Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Sunt la o vârstă la care trebuie să-mi recunosc slăbiciunile: îmi place şi beau cât pot ceai verde. Nu precupeţesc niciun efort ca să beau trei sau chiar patru căni. Pe zi. Nici ploaia, nici Vântul nu mă pot opri. La ocazii, în vizite etc mai scap şi câte o cană de ceai roşu sau negru, dar rămân omul unei singure iubiri. Om sunt şi am şi eu slăbiciuni omeneşti, aşa că mai calc câteodată şi pe alături şi mă las atras de mirosul plăcut al unui ceai de fructe sau cine ştie ce mix exotic. Dar o fac cu discreţie, de frica vecinilor. Aşa şi azi. Lenuţa, colega mea îmi susţine apetitul pentru ceai, dar fără a cunoaşte amănuntele intime de care vorbeam mai sus. Şi iat-o că vine la biroul meu cu un plic de ceai indian “Yogi Tea-Classic India Spice”.
- Uite, zice ea, m-am gândit la tine.
Şi-mi întinde plicul. Îi mulţumesc şi, cu mâinile tremurânde din cauza viciului, apuc pliculeţul şi îl miros. Un miros ameţitor, puţin iute, puţin parfumat se degajă. Nu mai rezist ispitei şi mă reped ca un bezmetic la automatul cu apă caldă. Urmăresc lista de control: Cana? Spălată. Plicul? Desfăcut. Mierea? O linguriţă rasă pusă în cană. Dau drumul micului robinet şi urmăresc umplerea cănii.
Ca balaurul din povestea cu Sf. Vineri, nu suport alimentele prea reci sau prea fierbinţi, aşa că aştept câteva minute răcirea conţinutului, timp în care utilizez linguriţa din dotare ca să amestec. Se anunţă un adevărat festin.
Iată, momentul mult aşteptat a sosit: duc cana la gură şi iau o sorbitură zdravănă pentru a simţi din plin savoarea. Şi am simţit-o. Nu imediat. Au fost câteva minute de linişte, timp în care creierul îşi dorea cu ardoare un impuls de la papilele gustative. Am făcut armata la infanterie, ceea ce, probabil, mi-a dat o doză sporită de rezistenţă. Altfel nu îmi explic de ce a fost nevoie de cel puţin un minut pentru ca mixtura să-mi ardă complet cerul gurii, limba şi multe alte organe, cum mergi în jos pe esofag. Acum, sunt convins că poate coroda şi blindajul unui tanc T 88. O explozie a urmat în gura mea. Tot ce vă puteţi imagina mai picant, mai iute sau mai ardeiat era concentrat în acel pliculeţ.
Ţinându-mă de marginea biroului am reuşit să inspir vreo patru metri cubi de aer. Încet, încet, arsura se ostoia. La patruzeci de minute după incident, încă mai ardea o mică flacără de veghe. Dar, omul când nu are ce face, îşi caută de lucru. Aşa am făcut eu. Ei, mi-am zis a consolare, aşa e prima înghiţitură, până te obişnuieşti. Sigur la a doua îi voi simţi mai bine gustul. Orbit de pasiune şi cu instinctul de conservare la pământ, duc cana la gură şi beau şi cealaltă jumătate. Atâta mi-a trebuit. Probabil că efectul primei guri s-a combinat cu efectul celei de-a doua. În urechi auzeam comenzile centrului de comandă din Alamogordo, New Mexico în momentul când dădeau comanda de detonare a primei bombe nucleare. Se pare că acum o detonau pe a doua. Lumina a început să se estompeze treptat. Ultima imagine pe care mi-o amintesc este aceea a unui echipaj SMURD încercând să-mi ţină gura închisă pe muştiucul furtunului tras de la hidrantul de incendiu. Sirenele maşinii de pompieri se aud tot mai stins...
Să auzim de bine!
Sunt la o vârstă la care trebuie să-mi recunosc slăbiciunile: îmi place şi beau cât pot ceai verde. Nu precupeţesc niciun efort ca să beau trei sau chiar patru căni. Pe zi. Nici ploaia, nici Vântul nu mă pot opri. La ocazii, în vizite etc mai scap şi câte o cană de ceai roşu sau negru, dar rămân omul unei singure iubiri. Om sunt şi am şi eu slăbiciuni omeneşti, aşa că mai calc câteodată şi pe alături şi mă las atras de mirosul plăcut al unui ceai de fructe sau cine ştie ce mix exotic. Dar o fac cu discreţie, de frica vecinilor. Aşa şi azi. Lenuţa, colega mea îmi susţine apetitul pentru ceai, dar fără a cunoaşte amănuntele intime de care vorbeam mai sus. Şi iat-o că vine la biroul meu cu un plic de ceai indian “Yogi Tea-Classic India Spice”.
- Uite, zice ea, m-am gândit la tine.
Şi-mi întinde plicul. Îi mulţumesc şi, cu mâinile tremurânde din cauza viciului, apuc pliculeţul şi îl miros. Un miros ameţitor, puţin iute, puţin parfumat se degajă. Nu mai rezist ispitei şi mă reped ca un bezmetic la automatul cu apă caldă. Urmăresc lista de control: Cana? Spălată. Plicul? Desfăcut. Mierea? O linguriţă rasă pusă în cană. Dau drumul micului robinet şi urmăresc umplerea cănii.
Ca balaurul din povestea cu Sf. Vineri, nu suport alimentele prea reci sau prea fierbinţi, aşa că aştept câteva minute răcirea conţinutului, timp în care utilizez linguriţa din dotare ca să amestec. Se anunţă un adevărat festin.
Iată, momentul mult aşteptat a sosit: duc cana la gură şi iau o sorbitură zdravănă pentru a simţi din plin savoarea. Şi am simţit-o. Nu imediat. Au fost câteva minute de linişte, timp în care creierul îşi dorea cu ardoare un impuls de la papilele gustative. Am făcut armata la infanterie, ceea ce, probabil, mi-a dat o doză sporită de rezistenţă. Altfel nu îmi explic de ce a fost nevoie de cel puţin un minut pentru ca mixtura să-mi ardă complet cerul gurii, limba şi multe alte organe, cum mergi în jos pe esofag. Acum, sunt convins că poate coroda şi blindajul unui tanc T 88. O explozie a urmat în gura mea. Tot ce vă puteţi imagina mai picant, mai iute sau mai ardeiat era concentrat în acel pliculeţ.
Ţinându-mă de marginea biroului am reuşit să inspir vreo patru metri cubi de aer. Încet, încet, arsura se ostoia. La patruzeci de minute după incident, încă mai ardea o mică flacără de veghe. Dar, omul când nu are ce face, îşi caută de lucru. Aşa am făcut eu. Ei, mi-am zis a consolare, aşa e prima înghiţitură, până te obişnuieşti. Sigur la a doua îi voi simţi mai bine gustul. Orbit de pasiune şi cu instinctul de conservare la pământ, duc cana la gură şi beau şi cealaltă jumătate. Atâta mi-a trebuit. Probabil că efectul primei guri s-a combinat cu efectul celei de-a doua. În urechi auzeam comenzile centrului de comandă din Alamogordo, New Mexico în momentul când dădeau comanda de detonare a primei bombe nucleare. Se pare că acum o detonau pe a doua. Lumina a început să se estompeze treptat. Ultima imagine pe care mi-o amintesc este aceea a unui echipaj SMURD încercând să-mi ţină gura închisă pe muştiucul furtunului tras de la hidrantul de incendiu. Sirenele maşinii de pompieri se aud tot mai stins...
Să auzim de bine!
