Thasos în doi (5)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi se anunţă o zi la fel de frumosă şi călduroasă. Suntem la micul dejun şi ne facem planuri pentru incursiunile de azi. Tocmai molfăi o linguriţă plină cu dulceaţă amestecată cu miez de nucă şi smântână (e delicioasă!), că îmi văd soaţa că se strâmbă. Nu e prima dată când are o asemenea mimică atunci când nu-i place mâncarea, aşa că îmi continui linsul castronelului spunându-i:
- Dacă nu-ţi place, nu mai mânca.
- Ced că mi-am spart un dinte, îmi răspunde ea tristă.
Situaţiile excepţionale impun măsuri excepţionale, aşa că las la o parte orice mâncare, ne schimbăm şi plecăm urgent în Limenas. Am plecat în Limenas pentru că am considerat că este imposibil să nu existe măcar un medic stomatolog (nu dentist, aşa cum spun reclamele noastre idioate). Dar, pe drum, îmi dau seama că nu am remarcat nicăieri un asemenea anunţ.
Parchez într-o zonă cât mai centrală şi mă gândesc care ar putea fi sursa noastră de inspiraţie (ulterior, discutând despre întâmplare cu unul din patronii Doukas, acesta şi-a exprimat regretul că nu m-am gândit la el ca la un prieten, pentru că m-ar fi putut ajuta). Şi alegerea îmi cade pe o farmacie, noţiunea de farmacie părându-mi-se cea mai apropiată de aceea de medic. Intru în prima farmacie, salut şi îmi exprim problema. Imediat, bunul om îmi spune să-l însoţesc şi iese, eu urmându-l. Aţi citit bine? Hai să facem un repetir: Imediat, bunul om îmi spune să-l însoţesc şi iese, eu urmându-l. Acum aţi prins ideea? Iese fără ca măcar să tragă uşa după el. Ce alarme, ce lacăte, ce-s alea? După o scurtă distanţă intrăm într-un magazin de pantaloni şi omul ne face prezentările, după care se întoarce la farmacia lui. Repet povestea şi bunul om începe să dea câteva telefoane, după care ne spune să-l urmăm. Şi plecăm în aceleaşi condiţii ca adineaori. Adică, lăsând uşa larg deschisă şi stativele cu pantaloni expuse pe trotuar. Nu alarmă pusă, nu vorbă lăsată vecinului, nu uşă închisă cu şapte lacăte, nimic din toate astea. Vouă, cititorilor români, vă vine să credeţi că asemenea întâmplări sunt reale?
Şi mergem cale de vreun sfert de oră, până ajungem la un cabinet de stomatologie situat într-o vilă cochetă, după care îi mulţumim şi ne luăm rămas bun (e un fel de a zice pentru că, de atunci şi până la plecare, l-am vizitat în fiecare seară şi ne-am promis o reîntâlnire atunci când va veni în România). Nefiind o urgenţă, aşteptăm cale de un pacient, după care suntem invitaţi în cabinet. În timp ce doctoriţa aplică tratamentul necesar, eu am un schimb de impresii cu ea, prilej cu care aflăm detalii despre ea şi familia ei, că a studiat medicina în Bucureşti, că este un oraş care i-a plăcut foarte mult şi pe care îl vizitează anual. O cred, pentru că şi mie îmi plac Bucureştii, aşa că facem un schimb de cărţi de vizită şi ne promitem o reîntâlnire în plen în Bucureşti. La final, buna doctoriţă face un gest neaşteptat şi ne invită în cabinetul ei personal, unde ne taie chitanţă pentru suma plătită şi ne dă adeverinţă pentru asigurător deşi, la sosire, ne avertizase că nu are contract încheiat cu niciun asigurător.
Cu problema rezolvată, finanţele zguduite şi timpul de plajă aproape trecut, ne gândim că salvarea ne poate veni doar de la cea mai apropiată plajă, aceasta fiind cea de la Pachis. Luăm Pachis cap compas şi, după câteva minute, suntem cu maşina parcată la un loc pe care îl credem că e cu umbră dar care, la plecare, se va dovedi o amăgire, pentru că găsim maşina în plin soare. Ocupăm vremelnicele locuri, după care, încă îmbrăcat, îi spun îngrijorat soţiei:
- Dragă, ar trebui să merg urgent la bar să comand ceva în contul umbrelei, ştii bine.
- Dar am mai stat aici şi am comandat ceva mai târziu, se miră ea. Măcar dezbracă-te!
- Ştiu, dar nu vreau să ne facem de râs, îi răspund eu cu trupul deja îndreptat spre bar.
Acum, prietenii ştiu deja motivaţia puseului meu de corectitudine: este viciul din mine, iar la bar se află prietenul meu barman care, deja mă priveşte cu ochi nerăbdători.
- Daaa, un mojito mare, rece, pentru plajă. Repede! îi comand eu pe când mă apropiam.
Adevărata prietenie româno – greacă îşi arată roadele, pentru că bunul om se apucă să prepare menta pe când încă nu terminasem comanda.
Întors la umbrelă, ne tolănim vicioşi şi ne permitem chiar o mică discuţie.
- Vezi, îi spun eu, acum a înţeles perfect ce i-am comandat.
- Asta spuneam şi eu, poate ei nu înţeleg întotdeauna ce le spui.
- Imposibil! Există termeni consacraţi şi la ei. De pildă, beach bar.
- Ce e cu beach bar?
- Nimic, şi ei spun beach bar.
- La mojito?
- Nu, la beach bar.
- Păi, era vorba de mojito, iar tu ai spus că la mojito îi spun beach bar.
- Nu, am vrut să spun că la beach bar îi spun beach bar.
- Dacă la beach bar îi spun beach bar, atunci la mojito cum îi spun?
- Cum să-i spună? Tot mojito.
- Şi de ce nu ai spus aşa de la început?
E clar, tratamentul susţinut cu frappe o predispune la ironii la adresa mea, aşa că o sărut şi ne reîntorcem la lenea din noi.
Ziua terminată, trecem pe la hotel pentru cuvenita spălare şi schimbare, după care abordăm oraşul. Nu ne este încă foame, aşa că decidem să ne aşezăm pe o bancă pe faleză, ca doi pensionari. A fost o alegere cât se poate de inspirată. Soarele asfinţind, culoarea mării şi ţipetele pescăruşilor, liniştea sufletească care domină locurile, toate astea au creat o atmosferă al cărei romantism îl vom resimţi mult timp. Ne decidem să abordăm o tavernă mai ciudată descoperită ieri unde, pentru cinci euro, eşti servit cu patru souvlaki (pentru necunoscători, sunt un fel de frigărui), o salată şi pâine servite pe o coală de hârtie şi un suc sau o bere. Merită, iar conversaţia purtată în greceşte cu ospătarul îmi creşte brusc cota de simpatie din partea acestuia. Teminăm seara cu un set de clătite cu îngheţată mâncate cu tihnă şi cu convingerea ospătăriţei că ştiu greceşte mult mai bine decât afirm.
Ne-am simţit atât de bine, încât soţia îmi oferă o surpriză: se oferă să conducă ea la întoarcere. Gest de o mare imprudenţă din partea-i pentru că, din acel moment, ea a devenit şoferul familiei pe toată durata şederii pe insulă... ceea ce a permis creşterea semnificativă a consumului de bere pe cap de turist. Iar la hotel, toate vechi şi toate noi, adică nici astă seară nu avem televizor.
Să auzim de bine!

Angajarea unei vânzătoare

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutarw!
Florin este vecinul meu de bloc. Nici el şi nici soţia lui nu au nişte servicii bănoase, aşa că s-au decis să îşi deschidă o mică afacere. Oameni cu bun simţ şi cu bani puţini, ce altă afacere puteau deschide decât o tonetă? Sau butic, cum în mod pompos şi total nejustificat este denumită respectiva tonetă de către populaţia stabilită la gurile Dunării. Câteva cutii de biscuiţi, câteva sticle de apă plată sau denivelată, sucuri sau băuturi alcoolice şi alte câteva articole asemănătoare. Oameni harnici şi fără frică de muncă au lucrat până seara târziu, în zilele libere, au uitat de concedii şi plimbări şi au reuşit să-şi ridice afacerea la un nivel superior în condiţiile în care, asemenea gen de afacere, necesită o prezenţă permanentă la vânzare. După câţiva ani de asemenea ritm, se decid că ar putea angaja o vânzătoare. Dau ei un anunţ la ziar şi, iată că vine o candidată. Femeia este disperată. Are doi copii, nu mai are ajutorul de şomaj de câteva luni bune şi e singură. Cei doi patroni schimbă câteva priviri cu subînţeles şi cad de acord în mod tacit că biata femeie merită un regim preferenţial, spunându-i că, având în vedere situaţia ei, nu va fi nevoie să vină la serviciu şi duminica. În ziua de duminică vor veni patronii cu schimbul şi astfel, va avea şi ea timpul liber necesar. Mai corect nici că se putea.
- Ei, hai, cum aşa? se răţoieşte candidata cea disperată. Eu vreau să am liber tot sfârşitul de săptămână! Ce, voi să vă odihniţi şi eu să muncesc?
Năuci de asemenea răspuns, cei doi rămân o vreme muţi, după care trec la a doua candidată. Femeia venise cu nişte recomandări fabuloase. Se părea că, angajând-o pe ea, vei face una din cele mai bune afaceri pe plan european. Şi au angajat-o. În aceleaşi condiţii de muncă pe care le oferiseră şi primei candidate. După o săptămână, având ceva timp la dispoziţie, se decid să facă un mic inventar. Rezultatul? Şaizeci de lei lipsă. Oarecum îngrijoraţi, se gândesc că ar putea fi rezultatul unor scăpări din vremea când erau ei la vânzare, aşa că se opresc aici cu analiza. Vorbind cu un cunoscut, acesta le sugerează că ar fi bună o repetare a inventarului după o lună. Ceea ce a şi făcut. Rezultatul? Trei sute de lei lipsă.
Greu mai e să angajezi un vânzător în România, nu-i aşa?
Să auzim de bine!

Total colonel

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi e o zi minunată. Un soare plăcut, un aer plăcut, un vânticel plăcut, o terasă plăcută, o bere plăcută. Stau la o terasă şi vegetez.
Maşini trec pe stradă într-o viteză nepermisă de legile în vigoare, pietoni trec pe lângă trecerile de pietoni cu o abilitate la fel de nepermisă, domni serioşi cu pălărie întorc capetele după tinere siliconate, iar tinerele siliconate întorc capul după vitrine.
Încet, încet, terasa se umple de supravieţuitori. Inclusiv masa de lângă mine, unde se aşează un civil şi un ofiţer superior. Dacă nu mă înşel, este chiar un general. Ambii aflaţi undeva între a doua şi a treia vârstă, îmbrăcaţi după regulament, cu feţe sobre. În mod absolut evident, ambii comandă câte o bere. Şi nu aşteaptă mult ca să intre în nişte discuţii pasionate.
Manifest o solidaritate constructivă şi beau şi eu din berea mea într-un ritm oarecum asemănător cu al lor. Nu trece mult şi la masa lor se opreşte un grup format din trei bărbaţi, unul din ei colonel, evident cunoscuţi de-ai lor. Iau loc şi sporovăiala reîncepe. Berile vin una după alta comandate de mai marele grupului, domnul general. Îmi este clar că evenimentele nu vor putea decurge mult în acest ritm, ceea ce se şi întâmplă când îl aud pe distinsul domn că doreşte şi nişte mici pentru tot grupul, cu muştarul şi chiflele de rigoare.
Micii se termină repede, la fel şi sticla mea de bere, aşa că eu mai comand o sticlă şi unul din cei de la masa vecină un rând de alune. Soarele coboară spre asfinţit şi încep să mă gândesc la plecare. Oameni decenţi, şi grupul de la masa vecină îşi exprimă aceeaşi dorinţă chemând chelnerul. Acesta vine, se apropie de generalul cel impozant şi îl întreabă, uitându-se la toţi membrii grupului:
- Să fac un total general?
În acel moment, generalul izbucneşte şi, în râsetele tuturor, arată spre prietenul său colonel:
- Ia mai fă şi un total colonel, că tot eu plătesc mereu!
Să auzim de bine!