Noi şi Thasos-drumul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ruse are nu mai puţin de cincisprezece kilometri în lungime, dar pe care îi parcurgem relativ uşor datorită faptului că autorităţile au mărit viteza limită la 80 km/oră. În formaţia stabilită ne deplasăm spre următorul reper al călătoriei noastre, Byala. Mai o glumă spusă prin staţii, mai o conversaţie în intimitatea maşinii şi iată-ne ajunşi în dreptul localităţii, pe care o ocolim pe centură îndreptându-ne spre Veliko Târnovo.
Îmi avertizez prietenii prin staţie că vor avea parte de o vedere superbă a oraşului pe sub care trecem prin tunel, casele apărându-ne suspendate pe pereţii muntelui. Imaginea este deosebit de frumoasă şi îmi promit că, la următoarea trecere, mă voi opri să o surprind cu aparatul foto.
Până aici, toate bune şi frumoase, am ţinut şoseaua 5/E85 şi, după ce ieşim din Veliko Târnovo, am planificat să mergem spre sud pe 55, întrucât 5 ne va duce spre Gabrovo şi, de acolo, spre nedoritul pas Şipka. Doar că, aproape de Debelets suntem deturnaţi spre Gabrovo, pe 5, din motive de lucrări de reparaţii la drum. Cumplită veste! Ştiu ce înseamnă pasul Şipka, l-am mai parcurs şi mă gândesc la el cu oroare. Iar presimţirile mele sumbre se adeveresc: din cauza serpentinelor strânse şi nenumărate, unor copii li se face rău. Este necesară o oprire (care se va adăuga la şirul de întârzieri) şi o facem tocmai în vârf, la popasul Şipka. Noi, ăştia mai bătrâni şi căliţi în lupte, profităm de prilej ca să mai înfulecăm ceva şi să căutăm cu înfrigurare un indicator pe care să scrie W.C. Şi îl vedem la marginea şoselei, pe marginea unei râpe care duce în pădure. Dumnezeule, ne minunăm noi, la ce grad de civilizaţie au ajuns bulgarii, de marchează şi W.C.-urile aflate în mijlocul naturii! Dar admiraţia noastră sfârşeşte brusc când vedem că, după ce începi să cobori în râpă, o clădire adăposteşte cele necesare şi este accesibilă pentru o jumătate de leva. Parcă era mai convenabil dacă s-ar fi rezumat doar la indicator...
Plecăm încolonaţi spre următorul punct ales fără voia noastră, Kazanlâk. Îl parcurgem oarecum razant şi ne îndreptăm spre Stara Zagora reintrând pe şoseaua 5. Ocolim oraşul pe linia de centură, după care virăm la dreapta, tot pe şoseaua 5, spre Dimitrovgrad, după ce traversăm autostrada Trakia.
Mai facem o oprire pentru copii pe centura Haskovo, după care ţinem şoseaua 5 în continuare spre sud, unde trebuie să întâlnim următorul reper al traseului, Kardzalî. La câţiva kilometri de oraş se face o bifurcaţie, dar noi ţinem în continuare şoseaua 5 pentru că ramura cealaltă a traselui, cea din stânga, deşi ne poate scoate la aceeaşi destinaţie, e mult mai sinuoasă şi muntoasă.
Din Kardzalî nu mai avem cum rătăci traseul deoarece peste tot sunt indicatoare spre Makaza, noul punct vamal deschis anul trecut. Şoseaua e coală de hârtie, netedă şi cât se poate de comodă. O abordăm cu un optimism care se va dovedi deplasat pentru că, la 1,5 km de vamă intrăm în coada formată. Dacă până acum am mers în majoritatea timpului pe ploaie şi pe un frig anormal (au fost momente când termometrul de exterior îmi indica 13 grade, şi asta nu pe traseu montan!), acum intrăm în plină furtună. O ploaie torenţială se dezlănţuie ţintuindu-ne în maşini. Afară nu se poate ieşi, un geam deschis poate provoca inundarea interiorului maşinii, iar noi suntem patru persoane blocate într-o maşină care devine curând suprasaturată de umezeală şi condens. Două ore şi patruzeci şi cinci de minute a durat calvarul nostru în vamă, rod al întârzierilor cumulate. Geamurile sunt atât de încărcate de condens încât nu la mai putem curăţa nici măcar cu şerveţelele.
Furtuna a încetat odată cu ieşirea noastră din vamă, dar ploaia ne-a urmărit mai mult sau mai puţin agresiv până aproape de Komotini. Komotini trebuie abordat pe centură pentru a nu risca destrămarea formaţiei de luptă pe străduţele mici şi întortocheate, iar aici am ocazia de a le demonstra prietenilor cunoştineţele mele despre configuraţia rutieră a Greciei, ceea ce face să intrăm rapid şi fără bâlbâieli pe autostradă.
Credeţi că o formaţie de cinci maşini care intră pe o autostradă ve goni de acum încolo cu 130 km/oră? Să nu credeţi. Pentru că, după doar câţiva kilometri, Mihai îmi solicită prin staţie o oprire pentru că aude o bătaie la una din roţile din faţă. Urmează minute bune de căutat o cheie potrivită pentru prezoanele roţilor lui, strângerea lor şi rugămintea de a rula cu viteză mai mică. Deja este târziu, foarte târziu faţă de ora estimată, dar ne apropiem totuşi de ţinta noastră. Pentru prima dată de când vizitez Grecia am ocazia să văd câmpuri inundate de ploi sau revărsări. Iar noua politică financiară adoptată de guvernul elen îşi face prezenţa printr-un punct de taxare inexistent până acum, unde trebuie să plătim 2,4 euro.
Ieşim de pe autostradă pe breteaua spre Chrisoupoli şi, în acelaşi ritm lejer, de plimbare, ajungem în portul Komotini. Parcurgem bucla din faţa platformei de îmbarcare şi ne proptim la casa de bilete.
- Bună ziua! Vă rog bilete pentru patru persoane şi un autoturism, o rog eu în greceşte pe casieriţă când îmi vine rândul.
- Pentru ce maşină? mă întreabă femeia rămasă cu mâna cu bilete în aer.
Sunt puţin blocat de întrebarea ei, aşa că decid să îi răspund cu sinceritatea care mă caracterizează:
- Pentru a mea.
Femeia mă priveşte lung şi oarecum curios, repetând întrebarea ceva mai rar.
- Mică, îi răspund eu luminat de o idee salvatoare.
Casieriţa face un gest de lehamite şi îmi dă biletele în valoare de 29 de euro, după care suntem alertaţi de nişte mateloţi hotărâţi:
- Passangers out! latră ei şi revăd scenele filmate pe peroanele lagărelor de concentrare la sosirea unui nou transport.
Bietul tata, fire prevăzătoare, îşi pusese centura, crezând că va înfrunta astfel valurile mai uşor, iar acum se încurcă în hamuri încercând să coboare, ceea ce încetineşte vizibil procesul îmbarcării. Urmând indicaţiile aceloraşi mateloţi, urc maşina pe o rampă laterală şi mi se spune să opresc exact când mai aveam doi centimetri până la bara maşinii din faţa mea. Grupul nostru reprezintă ultimele maşini îmbarcate.
Ne răspândim pe punte, pe castel sau în cabine, facem poze, hrănim pescăruşii cerşetori şi dăm frâu liber aptitudinilor noastre de vechi lupi de mare încercând să mergem pe punţi fără să ne batem de toţi pereţii.
În mod curios debarcăm în formaţie completă şi, fără un cuvânt, ne îndreptăm spre hotel. Lăsăm maşinile parcate pe unde apucăm în jurul hotelului şi ne repezim la recepţie. Flăcăul existent acolo ne primeşte buletinele, mai puţin pe al meu şi al soţiei, completând aferat:
- Ah, pentru dumneavoastră nu e nevoie.
După care îmi comunică câteva indicaţii privind camerele şi regimul de detenţie. Toţi ocupăm acelaşi corp de clădire, iar tata şi mama sunt în cemra alăturată nouă. Este ora 19 când intrăm în cameră.
Să auzim de bine!