Noi şi Thasos-a doua zi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că soarele a răsărit în mica noastră colonie din Thasos pentru a doua zi. Spre deosebire de continent, de unde auzim veştile cele mai teribile privind ploile şi furtuna care bântuie, aici este soare, cer senin şi cald. Apa mării are undeva între 18,5 şi 19,5 grade Celsius, iar termometrul de exterior al maşinii nu indică temperaturi mai mari de 27 de grade Celsius, ceea ce face să fie o căldură acceptabilă. Desigur, la creşterea gradului de accesibilitate contribuie şi consumul regulat de bere rece...
Valurile sunt mici, atât cât să-ţi amintească existenţa mării, iar culoarea apei mi-a bulversat toţi companionii. Suntem de două zile aici, dar deja aud discuţii privind planurile pentru anul viitor. Bufetul suedez pe care îl atacăm cu aceeaşi viociune în fiecare dimineaţă, ne oferă preparatele deja cunoscute: omletă, ouă fierte, parizer, caşcaval, brânză, roşii, măsline, diverse salate de verdeţuri sau cu paste făinoase, prăjituri, dulceţuri, ceaiuri, suc de fructe şi cafea. Nicio diferenţă faţă de acum doi ani, dar este lucrul care ne interesează cel mai puţin.
Aşa şi azi. Consumăm produsele culinare disciplinaţi, îmi beau cele două pahare de suc şi ne pregătim pentru ora de plecare spre Plaja de Marmură. Va fi a treia ţepă pe care o luăm după cea cu devierea drumului la bulgari şi cea cu statul în vamă.
Ca un cunoscător al locurilor ce mă aflu, îmi avertizez colegii că va trebui să plecăm cât mai devreme pentru că, plaja fiind mică, locurile pe şezlonguri sunt limitate. Luăm cap compas regulamentar şi pornim motoarele. O scurtă oprire la supermarketul Arvanitidis aflat la intrarea pe drumul spre plajă ne ajută să ne refacem stocurile de bere şi sucuri. Drumul este neschimbat, la fel de plin de hopuri şi găuri, la fel de plin de praful alb de marmură. Dar gândul la plăcerea ce ne va fi dată ne face să omitem aceste neplăceri. Şi ajungem la renumita plajă.
Şoc! Lovitură de baros! Simt genunchii moi şi privirile înceţoşate. Plaja este o ruină, complet dezafectată. Nu mai are grup sanitar, nici duş, nu mai are şezlonguri şi umbreluţe, nu mai are bar şi nici baldachine, nu mai are nici măcar drum de acces, iar buldozerele au scurmat până în apropierea ei. Nu mai este nici măcar o umbră a plajei care a fost. Bazându-ne pe experienţa mea, nu am luat prosoape pentru a le întinde pe plajă şi nici umbrele, aşa că şederea noastră aici va fi scurtă, foarte surtă, altfel ne va năuci soarele.
O baie scurtă, urmată de uscare şi împachetăm pentru a ne retrage. Zeci şi zeci de maşini îşi fac apariţia din colbul învolburat, toate conduse de şoferi animaţi de imaginea plajei care a fost şi nu mai este... Aglomeraţia de maşini îmi oferă prilejul unei consolări meschine: nu numai românii au neamuri proaste, ci şi turcii. Un turc îşi lasă maşina minute bune în mijlocul drumeagului şi aşa gâtuit pentru a-şi aştepta turcoaica, care vine tacticos, fără grabă, îşi aranjează şalul, mai dă un ocol maşinii, îşi aranjează bancheta, iar îşi aranjează şalul, iar mai dă ocol maşinii pentru ca, după vreo cinci minute să se suie şi ea. Drumul este acum complet blocat de maşinile care s-au strâns neputând intra din cauza turcului şi de maşinile care încearcă să iasă din infernul creat.
Reuşim să spargem blocada de uscat şi, după vreun kilometru sunt rugat să opresc de un bucureştean care vine spre plajă. Printre norii de praf care ne învăluie, omul mă întreabă dacă mai e mult şi care e situaţia. Îi relatez tristul adevăr, însoţit de recomandarea mea călduroasă să nu se ducă acolo. Nu trece mult şi un alt şofer mă abordează cu aceleaşi întrebări, al căror răspuns a devenit trist pentru mine.
Reuşim să ieşim la şosea cu maşinile albe de praf şi pe afară şi pe interior. O nouă oprire la supermarket şi ne consultăm încotro vom merge, având în vedere timpul pe care îl mai avem la dispoziţie. Le ofer varianta plajei de la Nisteri, plajă aflată în apropiere, între Limenas şi Glyfada. Lăsăm maşinile la şosea, la loc cu umbră, loc cu verdeaţă, ne luăm sarsanalele şi coborâm spre plajă.
Plaja nu e mare, dar e curată, dotată şi are o mică pădurice în apropiere. Şezlongurile şi umbreluţele se ocupă pe termen nelimitat contra unei consumaţii la bar, pe care nu întârziem s-o facem: nelipsita bere, însoţită de câte un frappe bine garnisit cu lapte, zahăr şi îngheţată. Amatorii de statistici trebuie să nu scape din vedere conţinutul genţii frigorifice zilnice, conţinut bogat în bere Mithos rece ca gheaţa...
Ne simţim bine, este linişte, iar posesorii de copii au unde să-i hrănească consistent la orele amiezii. Noi ne mulţumim să comandăm câte un gyros per capita. În timp ce mă întreţin în greceşte cu chelnerul (deh, am căpătat şi eu obiceiul grecilor de a fi vorbăreţ...) observ o cutie mare, cu pereţi din sticlă, în care sunt puse la uscat tentacule de caracatiţă.
- Doresc să fie cu carne de porc, îi precizez eu chelnerului comanda mea de gyros.
- Nu avem cu carne de pui, îmi explică el.
- Exact! Aşa vreau şi eu, cu carne de porc, nu cu carne de pui.
- Da, aşa am spus şi eu, cu carne de porc, se uită el mirat la mine.
- Ambele la pachet, continui eu cu o uşoară teamă în suflet.
- Opt euro. Vă costă mai mult.
- Mai mult decât ce?
- Decât dacă stăteaţi la masă. Pentru că sunt la pachet, vă costă mai mult.
- Cum mai mult? Pe listă scrie opt euro fără nicio precizare.
- Da, aşa e.
- Deci, cât mai mult? Mai mult de opt euro?
- Nu. Opt euro e mai mult.
- Nu înţeleg. Mă costă mai puţin de opt euro, dar trebuie să plătesc opt?
- Nu, vă costă opt euro.
Obosit de cugetarea intensivă la care fusesem supus, îi dau cei opt euro. Bunul om îi ia şi pleacă fredonând. Gyros-ul se dovedeşte uriaş şi bun, aşa că îl devorăm cu mare poftă.
Ziua trece cu comentarii despre decepţia provocată de Plaja de Marmură şi expuneri prelungite la soare, urmate de băi intense în mare. Anul acesta mi-am propus să stau ceva mai mult în apă şi o fac înotând când cu labe, când fără ele.
Seara, la masă, deja partenerii au început să se dedea la rafinamente culinare şi să îşi recunoască neputinţa în faţa porţiilor uriaşe. Ajungem la hotel către orele zece din noapte şi Andrei pune la bătaie o sticlă de palincă cu tot felul de plante şi articole de tâmplărie plutind la interior. La câţi bărbaţi însetaţi suntem, sticla se epuizează rapid, dar nu şi buna noastră dispoziţie, care îi ţine treji pe ceilalţi turişti ai hotelului încă o bucată bună de vreme.
Să auzim de bine!