Sunt românii misogini?

Imagine preluată de pe garbo.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Nu încurajez feminismul (domeniu în care România are o veche tradiţie, de pe vremea când româncele se luptau ca să ajungă turnătoare fruntaşe în oţelării) şi nici nu încerc ca să abuzez de calitatea mea de bărbat. Dar iubesc adevărul şi îl respect în cadrul unor limite biologice şi de bun simţ.

După cum scriam într-o postare anterioară, în spaţiul existent între blocurile care formează microraionul în care locuiesc şi-a găsit sălaşul o hoardă de beţivi. Sunt locatari ai blocurilor din zonă, oameni a căror existenţă îmi ridică mari semne de întrebare. Treptat, au reuşit ca să-şi amenajeze o masă unde stau permanent şi încontinuu... Activitatea lor este sub cea a unor animale pentru că nu ştiu să facă altceva decât să bea bere şi să comenteze diverse aspecte fotbalistice. Nu contează ora sau calitatea momentului. Ca să mă înţelegeţi mai bine, în noaptea de Înviere au stat, s-au umflat de bere, au grohăit şi au vorbit de fotbal până după orele trei dimineaţa.

Ei bine, într-o seară, pe la orele douăzeci şi unu, fiind pe balcon, îmi este dat să aud următorul strigăt venit de la geamurile unui bloc vecin:

- Sanduleee! Hai că ţi-am pus masa!

Este nevasta lui Sandu, unul din beţivii fondatori. Sandu se ridică alene din cauza burţii umflată de bere şi se îndreaptă spre domiciliul conjugal unde, nevasta cea supusă şi ascultătoare făcuse mâncare, pusese masa, culcase copilul, mai călcase şi câteva rufe, iar acum îşi chemase stăpânul la masă.

Oribil gest, oribilă comportare. Egalitate? A cui cu cine? Respect? Al cui faţă de cine? Misoginismul cel mai pur este dat la iveală, poziţia cea mai clară de subordonare şi umilinţă a femeii faţă de bărbat îmi este arătată.

Suntem invitaţi la nişte prieteni. Ajungem la ora programată, purcedem la schimbul firesc de atenţii, pupături şi pompat corespunzător din mâini şi suntem invitaţi în bârlog. Urmează un schimb scurt de amabilităţi şi bârfe şi suntem invitaţi ca să luăm loc la masă. Ne aşezăm toţi patru şi imediat îmi aud prietenul glăsuind către propria soţie:

- Ei, mami, acuma că ne-am aşezat, adu şi tu ceva pe masă, un aperitiv, ceva berică, acolo, că suntem însetaţi rău!

El se adresează soţiei lui crezând că vorbeşte cu servitoarea lui. Nici urmă de intenţie de a fi alături de ea, nici urmă de parteneriat în rezolvarea unei probleme. Este femeie şi trebuie să pună şi să strângă masa. Punct. Că doar n-o s-o facă un bărbat! Temerile cele mai negre mi sunt confirmate când auzim copilaşul plângând în camera vecină.

- Mami, auzi că plânge. Ia du-te şi vezi ce e cu el, o expediază el cu cel mai amabil glas în timp ce îşi mai umple un pahar cu bere.

Femeia se scoală docilă de la masă ca să rezolve problema.

Acestea sunt două exemple, două cazuri singulare observate întâmplător de mine. Două nivele educaţionale, dar acelaşi comportament. Să fie oare un motiv de generalizare? este întrebarea pe care mi-o pun. Este oare atât de puternic curentul misogin în România? Este atât de precară situaţia femeii române?

Urmăresc o emisiune la televizor şi, nu după mult timp, aşa cum era de aşteptat, apare un calup de reclame. Una din ele ne înfăţişează doi flăcăi în plin proces de convingere privind portarea la un furnizor de telefonie mobilă. Cel aflat deja înscris în reţea foloseşte un argument de genul:

- Nu ţi este clar? În felul acesta, tu vei putea să o controlezi, să ştii totul! De ce te-ai mutat cu ea? Nu ca să ştii ce face tot timpul?

Până acum, în prostia mea nemisogină, credeam că doi oameni îşi doresc ca să locuiască împreună din cu totul alte motive, în niciun caz din motive de control masculin. Iată cum dăm de un misoginism cât se poate de public şi de vocal. Nu trece mult că apare o nouă reclamă. De data asta, se referă la o familie, atenţie! familie, în care el a câştigat la porcăria numită robingo. Ca răspuns la urletele lui de bucurie, femeia încearcă să se manifeste şi ea într-o manieră mai veselă, ceea ce atrage replica soţului:

- Eu plec în excursie în Caraibe! Tu pleci la maică-ta!

Ce mă face curios nu este răutatea voită a unor asemenea manifestări şi nici comportamentul misogin ascuns în ele. Ceea ce mă face curios este lipsa totală de reacţie a societăţii civile, a tot felul de asociaţii şi grupări de-ale femeilor, a CNA-ului atât de vigilent când e vorba de un comentariu la adresa lui Boc. Nimeni nu zice nimic, iar femeile noastre continuă să care sacoşele în urma bărbatului care merge ţanţoş cu mâinile în buzunare... (oare la ce etnie am văzut asemenea comportament?)

Să auzim de bine!

Români zeloşi au fost şi-s încă!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Un cetăţean român, nemulţumit de prestaţia lui Boc, la fel ca şi alţii, a considerat că este de datoria lui ca să-şi manifeste respectiva nemulţumire într-un loc public, prin câteva vocalize şi huiduieli bine interpretate.

Până aici, nimic neobişnuit. În fond, una din libertăţile pe care presupunem că ni le-am câştigat după Revoluţie a fost aceea a liberei exprimări. Ba chiar şi a liberei huiduieli.

Auzindu-l, jandarmeria locală a purces la o acţiune specifică: l-a “umflat”, cum se spune în limbajul de specialitate şi l-a dus la secţie, unde i s-a aplicat amenda de rigoare. Nici acesta nu este un fapt neobişnuit. În fond, aşa cum respectivul cetăţean şi-a câştigat libertatea de a se manifesta, şi Jandarmeria Română consideră că şi-a câştigat libertatea de a amenda pe cine vrea muşchii ei.

Cele două fapte coroborate nasc însă două întrebări, una mai ciudată ca cealaltă:

1. De ce Jandarmeria Română nu amendează la fel de prompt motocicliştii care îşi turează motoarele printre blocuri după 12 noaptea cu scopul vădit de a declanşa alarmele maşinilor parcate? De ce aceeaşi Jandarmerie Română nu amendează la fel de prompt beţivii care rag printre blocuri, umflaţi de băutură, până noaptea, târziu? De ce la fel de aceeaşi Jandarmerie Română nu amendează huliganii (era să scriu microbiştii) care urlă pe străzi şi prin mijloacele de transport în comun înainte şi după meciurile de fotbal?

2. Să presupunem, doar de dragul exerciţiului, că respectivul cetăţean ar fi fost un exaltat admirator al lui Boc. Şi că, luat de avântul admiraţiei nemărginite, ar fi strigat la fel de tare şi de răspicat „Trăiască Boc!” „Slavă lui Boc!” „Boc să trăiască, România să înflorească!”. Şi altele asemănătoare. Aceeaşi Jandarmerie Română l-ar mai fi amendat? Liniştea publică nu ar mai fi fost la fel de tulburată?

Masa media vuieşte, emisiunile nu mai contenesc, se fac tot felul de scenarii şi se construiesc ipoteze. De fapt, lucrurile cred că sunt mult mai simple. Sunt sigur că Boc nu a dat nicio indicaţie pentru efectuarea unei asemenea acţiuni. Sunt la fel de convins că nici comandantul Jandarmeriei nu a făcut asemenea tâmpenie. Toată treaba porneşte de la un trepăduş local din partid sau din Jandarmerie care s-a gândit cam aşa: „Cuuum, vine la noi în oraş Conducătorul nostru şi noi, în loc să-l întâmpinăm cu braţele deschise, îl întâmpinăm cu huiduieli? Aşa ceva nu se poate!”.

L-aţi recunoscut? Nu? Ei bine, este acelaşi trepăduş care mătura aleile şi spoia pomii atunci când se anunţa vizita lui Ceauşescu. Acelaşi servitor umil şi slugarnic din administraţie. Despre asta este vorba.

Să auzim de bine!