Creanga prin oraş

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

“Ora estimată de sosire: 11.45” scrie pe monitorul aflat în spatele cabinei şoferului, monitor care, pe lângă tot felul de imagini ciudate, ne oferă şi traseul urmat împreună cu alte elemente menite să-ţi uşureze viaţa. Astfel uşurat, încerc să mă înderpt spre partea din faţă a autobuzului aproape gol, cu doar doi călători: unul în faţă şi unul tocmai hăt, în spate.

Tentativa mea eşuează lamentabil din cauza mirosurilor pestilenţiale emanate de ipochimenul aflat pe unul din scaune. Tradiţionalul aurolac a ocupat fizic un loc, dar încă vreo şapte virtual, pentru că nu cred că există fiinţă pe pământ, poate cu excepţia focilor, care să-i poată suporta mirosul. Acum îmi explic poziţionarea cetăţeanului aflat tocmai hăt, în spate, aşa că mă îndrept şi eu cu paşi vioi tocmai hăt, în spate, şi ocup un loc pe scaun.

“Transport nisip, pietriş, balast” îmi fulgeră prin faţa ochilor afişele lipite pe stâlpi. Şi iar “Transport nisip, pietriş, balast”, şi iar şi iar... Încep să mă gândesc încordat dacă am de unde face rost de nişte “nisip, pietriş, balast” ca să-i redau liniştea omului cel harnic.

Depresia îmi este spulberată de un rucsac NIKE aflat în spatele unui june care tocmai s-a urcat. Vederea înscrisului îmi provoacă adânci cugetări existenţiale: cum este corect să citim un cuvânt scris pe verticală? De sus în jos sau de jos în sus? Faptul că am început să cuget are şi o latură practică: îmi vine ideea să ridic fularul peste gură şi peste nas, iar miasmele inhalate se schimbă brusc cu un miros fin de Ultraviolet Paco Rabanne.

“Şi zici că la magazinu’ ăla are ăia mâncare bună, salamuri, alea, alea?” aud o întrebare urcând pe treptele maşinii. Întorc capul ca să văd că fusese rostită de o gură binecunoscută de cocalar şi se adresa colegului său. De unde ştiu că era cocalar? Simplu: vorbea cât se poate de tare (ce alte mijloace au ei la dispoziţie ca să arate că ei sunt cineva şi că nu le pasă de cei din jur care sunt nişte nimicuri), era în talie pe un vânt şi o ninsoare cumplite, iar mâinile vineţii erau băgate doar pe jumătate în buzunarele pantalonilor. “Îhî” răspunde decis celălalt. “Dacă mergeam la sor’mea mâncam o ciorbă de perişoare”. “Îhî” răspunde celălalt la fel de decis. “Şi zici că la magazinu” ăla au mâncare bună, salamuri, alea, alea?” reiterează omul întrebarea. După care, fără să mai aştepte vreun răspuns, continuă cu o multiplă cugetare, cât se poate de corectă: „Pă vremea asta e mişto să stai în casă, la căldurică şi să bei ceva cald, nu vin sau ţuică că ăstea te încălzeşte doar pe moment, ci un ceai cald, cu lămâie. Da’ cine poate face asta? Că ca să ai păpică trebuie să produci. Dacă nu produci, oha păpică”. “Îhî” îi răspunde tovarăşul şi parcă îmi vine şi mie să mă alătur lor şi să spun „Îhî”.

Şoferul tot porneşte şi opreşte autobuzul, ba în staţii, ba la stopuri şi îl invidiez că e liber să se opreasă în toate staţiile de pe traseu, pe când eu nu am voie la mai puţin de 25 de metri. “Este un şofer de autobuz mai liber decât mine?” şi mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă mi-aş pune şi eu o tăbliţă cu numărul 368 în parbriz. Aş putea opri şi eu?

Dar staţia asta merită toată atenţia. Este staţia în care coboară aurolacul. Dar este şi staţia în care se suie EA. Ea este o doamnă foarte elegantă, foarte parfumată, foarte vorbitoare la un telefon cu mărgele şi foarte plină de ea şi de paltonul ei roşu aprins. Iar EA se aşează fix pe scunul rămas aproape lipicios de urmele aurolacului. Cu siguranţă că, ajunsă acasă, va ţine minte ziua asta. Şi îşi va povesti necazul la telefonul ei cu mărgele şi nu va mai continua să poarte paltonul ei cel roşu.

Îmi întorc privirea pe fereastră, tocmai la timp pentru a prinde o nouă serie de “Transport nisip, pietriş, balast” întreruptă brusc de o somaţie scrisă pe un semn de circulaţie: „Basarabia e România”. Ceea ce nu m-ar incomoda, doar că e pusă pe un semn care indică “Obligatoriu la dreapta” în vreme ce eu îmi doresc independenţa politică deplină şi nealinierea.

Brusc, aşa cum suntem învăţaţi de mici copii de şoferii de autobuz, hardughia frânează în spatele unui utilaj de deszăpezire. Pe care îl depăşeşte la fel de brusc, trântindu-ne la loc în scaune. Imaginea este de tot râsul. Nu a noastră, a călătorilor bâţâiţi în scaune, ci aceea văzută pe geam. În urma utilajului care împinge zăpada de pe stradă spre trotoare, concitadini harnici şi iuţi de lopată o aruncă înapoi în stradă, eliberându-şi accesul la maşinile personale parcate la bordură.

Dar veselia mea nu e sortită să dureze. “De închiriat” scrie pe un afiş cât toate zilele pus să atârne pe nişte ruine. „Trăim într-un oraş bântuit” este prima ideea care mă fulgeră, gândindu-mă că doar nişte fantome sau zombie ar putea să-şi închirieze un spaţiu aici. Şi părerea devine convingere în momentul când îl aud pe şoferul autobuzului adresându-i unui şofer neatent o interpelare cu referire clară la morţii familiei acestuia.

Iată că am ajuns în staţia dorită. Cobor. Nu am regrete. În fond, şi mâine va fi o zi.

Să auzim de bine!