornesc iarăşi maşina şi opresc ceva mai jos de gardul ştiut, decis să obţin informaţii de la presupusul localnic domiciliat acolo. Ei bine, acolo nu domiciliază niciun localnic, ci este chiar intrarea în parcul cetăţii Stagyra. Aşa că intrăm şi noi, în sfârşit.
Urcăm pe drumul spre intrarea în cetate cu un fel de evlavie. Aici, pe acelaşi drum, îşi tocea sandalele micul Aristotel, pe acest drum a plecat în pelegrinările sale şi tot pe acest drum s-a întors. Pe acest drum cobora cu părinţii când se ducea cu treburi în alte localităţi, pe acest drum urcau când veneau cu provizii sau bunuri pentru casă şi familie. Ajungem în interiorul zidurilor pe care alerga copilul Aristotel împreună cu ceilalţi copii ai cetăţii şi ne aşezăm pe ruina unui zid de unde se vede un peisaj minunat cu cele două golfuri. Poate, tot aici, pe aceste pietre a stat Aristotel admirând marea şi cugetând la mersul lumii, marea de topaz a fost mângâiată şi de privirile lui, poate în aceste golfuri se scălda împreună cu alţi copii în joaca lor.
Cetatea e mare chiar după standardele de acum. Ocupă culmile a două dealuri vecine, iar construcţiile, chiar aşa ruinate cum le vedem sunt numeroase. Găsim o construcţie inelară şi ne aşezăm pe marginea ei ca într-un amfiteatru. Imaginea marelui Aristotel ne urmăreşte. Oare a stat şi el pe aceste pietre, cu blidul în poale, pe când îşi mânca porţia de linte sau fasole? În peregrinările noastre prin Grecia am fost în numeroase situaţii puşi în situaţia de a păşi în locuri istorice, locuri memorabile. Dar întodeauna a existat o doză de probabilitate, nu aveam nicio certitudine că un personaj istoric a păşit la rândul său exact prin aceleaşi locuri. De data asta avem, ştim cât se poate de clar că aici s-a născut, că aici a copilărit, că ruinele pe care le privim sunt autentice şi nu au fost modificate de două mii de ani. Nu avem nicio îndoială că şi Aristotel, la rândul lui a stat pe aceste pietre privind cele două golfuri minunate, este imposibil, este împotriva firii.
Terminăm cu greu de vizitat uriaşa cetate, morţi de căldură şi de sete. Înainte să ieşim pe poartă mă opresc la ghişeul aflat la intrare să ne completăm cunoştinţele cu câteva lămuriri. Discuţia începe în limba engleză dar, fiind tot mai interesaţi de spusele lui şi de lămuririle care ne pot ajuta să ajugem şi la noua Stagyra începem, încet, încet să vorbim greceşte. La început un cuvânt, apoi două şi tot aşa, fără să observăm, îmi dau sema la sfârşitul discuţiei că vorbim greceşte. Nu ştiu dacă şi bunul om a observat trecerea pentru că e foarte sârguincios în a ne oferi hărţi şi informaţii.
Ne suim în maşină amuzaţi de întâmplare şi întoarcem pentru a doua oară. De data asta ca să ne oprim la unul din golfuri pentru o plajă binemeritată.
Între noi fie vorba, vă fac o mică precizare pentru cei care, aflaţi în zonă, vor dori să întrebe cum ajung în Stagyra: cuvântul se pronunţă cu accentul pe prima silabă, STAgyra.
Ajungem în dreptul celui de al doilea golf, parchez la marginea drumului pentru că la ora asta e imposibil să mai găseşti loc în parcarea amenajată, ne luăm catrafusele şi coborâm.
Rar ne-a fost dat să vedem o plajă mai frumoasă. Găsim repede o pereche de şezlonguri libere sub o umbrelă şi vine o fătucă să ne ia comanda, care trebuie să fie minimum trei euro. Un frappe şi un mojito, pentru că bere Mithos am în geanta frigorifică. Nu ne aşezăm imediat, dorind încă să ne bucurăm ochii de frumuseţea plajei. Muzică bună, serviciu prompt, plajă lată cu nisip fin, apă minunată, ce să ne mai dorim? Dar crimă perfectă nu există: gust din mojito şi e poşircă, cel mai slab mojito băut vreodată. Necazul însă e mult prea mic faţă de confortul şi frumuseţea plajei. Ca să nu mai vorbim că, pentru doi euro, fătuca ne aduce o cutie plină cu sandvişuri şi chipsuri. Iar mergând spre capătul de sud al plajei dau de o zonă stâncoasă unde, cu prilejul câtorva scurte scufundări, dau de o mulţime de peştişori extraordinari de frumoşi. Atât de frumoşi încât nu observ că m-am prins în firul unui pescar. El simţea că peştele trage, şi trăgea şi el de fir, eu simţeam că pescarul trage şi trăgeam şi eu de fir. Până la urmă am reuşit să mă eliberez fără să mă vadă, dar sunt convins că omul povesteşte şi acum cum era să prindă el un caşalot în mările Greciei şi cum s-a luptat...
Plecăm târziu de la plajă, trişti că nu vom mai vedea asemenea frumuseţi. Ajunşi acasă, soţia intră la duş şi eu rămân să-mi fac ordine printre aparate. O cutie de Mithos este exact accesoriul de care am nevoie pentru o activitate eficientă şi mă îndrept spre frigider ca s-o extrag, fără mari speranţe că va fi rece. Din uşa băii soţia mă anunţă:
- Vezi că am observat că televizorul nu se stinge când scot cartela şi ieşim din cameră.
Rămân încordat pe recepţie. Televizorul? Nu se opreşte când ieşim? De ce televizorul? Asta trebuie să se întâmple cu frigiderul. Pun mâna şi încep să mut mobilele cu frigider şi televizor în căutarea prizei. Dau de ea şi urmăresc firele. Da, aşa e, în priza care nu se întrerupe este băgat ştecherul de la televizor, nu cel de la frigider. Le schimb şi fac proba: iată, când scot cartela şi ies din cameră acum se opreşte televizorul, iar frigiderul continuă să funcţioneze.
Acesta era misterul nedezlegat de atâtea zile care făcea ca berea mea să nu fie niciodată rece şi congelatorul dezgheţat... De bucurie îl îndes cu toate cutiile de bere disponibile şi toate sticlele de suc din cameră. Măcar acum, pentru două zile să le avem şi noi reci.
Să auzim de bine!