Etalonul cu două măsuri

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
În data de 3 iulie a anului 1988, un distrugător american, pe umele lui Vincennes, patrula prin Golful Oman, în apropierea Iranului. Erau vremuri tulburi în zonă, iar Jandarmul Universal trebuia să-şi facă simţită prezenţa.
Exact în aceeaşi zi, un avion de tipul A300B al companiei aeriene iraniene decolează cu 274 de pasageri la bord. Dintre cei 274 de pasageri, 66 erau copii. Deci un avion plin cu oameni, oameni ca şi noi, şi cu copii, copii ca ai noştri. Radarul distrugătorului îl detectează, ofiţerul alocat activităţii de urmărire îl urmăreşte şi observă că avionul se îndrepta direct spre nava lor. Se fac cuvenitele raportări finalizate prin somaţii repetate adresate comandantului aeronavei, somaţii la care nu se primeşte niciun răspuns.
Echipajul distrugătorului intră în regim de alarmă de luptă, ocupă poziţiile de luptă şi aşteaptă încordaţi comanda de distrugere a avionului inamic care, iată, se apropie tot mai mult fără să răspundă somaţiilor.
După momente de încordare şi somaţii repetate, iată că vine şi comanda. O rachetă pleacă de pe lansatorul distrugătorului şi doboară avionul într-o clipă. Nu a existat niciun supravieţuitor, niciun adult, niciun copil. Toţi, dar absolut toţi au devenit neant într-o clipă.
A urmat ancheta de rigoare, prilej cu care s-a stabilit că a vinovat este pilotul aeronavei, care nu a răspuns somaţiilor. Ofiţerii distrugătorului, atât cel care a dat comanda de distrugere, cât şi cel care a apăsat pe buton au fost decoraţi şi primiţi acasă cu mari onoruri pentru tăria şi curajul de care au dat dovadă în lupta cu inamicul necruţător. Totul se datorase unei nefericite confuzii, radarul distrugătorului neputând face diferenţa între un avion de linie şi unul de luptă. Dar echipajul îşi făcuse datoria, ca nişte adevăraţi militari instruiţi ce erau şi care îşi meritau toate laudele.
Ulterior, un ziarist neliniştit a continuat investigaţiile şi a descoperit că adevărul era cu totul altul. Adevărat, radarul făcuse o confuzie, dar distrugătorul nu avea ce căuta acolo! În cel mai pur stil aventurier american (să ne amintim un caz similar cu un pilot american, caz petrecut în Bosnia, când o armată întreagă a trebuit să lupte pentru recuperarea unui pilot care se credea cow-boy) echipajul distrugătorului îşi luase libertatea să se abată de la ruta ordonată, în căutare de ceva aventură, ceva „fierbinte” şi intrase în apele teritoriale iraniene. Mulţumită acestui ziarist, întreaga situaţie a fost înecată în grotescul cel mai negru: nişte militari ajung să fie felicitaţi şi medaliaţi pentru că au omorât 274 de civili din greşeală!
Departe de mine vreo atitudine filo-rusă. Cu toată cultura şi resursele sale uriaşe, poporul rus nu a reuşit să fie unul drag inimii mele. Dar examinând cu atenţie cele două cazuri, asemănătoare până la identificare, şi comparând primirea victorioasă a ucigaşilor americani de copii, cu oprobiul mondial la care sunt supuşi ucigaşii ruşi de copii, nu credeţi că e o diferenţă de evaluare? Nu credeţi că toţi meritau acelaşi oprobiu? Nu credeţi că uciderea a 274 de civili din greşeală de un echipaj legitim şi instruit este la fel de odioasă ca uciderea a 298 de civili de către un comando separatist? Din păcate, nu-mi amintesc de nicio acuzaţie adusă echipajului american...
Să auzim de bine!