Noi şi Thasos-prima zi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ieri seară, după debarcarea noastră asemănătoare cu cea de pe plaja Omaha, am stabilit că nu ar fi rău să mergem să mâncăm ceva, nu de alta, dar poate ne oprim în drum şi la un supermarket pentru a ne face provizia necesară de bere. Am plecat pe drumul ştiut şi am parcat pe maidanul pe care îl ştim de ani buni. Şi iată că surprizele continuă. Supermarketul Star, cel de unde cumpăram bere Mithos şi apă la preţuri de nimic este desfiinţat. Au rămas doar geamurile vitrinelor, iar imaginea spaţiului pustiit ne dă fiori: cum vom rezolva problema atât de gravă a berii?
Cu paşii trişti ne-am îndreptat spre restaurantul Doukas pe căi ocoloite pentru a nu da ochi cu gemenii de la Twins care mă doresc cu ardoare. Ieşim pe faleză pentru a ne face inventarul şi văd cu coada ochiului cum, unul dintre patronii Doukas-ului, se uită lung spre noi. E clar, nu mai am scăpare aşa că, râzând cu gura până la urechi şi surprins de parcă acum îl vedeam prima oară, mă îndrept spre bunul om. Între oameni cunoscuţi se pot face mici glume nevinovate, aşa că, după ce îl salut, îl întreb în greceşte, afişând un aer lejer:
- Aveţi ceva de mâncat şi de băut pe aici?
Bunul om cască nişte ochi cât cepele, izbucneşte în râs, după care îmi zice:
- Hai să vezi!
Deşi om în vârstă, care a văzut multe la viaţa lui, nu reuşeşte să-şi reprime un sughiţ atunci când ne vede coloana în desfăşurare.
- Câţi? apucă el să îngaime.
- 18, răspund eu privindu-l în ochi.
- Mese, mese, aduceţi mese, începe să zbiere la chelneri.
Dar să-i lăsăm pe veselii convivi să se sature cu minunatele preparate şi să revenim la prima zi. Ne sculăm puţin cam devreme pentru nişte oameni aflaţi în concediul lor legal de odihnă şi înfulecăm micul dejun pe terasa bufetului. Peisajul e atât de frumos, încât şi nefumătorii se gândesc să se lase pradă viciului doar pentru a bea o cafea pe terasă...
Un mic consiliu de război, urmat de îmbarcarea în autoturismele din dotare şi luăm drumul spre Chrisi Amoudia sau, cum se spune prin Drumul Taberei, Golden Beach. Plecăm pe linia de centură a Limenasului şi ţinem şoseaua spre sud. Nou veniţii ajung puţin alarmaţi de serpentine şi de lungimea drumului, dar după ce văd plaja, toate comentariile lor se reduc la oftaturi adânci. Un set format dintr-o umbrelă şi două şezlonguri ne costă cinci euro, tarif neschimbat faţă de cel de acum doi ani. Ce este schimbat este politica fiscală a guvernului elen. Care îi face pe greci să nu mai îţi dea chitanţă pentru orice fleac, aşa cum ne învăţaseră...
Copiii îşi încep bălăceala în apa puţin adâncă însoţiţi de părinţii grijulii. Curând descopăr că, ceea ce consideram eu grijă părintească era o crudă realitate: sunt singurul adult din grup care ştie să înoate. Ce să mai fac? Ăştia-s oamenii, cu ăştia înotăm...
Începutul depresiei este repede atenuat de Alin care mă serveşte prompt cu o bere rece scoasă din lada-i frigorifică. Nu pot rămâne insensibil la un asemenea gest, aşa că îl tratez şi eu la rândul meu cu o doză asemănătoare. Doar chirăiturile de foame ale copiiilor ne-au mai trezit la realitate, aşa că începem să strângem ca să intrăm în programul de seară. Ajunşi la hotel stabilim o nouă tactică de luptă. Întrucât aseară chelnăriţa (care i-a luat locul amicului Robert, dispărut în anonimat) ne-a dat un singur bon pentru toate familiile, decidem ca astă seară fiecare familie să stea la o masă separată pentru că socotelile care trebuiesc făcute ulterior pentru împărţirea banilor depăşesc nivelul cunoştinţelor noastre matematice, mult diminuate după un consum intensiv de bere...
Către orele opt din seară suntem deja în parcare, gata de plecare. Lăsăm maşinile pe maidanul cunoscut şi o luăm gale spre local. În seara trecută, novicii făcuseră cunoştinţă cu peştele spadă, dorada sau scoicile în sos de roşii picant, aşa că acum erau intraţi în sevraj la gândul plăcerilor culinare care îi aşteptau. Atacăm localul precum partizanii, în grupuri mici şi pe fronturi diferite, ocupând mese ici şi colo. După finalizarea campaniei de ocupare, biata chelnăriţă îşi dă seama de greşeala făcută: în loc să servească o singură masă, ce e drept mai lungă, acum trebuie să alerge prin tot localul, de la o masă la alta. În final se declară învinsă:
- Gata, am aranjat! De mâine puteţi sta cu toţii la o singură masă şi vă fac bonuri separate pe fiecare familie, ne anunţă ea extenuată, dar victorioasă.
Cei două sute de metri până la maşini ni se par insuficienţi pentru plimbarea de seară, aşa că decidem să dăm o tură prin centrul comercial, aşa, ca să ne facem o impresie generală. Pentru mine, prilej de a mă reîntoarce fără să dau ochii cu gemenii şi de a-i arăta mamei ruinele unui templu antic, lucru care o emoţionează profund.
- Vorbiţi, pietrelor, o aud şoptind în timp ce mângâie o coloană şi aceste vorbe mi se par cea mai frumoasă mulţumire pentru concediul pe care i l-am oferit.
Ne reîntoarcem la hotel ghiftuiţi, dar nu suficient de hidrataţi, aşa că mai radem o bere mică pe terasa piscinei, aşa, până se culcă copiii.
Să auzim de bine!

Creanga prin oraş

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

“Ora estimată de sosire: 11.45” scrie pe monitorul aflat în spatele cabinei şoferului, monitor care, pe lângă tot felul de imagini ciudate, ne oferă şi traseul urmat împreună cu alte elemente menite să-ţi uşureze viaţa. Astfel uşurat, încerc să mă înderpt spre partea din faţă a autobuzului aproape gol, cu doar doi călători: unul în faţă şi unul tocmai hăt, în spate.

Tentativa mea eşuează lamentabil din cauza mirosurilor pestilenţiale emanate de ipochimenul aflat pe unul din scaune. Tradiţionalul aurolac a ocupat fizic un loc, dar încă vreo şapte virtual, pentru că nu cred că există fiinţă pe pământ, poate cu excepţia focilor, care să-i poată suporta mirosul. Acum îmi explic poziţionarea cetăţeanului aflat tocmai hăt, în spate, aşa că mă îndrept şi eu cu paşi vioi tocmai hăt, în spate, şi ocup un loc pe scaun.

“Transport nisip, pietriş, balast” îmi fulgeră prin faţa ochilor afişele lipite pe stâlpi. Şi iar “Transport nisip, pietriş, balast”, şi iar şi iar... Încep să mă gândesc încordat dacă am de unde face rost de nişte “nisip, pietriş, balast” ca să-i redau liniştea omului cel harnic.

Depresia îmi este spulberată de un rucsac NIKE aflat în spatele unui june care tocmai s-a urcat. Vederea înscrisului îmi provoacă adânci cugetări existenţiale: cum este corect să citim un cuvânt scris pe verticală? De sus în jos sau de jos în sus? Faptul că am început să cuget are şi o latură practică: îmi vine ideea să ridic fularul peste gură şi peste nas, iar miasmele inhalate se schimbă brusc cu un miros fin de Ultraviolet Paco Rabanne.

“Şi zici că la magazinu’ ăla are ăia mâncare bună, salamuri, alea, alea?” aud o întrebare urcând pe treptele maşinii. Întorc capul ca să văd că fusese rostită de o gură binecunoscută de cocalar şi se adresa colegului său. De unde ştiu că era cocalar? Simplu: vorbea cât se poate de tare (ce alte mijloace au ei la dispoziţie ca să arate că ei sunt cineva şi că nu le pasă de cei din jur care sunt nişte nimicuri), era în talie pe un vânt şi o ninsoare cumplite, iar mâinile vineţii erau băgate doar pe jumătate în buzunarele pantalonilor. “Îhî” răspunde decis celălalt. “Dacă mergeam la sor’mea mâncam o ciorbă de perişoare”. “Îhî” răspunde celălalt la fel de decis. “Şi zici că la magazinu” ăla au mâncare bună, salamuri, alea, alea?” reiterează omul întrebarea. După care, fără să mai aştepte vreun răspuns, continuă cu o multiplă cugetare, cât se poate de corectă: „Pă vremea asta e mişto să stai în casă, la căldurică şi să bei ceva cald, nu vin sau ţuică că ăstea te încălzeşte doar pe moment, ci un ceai cald, cu lămâie. Da’ cine poate face asta? Că ca să ai păpică trebuie să produci. Dacă nu produci, oha păpică”. “Îhî” îi răspunde tovarăşul şi parcă îmi vine şi mie să mă alătur lor şi să spun „Îhî”.

Şoferul tot porneşte şi opreşte autobuzul, ba în staţii, ba la stopuri şi îl invidiez că e liber să se opreasă în toate staţiile de pe traseu, pe când eu nu am voie la mai puţin de 25 de metri. “Este un şofer de autobuz mai liber decât mine?” şi mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă mi-aş pune şi eu o tăbliţă cu numărul 368 în parbriz. Aş putea opri şi eu?

Dar staţia asta merită toată atenţia. Este staţia în care coboară aurolacul. Dar este şi staţia în care se suie EA. Ea este o doamnă foarte elegantă, foarte parfumată, foarte vorbitoare la un telefon cu mărgele şi foarte plină de ea şi de paltonul ei roşu aprins. Iar EA se aşează fix pe scunul rămas aproape lipicios de urmele aurolacului. Cu siguranţă că, ajunsă acasă, va ţine minte ziua asta. Şi îşi va povesti necazul la telefonul ei cu mărgele şi nu va mai continua să poarte paltonul ei cel roşu.

Îmi întorc privirea pe fereastră, tocmai la timp pentru a prinde o nouă serie de “Transport nisip, pietriş, balast” întreruptă brusc de o somaţie scrisă pe un semn de circulaţie: „Basarabia e România”. Ceea ce nu m-ar incomoda, doar că e pusă pe un semn care indică “Obligatoriu la dreapta” în vreme ce eu îmi doresc independenţa politică deplină şi nealinierea.

Brusc, aşa cum suntem învăţaţi de mici copii de şoferii de autobuz, hardughia frânează în spatele unui utilaj de deszăpezire. Pe care îl depăşeşte la fel de brusc, trântindu-ne la loc în scaune. Imaginea este de tot râsul. Nu a noastră, a călătorilor bâţâiţi în scaune, ci aceea văzută pe geam. În urma utilajului care împinge zăpada de pe stradă spre trotoare, concitadini harnici şi iuţi de lopată o aruncă înapoi în stradă, eliberându-şi accesul la maşinile personale parcate la bordură.

Dar veselia mea nu e sortită să dureze. “De închiriat” scrie pe un afiş cât toate zilele pus să atârne pe nişte ruine. „Trăim într-un oraş bântuit” este prima ideea care mă fulgeră, gândindu-mă că doar nişte fantome sau zombie ar putea să-şi închirieze un spaţiu aici. Şi părerea devine convingere în momentul când îl aud pe şoferul autobuzului adresându-i unui şofer neatent o interpelare cu referire clară la morţii familiei acestuia.

Iată că am ajuns în staţia dorită. Cobor. Nu am regrete. În fond, şi mâine va fi o zi.

Să auzim de bine!

Incursiunea istorică din a opta zi în Lefkada

Panoramă fort Ali Paşa

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Ieri a fost o zi nedorită de refacere care, iată, cu ajutorul meteorologilor, se pare că se va prelungi şi azi. Pentru că buletinele meteo văzute la televizor dau ca certe ploi pe parcursul zilei de azi. Cu acordul porumbeilor ieşim pe balcon şi sondăm starea vremii. Am scris cu acordul porumbeilor pentru că o pereche de hulubi frumoşi foc nu au găsit alt loc de cuibărit decât pe pervazul ferestrei de la baia noastră. Iar momentele romantice de cuplu şi le petrec pe balconul nostru...

Pe cer se văd niscai scame de nori spre continent, adică locul anunţat ca sursă a ploilor. N-avem idee despre precizia instituţiei de meteorologie a Greciei, aşa că luăm drept bune ameninţările şi decidem să nu mergem la plajă.

Mâncăm puţin, dar liniştiţi în restaurantul hotelului. Puţin pentru că, nu ştiu din ce motive, deşi avem de unde alege, dar nu mai mâncăm ca altădată. Câteva felii de pâine, un ou, o cană de ceai sau de suc şi cam asta e tot. Unde sunt festinurile de altă dată?... În restaurantul hotelului pentru că, de când Grecia a aderat la Decizia Comisiei privind interzicerea fumatului în locurile publice, toţi fumează în draci pe unde apucă. Iar terasa restaurantului este unul din locurile preferate de fumători.

Acestea avute în vedere, decidem că e cel mai bun prilej de a pune puţin accent pe istoria locurilor. Părăsim camera încărcaţi la minimum, doar cu genţile fotografice şi sucurile necesare unei supravieţuiri limitate. Primul obiectiv este fortul pe care l-am observat când ne apropiam de insulă. Traversăm podul pliant rotitor de la intrarea în lagună şi cât ai zice Lefkada suntem ajunşi la poalele dâmbului pe care se află construit fortul. Parcăm maşina încă albă de praful din Egkremni într-un loc liniştit, un loc cu verdeaţă şi primul lucru pe care îl observăm sunt două trupe, una formată din vreo opt dulăi şi alta dintr-un număr similar de pisici, fâlfâindu-şi cozile în cea mai caldă armonie. Cu aprobarea tacită a dulăilor pătrundem pe un drumeag care urcă spre o construcţie aflată între şosea şi presupusa intrare în fort. O doamnă iese la gard şi ne informează prin semne internaţional recunoscute că suntem pe drumul greşit, indicându-ne calea cea dreaptă. Îi mulţumim folosind acelaşi registru internaţional al semnelor şi continuăm urcuşul până la intrarea în fort.

Biserica Ag. Mavra

Pătrundem cu oarece temeri dată fiind întunecimea încăperii de la intrare, dar curând ajungem într-o curte interioară de unde avem acces spre orice punct al construcţiei. Şi urcuşul a meritat cu prisosinţă! Imaginea ce ni se înfăţişează este fabuloasă. Poziţia fortului este cu adevărat strategică, vizibilitatea insulei şi a căilor de acces fiind optimă. Trag cadru după cadru şi chiar o imagine panoramică şi bântuim încăperile căutând să le ghicim diferitele destinaţii. Revenim în curtea interioară în plin soare pentru o ultimă privire asupra insulei, privire care mai îndulceşte părerea despre prognozele meteo aiuritoare ale posturilor greceşti de televiziune.

Ieşind din turnul principal suntem acompaniaţi de aceleaşi mamifere înfrăţite care, brusc, ne părăsesc. Sursa atracţiei lor este un domn care tocmai a venit şi le oferă hrană. Îl salutăm şi, cooperant ca toţi grecii, omul ne oferă informaţii despre fort, printre care şi acelea că are cam două sute de ani vechime şi că a fost construit din ordinul celebrului Ali Paşa. Ne suim în maşină cu singurul regret că autorităţile nu au găsit ocazia să planteze niscai panouri cu explicaţii pentru turişti. După care pornim pe drumul spre insulă, dar nu pentru a ne reîntorce la hotel, ci pentru a intra în fortul Santa Maura.

Găsim repede un loc de parcare şi intrăm în fort. Fortul Santa Maura sau Agia Mavra este uriaş. Aprecierea mea este că are o suprafaţă de peste trei hectare. Ruinele unor construcţii ciclopice sau chiar construcţiile încă se mai văd. Ca şi în cazul fortului lui Ali Paşa, nu zărim nici urmă de panouri explicative, dar norocul ne vine dintr-o cameră a unei construcţii, sub forma unei doamne foarte amabile, presupusă custode a sitului. Respectiva doamnă, adevărată carte de istorie vorbitoare, ne ţine, la rugămintea noastră, o scurtă prelegere despre istoricul fortului şi al insulei. Nu aflăm date despre toponimia locului, dar atât cât cunosc limba greacă, mavra se traduce prin neagră, maura nefiind o traducere, ci pronunţarea latină a caracterului grecesc scris “υ” şi pronunţat “v” în cuvântul grecesc.

Ne plimbăm printre ruine fabuloase, locuri ale vieţii sau ale morţii, după cum le-a impus istoria vremurilor. Urcăm pe zidurile groase ca ale cetăţii Troia şi admirăm panorama asupra portului şi asupra insulei şi nu ne mulţumim doar a urca pe ziduri, ci intrăm între ziduri. Aici, în Aghia Mavra a fost a doua capitală a insulei, cea medievală, după antica Nirikos. Intrăm între ziduri pentru că au fost suficient de groase pentru creştinii locurilor să construiască o biserică, biserica Sf. Mavra, construită în grosimea zidurilor. Biserica ortodoxă, micuţă şi deschisă permanent ne primeşte cu miros de istorie şi rugăciuni. Ne oprim pentru cuvenitul moment de respect acordat celor vii şi celor duşi, facem câteva poze, urcăm până la clopotniţă şi ne reîntoarcem la doamna ce amabilă. Cu regret ne spune că nu are la dispoziţie pliante cu datele istorice, dar le vom găsi în pliantele de la chioşcurile de ziare. Continuăm să stăm în mijlocul platoului imens înconjurat de ziduri şi să privim în jurul nostru. De la ajutoarea noastră am aflat că primele pietre ale fortului au fost puse prin anii 300 de romani. Dar asta nu le-a adus linişte pământenilor. Insula s-a aflat sub ocupaţie romană, turcească, veneţiană, austriacă, engleză, germană şi chiar rusă. Odată cu ocupaţia romană au început şi necazurile localnicilor, pentru că, din ordinele lui Octavianus Augustus, mare parte din populaţie a fost strămutată. Greci de viţă veche (au contribuit cu nave în bătălia de la Salamina, cu trupe în bătălia de la Plateea şi soldaţi în armata lui Alexandru Macedon), nu au plecat capul. Dacă stăm să ne gândim, a fost primul stat grec constituit după cucerirea romană. O perioadă de timp a făcut parte din Republica celor şapte insule, având parlament propriu, steag propriu şi monedă proprie. În afara viţei de vie (care acum nu mai are nici de departe amploarea din trecut) şi a măslinilor (livezile de măslini veneţieni mai pot fi colindate şi azi în apropierea Lefkasului, capitala insulei, şi le-am colindat) nu a avut alte bogăţii. Suficient pentru a stimula dorinţa de ocupaţie a altor state... Influenţe arhitectonice majore nu am observat cu excepţia câtorva biserici din Lefkas, dar schimbările importante s-au materializat dincolo de zidurile caselor, în modul de construcţie, care a fost impus de ocupanţi să fie unul rezistent la cutremure şi incendii. Câţiva măslini şi câteva vedre de vin au fost deajuns pentru ca mari puteri ale lumii să-şi trimită la moarte mii, zeci de mii de oameni este concluzia dureroasă a vizitei...

Nu plecăm imediat spre oraş, ci dăm o tură pe plajele locului, plaje largi, cu nisip grunjos şi apă limpede, dar bătute de vânt (ca, de altfel, întreaga coastă vestică a insulei). Avem prilejul de a vedea în funcţiune podul pliant de la intrarea în lagună şi de a admira numărul uriaş de iahturi sub toate fanioanele lumii (am identificat unul sub pavilionul Noii Zeelande) şi de toate mărimile. Ne încheiem periplul în zonă cu o plimbare pe dig, până la farul din capăt.

Reîntorşi în oraş purcedem cu pas măsurat la identificarea principalelor biserici pe care le vizităm, le admirăm şi încercăm să le fotografiem minunatele picturi de la interior. Încercăm pentru că regulamentele locale nu permit decât o o fotografie, iar când este permisă utilizarea bliţului, tot a unei singure fotografii. Măsura nu mi se pare abuzivă, dacă ne gândim că lumina bliţului poate deteriora în timp culorile picturilor. Aşa am reuşit să vizităm bisericile Aghios Nikolaos, construită pe la 1687, Pantocratoras, care adăposteşte mormântul poetului Aristotelis Valaoritis, Panaghia ton Eisodon şi Aghios Minas, ultimele două cu picturile murale superbe de care v-am vorbit deja. Oraşul actual a fost construit din ordinele veneţianului Morosini pe la 1684, reconstruit sub supraveghere britanică după cutremurul din 1825 şi este capitala actuală a insulei.

Revenim la maşină şi pornim într-o escapadă de identificare a supermarket-urilor din zonă. Descoperim câteva locale, un Lidl şi un Carrefour şi efectuăm un mic studiu de piaţă, cu rezultate cât se poate de favorabile pentru economia Greciei. Astfel, un bax de şase sticle de 1,5 litri de apă minerală poate fi luat cu puţin peste un euro, iar un bax de şase cutii de bere (Mithos, normal) la puţin peste trei euro. Găsim chiar şi caserole din lut umplute cu iaurt, care sunt un deliciu şi vin Retsina la sticle mici, prilej pentru a testa viteza de reacţie a comerţului grecesc. Întrucât în raft mai erau doar două sticle, ajuns la casă îi spun casieriţei:

- Îmi cer scuze, dar la raft nu aveţi decât două sticle şi eu vreau patru.

Instantaneu, casiera lasă tot, o anunţă pe şefa de tură, ambele o iau la fugă spre magazie anunţându-l pe şeful de magazin care o ia şi el la fugă spre magazie în timp ce strigă la magazioner. Nu apuc să fac măcar un schimb de priviri cu soţia, că toţi apar la casă cu braţele pline de sticle. Calificativul? Zece cu plus! Să-i fi motivat faptul că şi-au dat seama că sunt bucureştean din Drumul Taberei sau aşa procedează ei de obicei? Le mulţumesc, umplem portbagajul şi luăm drumul hotelului. Sunt necesare două curse ca să cărăm toate produsele lichide în cameră (nu am luat doar pentru noi, ci şi câte o atenţie pentru cei de acasă).

Ne schimbăm şi consider că e momentul să-i reamintesc soţiei cine e cu adevărat bărbat în casă spunându-i verde în faţă:

- Eu în seara asta am chef să mănânc cod cu sos de mujdei!

Vorbe grele, vorbe dure pentru orice femeie măritată... Biata fată, ce să zică şi ea?

- Atunci, hai la To Kato Vrizi să mâncăm!

Zis şi făcut. Ne deplasăm mânaţi de pofte de mâncare spre localul cu pricina, prilej de a mai bântui pe străduţele adiacente, ocupăm masa noastră, tânăra şi agera ospătăriţă apare instantaneu şi comandăm o porţie de cod cu sos de mujdei pentru mine şi un file de pui pentru soţie, însoţite de cunoscuta de acum sticlă de Retsina. Sosul de mujdei este delicios, atât de bun încât regret mai mult terminarea sosului decât a codului... O scurtă conversaţie cu tânăra ospătăriţă pigmentează seara în mod plăcut. Plătim, o scurtă tură prin centru (nu uitaţi deviza noastră: în concediu nu avem voie să intrăm în cameră anterior orei 24) şi retragerea cu torţe la hotel. Prilej de a descoperi că hotelul nostru are şi piscină, lucru ştiut până acum doar din auzite.

Şi gata cu ziua de azi! Mâine trebuie să spălăm maşina. Musai, că facem de râs cartierul Drumul Taberei!

Să auzim de bine!