Ce cumpărăm (245)

O conservă bună în post
de: Magda Marincovici
În primul rând, bine ar fi fost dacă produsul ar fi avut şi eticheta în limba română, aşa cum prevede legislaţia în vigoare. În al doilea rând, trebuie spus că este o conservă bună în perioada postului, o conservă de sardine în ulei vegetal soia sau floarea-soarelui. Producătorul a folosit următoarele ingrediente: sardine, ulei vegetal (soia sau floarea-soarelui), sare (clorură de sodiu). Profesorul Gheorghe Mencinicopschi, directorul Institutului de Cercetari Alimentare, precizează că sardinele în ulei sunt o sursă importantă de proteine de origine animală, cu înaltă valoare biologică, şi de grăsimi animale cu acizi graşi esenţiali cu lanţ lung omega-3. De asemenea, sardinele sunt şi o sursă extrem de valoroasă de calciu cu înaltă biodisponibilitate şi de vitamină D, vitamina fără de care calciul nu poate fi fixat în oase. Profesorul Gheorghe Mencinicopschi ne recomandă consumul relativ frecvent: una-două porţii pe săptămână de către copii şi adolescenţi, adulţi sau vârstnici. Pentru persoanele supraponderale sau suferinde de obezitate se recomandă îndepartarea uleiului. În cazul persoanelor hipertensive şi cu afecţiuni renale, consumul va fi corelat cu eliminarea sării de bucătărie din dieta zilei respective. Se recomandă totuşi testarea toleranţei pentru fiecare paersoană în parte, mai ales în cazul copiilor mici şi predispuşi la alergii.
Preluare din Jurnalul Naţional, 30 Noiebrie 2006

Ce cumpărăm (160)

Salmar-Cremă de peşte cu 5 E-uri
de: Cristina Andreea Călin
Crema de peşte afumat Salmar este un preparat despre care producătorul spune că are un "gust care nu se uită".
Unul dintre ingredientele principale ale cremei de peşte este uleiul vegetal. Producătorul nu ne spune care este natura sa botanică. Acest aspect era important, mai ales că uleiul este folosit şi la prăjirea cepei. Sarea (clorura de sodiu) este al patrulea ingredient. Persoanele care nu au probleme de sănătate nu trebuie să consume mai mult de 6 g de sare zilnic. Pentru cei care suferă de afecţiuni cardiovasculare şi renale, doza se micşorează.
Prin afumare, peştele îşi pierde o parte din calităţile nutritive, avertizează profesorul doctor Gheorghe Mencinicopschi, directorul Institutului de Cercetări Alimentare. Mai mult, acesta ne spune că produsul analizat are un profil nutriţional extrem de dezechilibrat, la care contribuie şi prezenţa celor cinci aditivi alimentari. Cei doi conservanţi folosiţi nu sunt recomandaţi în special în dieta copiilor şi a femeilor însărcinate şi care alăptează. E202, sorbat de potasiu, poate produce crize de astm şi alergii, mai ales în cazul persoanelor sensibile. Benzoatul de sodiu este unul dintre cei mai periculoşi aditivi alimentari, fiind incriminat, de cele mai recente studii în domeniu, de modificarea ADN-ului uman. În timp, în urma unui consum cronic, apar diverse tipuri de cancer. Copiii nu ar trebui să consume produse care conţin E211, din cauză că induce sindromul de hiperactivitate şi deficienţă de concentrare (ADHD), care se poate manifesta prin tulburări de comportament chiar şi în adolescenţă. Doza zilnică admisă de E211 este de 5 mg/kg corp.
AGENŢII DE PĂCĂLEALĂ
Cei doi agenţi de îngroşare–E412 şi E415–sunt folosiţi mai ales pentru a masca folosirea unei cantităţi mari de apă. La nivelul organismului au însă efecte adverse. Cel mai afectat este tractusul digestiv, însă mai pot apărea şi alergii, crize de astm, eczeme. Guma guar interferează cu absorbţia grăsimilor, iar guma xanthan, cu absorbţia lipidelor şi a sărurilor minerale. Colorantul E160b, annatto, nu este recomandat copiilor hiperactivi şi poate provoca urticarie.
Chiar dacă crema de peşte nu are etichetă nutriţională, din compoziţie rezultă că aceasta are o valoare energetică foarte ridicată, de care trebuie să ţină cont, în special, supraponderalii şi obezii.
În urma analizei ingredientelor înscrise pe etichetă, specialistul ne spune că produsul analizat nu este recomandat copiilor, femeilor însărcinate şi care alăptează, supraponderalilor şi obezilor, celor cu afecţiuni cardiovasculare, renale, hepatice, celor cu maladii ale tractusului digestiv, dermatologice, astmaticilor, alergicilor, bolnavilor de cancer, celor cu ADHD.
INGREDIENTE:
Macrou afumat, ulei vegetal, apă, ceapă prăjită, sare, arome, conservanţi: E202–sorbat de potasiu, E211–benzoat de sodiu, agenţi de îngroşare: E412–gumă guar, E415–gumă xanthan, condimente, colorant: annatto–E160b. Masa de peşte–minimum 40 g.
Preluare din Jurnalul Naţional

Ce cumpărăm (24)

Delikat pentru preparate din peşte (Delikat cu E necunoscut)

de Mihaela Ionescu – 18/05/2009

Delikat, pentru preparate din peşte, are drept ingredient principal sarea, motiv pentru care trebuie evitat de persoanele care suferă de afecţiuni renale şi cardiovasculare. Potenţiatorul de aromă, monosodiu glutamat, are efecte adverse mai ales în cazul persoanelor cu maladii neurodegenerative, avertizează prof. dr. Gheorghe Mencinicopschi. De asemenea, trebuie evitat de femeile însărcinate şi care alăptează, copiilor, astmaticii, celor cu aritmii cardiace, celor cu maladii dermatologice. Producătorul nu explică ce tip de sulfiţi a folosit încălcând legislaţia în vigoare cu privire la etichetarea alimentelor.

ETICHETĂ

Sare (max.31%), legume deshidratate (ceapă, usturoi, roşii, ţelină), condimente 16,5% (ardei roşu, piper negru, chimen, mărar, coriandru), pesmet (făină de grâu, extract de drojdie), făină de grâu, potenţiator de aromă (monosodiu glutamat E621), ulei vegetal, extract de lămâie, zahăr, aromă (sulfiţi-nr. nu se specifică exact ce fel de sulfit ), antiaglomerant (dioxid de siliciu E551).

Preluare din Jurnalul Naţional

Analiza unei zicători

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

„Peştele de la cap se împute”. Aceasta este celebra zicătoare pe care o vom analiza astăzi, în pofida mirosului...

Dar, să le luăm pe rând. Peştele este primul cuvânt în propoziţie. Sau în schiţă sau în nuvelă sau în roman sau în ce vreţi voi pentru că nu am habar de genurile literare. Deci, peştele. De ce a ales autorul o vietate şi nu o plantă este prima întrebare pe care ne-o punem în mod firesc. Folosind metodele unei analize ştiinţifice, să încercăm să vedem ce s-ar fi întâmplat în cazul unei plante. De exemplu, coada şoricelului. Păi, mi se pare evident că, făcându-se deja precizarea că e vorba de o coadă, autorul nu putea să se mai refere la cap. Să încercăm cu muşeţel. „Muşeţelul de la cap se împute” ar fi sunat, ceea ce ar fi produs mari confuzii. A văzut cineva capul unui muşeţel? Are tulpină, are petale, are chiar şi polen. Dar cap nu are pentru că, dacă ar fi avut, nu se lăsa cules în prostie pentru produs ceai. Liana. „Liana de la cap se împute”? Aiurea! Liana nu are cap şi nici coadă, ea creşte ca vai de steaua ei. Salcâm. „Salcâmul de la cap se împute”. Chiar dacă ar fi aşa şi salcâmul ar avea cap, tot nu ar fi nicio scofală pentru că are spini şi nu te poţi apropia neam de el.

E clar că trebuie să trecem la alt regn şi anume la cel animal. Girafa. „Girafa de la cap se împute”. Ei da, aşa mai merge, dar ce facem cu gâtul? Pentru că, la cât îl are de lung, mirosul nu mai ajunge la noi. Râma. „Râma de la cap se împute”. Ce să se împută de la cap, că ea pute toată, din moment capul se confundă cu fundul... Pupăza. „Pupăza de la cap se împute” nu are niciun sens pentru că ea e mai împuţită ca o râmă, dacă ne gândim la materialele din care îşi confecţionează cuibul... Iată cum, vrem, nu vrem, ajungem la peşte, care ni se pare prima alegere justificată până acum.

Să mergem cu analiza mai departe. De la cap, ne precizează autorul zicalei. Folosind aceeaşi metodă ştiinţifică, haideţi să încercăm cu degete. „Peştele de la degete se împute”. Asta să i-o spuneţi lu’ mutu pentru că şi un copil ştie că peştele nu are degete. Are ochi, are mustăţi, are ce vreţi voi, dar nu degete. Burtă. „Peştele de la burtă se împute”? E posibil, dar puţin probabil pentru că peştii nu prea au mare lucru în burţi. Ia, o băşică şi niscai icre, acolo... Hai să vedem cu coadă. „Peştele de la coadă se împute”. Sună promiţător, dar confuz. De la care coadă? A lui sau de la coada la care stai să îl cumperi? E clar că, vrem, nu vrem, ajungem la cap.

Acum, că am lămurit deja o mare parte a zicătorii, haideţi să analizăm şi ultima parte. Se împute sună ea. Ar putea fi capul unui peşte capabil de altă activitate? Să gândească. „Peştele de la cap gândeşte”. Afirmaţia e o tâmpenie, pentru că peştele nu gândeşte, o ştie o lume întreagă, iar dacă am lua de bună aserţiunea, atunci toată zicătoarea s-ar da peste cap pentru că ar putea fi valabil pentru orice alt animal. De exemplu, „tapirul de la cap gândeşte’, ceea ce nu e un fals, dar nu are nicio utilitate. Vorbeşte. „Peştele de la cap vorbeşte”. Să o credeţi voi asta, pentru că un peşte este mai mut decât un radio căruia îi închizi sonorul. Înghesuiţi de rigorile analizei ştiinţifice la care am recurs, nu ne rămâne decât împuţitul. Astfel, „peştele de la cap se împute” capătă un sens şi un mesaj.

Iată cum, dragii mei, o analiză ştiinţifică şi riguroasă, aşa cum a fost cea la care ne-am dedat în rândurile de mai sus, ne confirmă că teoria populară, grefată pe o experienţă seculară, poate conduce la zicători dintre cele mai utile civilizaţiei contemporane aflată în plină dezvoltare.

Să auzim de bine!

Cozile comuniste

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Poza. Poza era aceea care îi deranja pe liderii comunişti. Totul trebuia să iasă bine în poză. Că era sau nu real, asta nu mai conta. Poza era elementul decisiv. Era poza bună? Totul era în regulă. Nu era poza bună? Era jale, trebuiau luate măsuri.

Şi în vremea aceea oamenii aveau prostul obicei să mănânce. Iar piaţa era cum era, adică comunistă, adică goală. Ca urmare, atunci când la un magazin era un gestionar mai activ şi aducea, să zicem, portocale, imediat se forma o coadă. Între noi fie vorba, coada era un element nelipsit al oricărei aprovizionări, începând cu hârtia igienică. Ce făceau autorităţile când li se raporta că zilnic se formează o coadă pentru portocale la magazinul alimentar numărul 135 (pentru că pe vremea aceea, alimentarele, ca şi farmaciile de altfel, nu aveau nume, ci numere)? Ei bine, să nu credeţi că aprovizionau cu portocale toate unităţile pentru a nu se mai forma cozi. Nuuu, nici vorbă! Autorităţile desfiinţau magazinul după logica elementară „nu mai e magazin, nu mai e nici coadă”.

Erh, dar comunismul a dispărut şi asta nu de ieri, de alaltăieri, ci de 22 de ani! O perioadă suficient de lungă ca să crezi în dispariţia lui totală. Dar iată că viaţa bate filmul şi iarna bate viaţa. Suficient de puternic ca să îngroape sub zăpadă mii sau zeci de mii de oameni, zeci sau sute de localităţi, zeci sau sute de kilometri de drumuri. Iar îngropatul nu s-a dovedit doar o figură de stil, ci unul la modul cel mai propriu, pentru că au murit oameni adulţi, au murit copii.

Dacă în privinţa adulţilor putem risca să mergem pe mâna trufaşă şi dispreţuitoare a domnului Mircea Toader (în stilul deja cunoscut al partidului de guvernământ), care afirmă că aceştia erau beţivi adormiţi prin şanţuri, în privinţa copiiilor nu mai avem nimic de completat.

Ei bine, ce fac guvernanţii noştri? Păi, ce să facă şi ei altceva decât să păstreze bunele tradiţii comuniste. Cer primarii declararea stării de alertă? Să ceară! Nu primesc nimic pentru că situaţia e normală, conform spuselor lui El lider maximo. Cer primarii declararea stării de urgenţă? Să fie sănătoşi, nu declarăm nimic, totul e în parametrii normali, conform ordinelor aceluiaşi conducător. Mor oameni? Ei şi, mor prima dată oameni? Au casele îngropate? Şi ce-i cu asta? Să zică mersi că nu le-au fost luate de ape... Mor vitele de frig sau nemâncare? Şi ce dacă? Au murit mai multe când cu gripa porcină sau cea aviară.

Ce e în mintea acestor primari? Cum pot ei cere aşa ceva ca să strice poza? Cum să apară guvernul ca fiind unul care nu stăpâneşte situaţia? Cum să stricăm poza lui la care trudesc cu spor atâţia oameni? Nu e păcat de munca lor? Ne-am chinuit atât ca să oferim lumii o frunză şi un logo acestei ţări, ne-am chinuit atât ca lumea să creadă că România e condusă de oameni competenţi şi acum vin niscai primari descreieraţi ca să ceară declararea a tot felul de stări, de parcă de ei sau de oamenii din localităţile lor ne arde nouă acum... Cum pot fi atât de limitaţi, cum pot strica ei o poză atât de frumoasă?

Peştele de la cap se împute, spune o zicală. În lumina ultimelor evenimente, eu cred că şi de la cozi. De la cozile de comunişti perpetuate printre noi...

Să auzim de bine!

Omul cu miros de peşte

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Stau tolănit ca un şalău şi citesc un ghid turistic despre Corfu, în timp ce fetele mele îşi fac de lucru prin cameră. Suntem după o zi plină de întâmplări şi aventuri. Punctul culminant l-a constituit capturarea în larg a unei stele de mare roşii ca focul şi a câtorva cochilii de melci. Steaua de mare am pus-o într-un borcan plin cu spirt, iar cochiliile le-am pus să se usuce pe capacul unei gentuţe termoizolante pe care o folosim pentru a avea asupra noastră băuturi reci la orice oră a zilei. Acum, gentuţa este la căpătâiul meu deoarece mai conţine o cutie de bere neconsumată, dar care nu va mai rămâne mult în stadiul acesta pentru că îmi este frică să nu facă floare...
Trecând pe lângă patul meu, copila face o remarcă:
- Tata pute a peşte!
Mă opresc din citit şi mă uit la soţie. Soţia la mine, eu la copilă şi copila la soţie.
- NU poţi spune despre tatăl tău că pute a peşte, o pune la punct soţia. Niciun copil nu îi spune tatălui său că pute a peşte!
Copila pune buza să plângă şi se smiorcăie:
- Bu-hu-hu, niciodată nimeni nu mă crede! Tata pute a peşte şi nimeni nu mă crede, bu-hu-hu..., continuă ea trântindu-se în patul ei.
Ne continuăm activităţile convinşi că este una din acele crize de temperament ale tinerilor din ziua de azi. Oricum, mă gândesc, putea şi ea să găsească alt miros...
Trecând pe lângă patul meu, văd că soţia se opreşte câteva secunde, după care îmi spune dojenitor:
- Să ştii că puţi a peşte!
- Aha! sare copila din pat, când v-am spus eu nu aţi crezut...
Consider că e momentul să mă port ca un bărbat şi un tată de familie autoritar, aşa că mă reped fără o vorbă la duş şi mă spăl o jumătate de oră cu cele mai parfumate produse pe care le găsesc în zonă. Nu e de glumă. Când doi îţi spun că puţi a peşte...
Mă întorc în cameră mirosind ca un frizer, pieptănat şi ras cu perdaf spre satisfacţia deplină a fetelor. Îmi reiau lectura tolănit în pat, iar fetele ascultă muzică în aşteptarea mesei de seară. Duc mâna la gentuţă, scot cutia rece ca gheaţa, o desfac şi trag o duşcă considerabilă. În acest moment simt un miros atât de puternic încât nu mă pot abţine şi zic:
- Fetelor, am impresia că put a peşte!
Consternarea e totală, nimeni nu mai zice nimic, toţi ne uităm unii la alţii. În ochii fetelor se citeşte spaima. Le fac semn să stea liniştite pentru că situaţia e sub control.
E timpul să-mi pun la muncă nasul meu de copoi bătrân, aşa că încep să adulmec toată camera. Evident, evit în mod intenţionat pantofii proprii şi profit de ocazie ca să-i scot pe balcon. Încep din holul de intrare, dulapurile şi rafturile pentru lucruri, continui cu masa, suporturile pentru genţi, balconul, scaunele, patul copilei, noptiera, patul soţiei cu noptiera până ajung la patul meu. Ei bine, de ce mă apropii cu adulmecatul de noptieră, de aia pute mai groaznic. Prilej să descopăr sursa mirosului pestilenţial: este chiar gentuţa mea mult iubită! Motivul? Ceea ce crezusem iniţial că sunt cochilii de melci morţi, erau de fapt cochilii de melci vii, care acum, după atât timp de stat la soare, putrezeau din greu.
Urmarea a fost că, a doua zi când fata mi-a adus o cochilie de melc ca să o păstrăm pentru frumuseţea ei, am luat cochilia şi am îngropat-o în capătul de sud al plajei, la douăzeci de centimetri sub nisip.
Să auzim de bine!