Azi e ultima zi din concediul nostru în Stavros. Ne sculăm destul de târziu faţă de zilele anterioare şi mâncăm singuri în sala de mese. O familie de timişoreni cu care mai schimbam câte o vorbă plecase şi ea, locul lor fiind luat acum de o familie de lituanieini.
Mâncăm nehotărâţi încotro s-o apucăm: spre Stagyra sau spre altă locaţie? Decidem că un loc liniştit este tot ce ne dorim, aşa că plecăm spre Asprovalta. Numele localităţii este unul uşor de tradus: Άσπρο/Aspro, adică alb şi βαλτα/valta, adică baltă, mlaştină. Aproape că ne simţim ca în Bucureşti...
Ajungem imediat şi începem căutarea unui loc de parcare. Găsim unul chiar lângă rampa de gheaţă a unui restaurant. Îl părăsim după doar un minut, gândindu-ne că, astfel, vom împiedica procesul economic de care depinde buna funcţionare a unei unităţi de alimentaţie publică, tocmai acum, când Grecia e în plină criză. Ne mutăm la un alt loc, ne luăm accesoriile de plajă şi, trecând pe lângă locul abia părăsit de noi, observăm că a fost ocupat imediat de o altă maşină al cărei proprietar habar nu are de efectele crizei...
Între taverenle de pe faleză şi plajă se întinde o parcare lungă cât o zi de post unde, în timp ce o traversăm, observăm un fenomen ciudat: un grec, care parcase pe un loc rezervat persoanelor cu handicap este amendat de un echipaj de poilţie. Imediat, gândurile ne zboară la Leoforos Nikis (ar fi un fel de Calea Victoriei în varianta grecească) din Salonic, bulevard cu oprirea interzisă pe toată lungimea lui şi unde, dacă ar da amenzi, poliţia metropolitană ar trebui să chelească Grecia de păduri pentru tipărirea formularelor. Poate acesta este considerentul pentru care nu am văzut niciodată vreun poliţist amendând pe cineva acolo.
Ne poziţionăm pe două şezlonguri aflate în apropierea unui grup de babe, cehoaice după vorbă, apropiere care ni se pare de bun augur, bătrânii fiind unanim recunoscuţi pentru firea lor tăcută. Urgent apare şi un flăcău care ne ia comenzile, iar noi ne permitem scurte meditaţii pe seama lucrurilor cărate de noi inutil. Am adus două şezlonguri pliante în ideea că vom face economie sau că vom avea pe ce să ne întindem în caz de aglomeraţie. Nu le-am folosit nici măcar o dată din simplul motiv că şezlongurile intră într-o consumaţie pe care, oricum, o făceam. Am cărat cu noi un suport pentru umbrelă, suport care nu mai e pliabil, pentru că trebuie umplut cu apă sau nisip la locul faptei. Nu l-am folosit nici măcar o dată, nu ştim nici măcar pe unde se poate introduce apa în el din acelaşi raţionament ca mai sus.
Am cărat cu noi o umbrelă atotcuprinzătoare în ideea că ne va proteja de soare atunci când nu vom găsi locuri libere sub umbrelele plajei. Nu am făcut altceva decât să ne încurcăm de ea prin portbagaj şi nu am deschis-o nici măcar să vedem cât de mare este. La fel, ne-am adus un sfredel pentru forat gaura în care vom introduce umbrela. Care umbrelă? În acelaşi mod, am cărat după noi un fel de cilindru care se umple cu apă sau nisip şi se prinde în jurul tijei umbrelei, deasupra suportului, şi care ţine umbrela dreaptă chiar dacă e vânt. Care umbrelă?
Dar cugetările noastre încep uşor-uşor să-şi piardă din coerenţă. Nu este de vină soarele şi nici cantitatea de mojito ingurgitată. Nici măcar cele două cutii de Mithos băute în regim de urgenţă, ci cu totul altceva. De vină sunt babele cehoaice, babe care încep să ne ucidă lent cu vorbăria lor. În special una dintre ele, cea mai apropiată de noi, este de o incontinenţă verbală inimaginabilă. Turuie tare, turuie fără întrerupere, nu trebuie să o întrebe cineva ceva pentru că îşi găseşte singură subiect. La un moment dat, chiar prietenele ei amuţesc terorizate de debitul ei verbal.
Pe la două şi jumătate baba dă semne că ar vrea să intre în apă. Încep să mă pregătesc să intru şi eu cu speranţa tacită că un atac venit din străfunduri nu va fi observat. Având o viziune mai realistă asupra vieții, soţia mă opreşte atrăgându-mi atenţia că, după atâta vorbărie, o linişte prea profundă pe plajă va trezi suspiciuni...
Mă reîntorc la şezlong pentru a mă bucura din plin de cele câteva minute de linişte cât timp baba e în apă. Iar baba revine tonifiată de talazoterapia pe care o practicase, cu un debit verbal sporit, cu un şi mai mare entuziasm. Ne uităm disperaţi în jur, dar toate şezlongurile sunt ocupate, nu avem nicio scăpare. Iar azi nu am mai băgat în portbagaj şezlongurile şi umbrela personală, sătui de trambalatul fără rost cu ele pe tot locul.
Rotindu-ne privirile pe plajă ne este dat să vedem un spectacol cumplit: la vreo cinci metri de noi, un grup de trei grecoaice se uită la babă şi îşi fac cruce. Ori, e unanim cunoscut că grecoaicele pot fi acuzate de orice, numai că sunt tăcute, nu. Imaginea este greu de suportat, aşa că încep să vorbesc mai tare cu soţia, sperând că baba va pricepe apropoul sau îşi va da sema că nu-şi mai aude prietenele. Încercare inutilă, baba continuând să toace din gură, chiar dacă prietenele ei o pun să repete tot timpul ce spune pentru că nu mai înţeleg nimic.
În sfârşit, cu urechile făcute ţăndări de ceheasca fără vocale şi cu creierii arşi de pălăvrăgeala ei, apucăm să vedem că se pregăteşte de plecare. Aştept în picioare momentul plecării, iar când baba îşi ia şi ultimul lucru şi se întoarce să plece, îmi fac o cruce mare până în pământ. Baba observă, dar se pare că e imunizată la astfel de ieşiri pentru că nu are nicio reacţie. Dar colegele ei râd, la fel şi grecoaicele.
Rămânem pe plajă până aproape de asfinţit, ne strângem lucrurile şi considerăm că, după atâta suferinţă, merităm o mică recompensă şi ne oprim la o cofetărie unde comandăm câte o clătită cu îngheţată. Se pare că am ales tratamentul optim pentru că, odată cu terminarea clătitelor, ne revine şi pofta de viaţă.
Ne întoarcem la hotel, ne schimbăm şi decidem să mergem la restaurantul Agnanti. Pentru o seară de adio ni se pare cel mai potrivit. Bunul patron face râie pe inimă că nu poate părăsi locul de muncă, el fiind şi casier, dar ne mulţumim să ne luăm un călduros la revedere acolo, în inima producţiei. După care, ne încheiem seara apoteotic cu câte un mojito băut pe îndelete la terasa Apollo. La fel de mare şi la fel de bun ca în seara trecută, mojito-ul ne deschide apetitul spre confesiuni şi amândoi ne exprimăm convingerea că este minunat să fii turist în Grecia.
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!