Concediu de criză în Grecia – A şaptea zi în Nea Vrasna

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Începând de azi suntem singuri-singurei. Prietenii noştri au plecat şi noi am rămas să ne facem de cap. Nu ne mai sculăm aşa matinali şi luăm micul dejun cât mai relaxaţi, admirând peisajul.
Ziua se anunţă frumoasă, tocmai bună de plajă, iar noi am cam neglijat acest aspect până acum. Aşa că ne pregătim echipamentele de plajă, ne suim în maşină şi începem să ne întrebăm încotro vom merge.
În unanimitate decidem să mergem în Nea Vrasna. Dar nu oricum, ci pe drumul de costişă, adică pe drumul paralel cu faleza şi nu pe şoseaua naţională.
Nea Vrasna face parte dintr-un şirag de staţiuni, care începe în sud cu Stavros şi se continuă spre nord cu Paralia Vrasna (Plaja Vrasna), Nea Vrasna (Noua Vrasna), Asprovalta (Balta Albă), Riviera şi Serraiki Akti (Coasta Serres), ultima, toate înşirate pe coasta golfului Strymonikos. Numele golfului provine de la râul Struma care izvorăşte din Bulgaria şi se varsă cu o mică deltă în Marea Egee puţin mai la nord de Serraiki Akti.

Toate staţiunile sunt foarte cochete, cu vile care nu depăşesc două etaje, foarte curate, bine dotate cu magazine, taverne, cofetării şi toate cele necesare unui turist. Ce e interesant este trama stradală: toate străzile se întretaie în unghiuri drepte, formând careuri cu latura de aproximativ cincizeci de metri. Oriunde te afli în aceste staţiuni este imposibil să te rătăceşti: dacă nu mergi spre şoseaua principală vei merge spre mare, dacă nu mergi spre nord vei merge spre sud. Nu ai alte variante.
Cum spuneam, alegem Nea Vrasna şi plecăm. Alegând varianta pe scurtătură nu mai este nevoie să parcurgem kilometri întregi aiurea. Ieşim pe aleea din faţa hotelului, traversăm şoseaua principală şi intrăm pe unul din drumeagurile care se deschid în faţa noastră. Oricare, pentru că toate ne duc în maximum cinci minute în centrul Vrasnei.
Începem să căutăm un loc de parcare, dar nu oricum, ci unul ferit, la umbră. Deşi avem parasolare pentru toate geamurile, condiţia este absolut necesară dacă mai vrem să plecăm din staţiune înainte de miezul nopţii.
Tot căutând, ne mutăm de la un loc la altul, până găsesc unul tocmai bun, sub umbra unui arbust bine dezvoltat. Parchez, dar nu sunt mulţumit pentru că sunt prea departe de bordură, iar drumul nu este suficient de larg ca să-mi inspire încredere. Pornesc, în timp ce mişc maşina uşor în faţă iau de volan dreapta şi uşor stânga, apoi dau în marche arriere şi iau de volan mult stânga, apoi mult dreapta. Oglinda retrovizoare îmi arată că mai am doi centimetri de la bordură, aşa că îmi continui liniştit mersul cu spatele. Până aud. Ce aud? Aud un scârţâit îngrozitor, care nu se mai opreşte, pe toată latura stângă a maşinii. Opresc, cobor şi văd minunea: crengile arbustului sunt prevăzute cu o mulţime de ţepi, nu mari, dar tari, suficient de tari încât îmi zgârie uşă din stânga şi stâlpul hayonului.
Bucuroşi de asemenea realizare ne ducem pe plajă, ocupăm două şezlonguri şi imediat vine o fătucă să ne ia comanda. Un mojito şi un frappe au devenit băuturile noastre tradiţionale. Din boxele barului de pe plajă se revarsă o muzică house, nu rea, dar multă. După vreo două ore de ascultat, în sfârşit aud o piesă grecească excelentă cu trupa Stavento, Για σενα ποθ λατρεωο/Pentru că te iubesc şi văd cum toţi pe plajă bat tactul cu mâinile, picioarele sau ce au la îndemână. Mă duc la bar, salut şi îl întreb în greceşte pe barman:
- A cui e muzica?
Bucuros de asemenea întrebare şi văzând faţa mea satisfăcută, omul răspunde mândru:
- A mea!
- Perfect. Atunci de ce nu pui şi muzică grecească? Am venit în Grecia să ascult muzică grecească, nu house.
Flăcăul se preface că spală cu foc nişte pahare. Continui:
- Aveţi o muzică uşoară excelentă. I-ai văzut cum dansau adineaori? Ai auzit de Nino?
- Da.
- Îţi place de el cum cântă?
- Da.
- Atunci de ce nu pui piesa 100 φορές/100 de ori? Ca să-ţi dau doar un exemplu. Argiros, Ploutarhos, Kokkinou şi o mulţime de alţi cântăreţi ce au?
Flăcăul tace câteva secunde, apoi îi vine o idee salvatoare:
- Aţi înţeles greşit, nu e muzica mea, nu ştiu unde e colegul cu play list-ul.
Îl las în treaba lui şi mă întorc la preocupările noastre estivale, adică băutul sondei de mojito, înotatul şi statul la soare.
Plecăm pe înserat bine bronzaţi, chiar foarte bine bronzaţi, dar nu ne ducem direct la hotel, ci decidem să ne oprim la un super-market Diskount aflat pe treseul mai lung, cel pe şoseaua naţională: e absolut nevoie să refacem provizia de sucuri. Mai adăugăm câteva nimicuri în coş şi ne prezentăm la casă. Casiera mă întreabă în mod reflex, fără să ridice privirea:
- Aveţi card Diskount?
Femeia pare de treabă şi nu vreau să o las să trăiască în neştiinţă, aşa că îi răspund cu sinceritatea care mă caracterizează:
- Nu, nu am, sunt străin.
Ridică ochii, mă examinează scurt şi îmi răspunde râzând:
- Se vede!
Ajungem la hotel când începe a se întuneca, ne spălăm, ne schimbăm şi mergem pe jos la localul prietenilor noştri, Giannis. Se pare că personalul localului mai are şi momente de odihnă ca să stea de vorbă, pentru că observ că toţi ne cunosc. Un domn în vârstă, pe care îl bănuiesc a fi unul dintre proprietari sau tatăl unui dintre ei, vine şi ne salută personal. Un asemenea gest din partea unui vârstnic e demn de toată consideraţia şi îl rugăm să ne facă plăcere să stea la masa noastră ca să mai schimbăm o vorbă. Ne mulţumeşte, dar nu poate pentru că are farfurii şi tacâmuri de strâns sau de pus.
Atacăm o caracatiţă, o salată Caesar şi câte un bouiourdi, după care plecăm spre centru. Ne oprim la câteva magazine ca să cumpărărm niscai suveniruri şi mâncăm câte un porumb copt pe o bancă în parc. Şi a trecut a şaptea zi.
Să auzim de bine!

Concediu de criză în Grecia – A şasea zi în Thasos

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Azi e ultima zi de concediu a prietenilor noştri. Nu ne grăbim, averm un singur obiectiv de atins pentru toată ziua, aşa că ne îmbuibăm pe îndelete la micul dejun.
Plecăm tot cu maşina noastră şi, acum ştiind drumurille, ajungem imediat la autostrada cea cu numeroase restricţii criminale. Nu avem altceva de făcut decât să urmărim şoseaua, pentru că vom fi anunţaţi din vreme de panourile indicatoare când va trebui să facem dreapta, spre Keramoti.
Întrucât avem timp destul la dispoziţie, ajunşi în dreptul Kavalei, ieşim spre stânga pe bretea, spre Amigdaleonas. Nu pentru că ar fi vreun obiectiv interesant de vizitat, ci pentru că aici se află un magazin Jumbo, de unde vom putea achiziţiona cănile cu pereţii dubli. Magazinul se află pe partea dreaptă a şoselei, imediat ce ieşi prin nordul localităţii. Parcăm şi intrăm. O hală uriaşă ne oferă tot ce ne-am putea imagina în materie de turism sau jucării. Găsim imediat stiva de căni şi ne umplem căruciorul. La casă plătim cu cardul şi, la întrebarea mea generată de informaţiile aiuritoare din mass-media românească, casiera îmi spune că niciodată nu au fost probleme cu cardurile.
Ne întoarcem spre autostradă şi reluăm drumul spre Keramoti. Ne ajută Dumnezeu şi ajungem pe platforma de îmbarcare pe ferry exact când se deschidea accesul maşinilor. Deşi am parcurs acest traseu de nenumărate ori, preferăm să stăm pe punte şi să ne bucurăm de soare şi peisaj, în timp ce soţia prietenului meu hrăneşte pescăruşii cerşetori.
Pentru că am intrat printre primii pe ferry, tot printre primii ieşim şi pornim spre Golden Beach. Peisajul pe care îl oferă acest drum este atât de frumos, încât e imposibil să nu ne oprim ca să-l admirăm în linişte. Găsim loc de parcare dar, surpriză, nu găsim niciun şezlong disponibil. Este incredibil cât de aglomerată este plaja. După vreo jumătate de oră de alergat şi de interogat administratorii de plajă, reuşim să obţinem numărul corespunzător de şezlonguri într-o zonă din nordul plajei.
Spre deosebire de zonele colindate până acum, aici marea este cât se poate de liniştită. Iar această plajă este cunoscută pentru faptul că intarea în apă se face lin, pe distanţe de câteva zeci de metri. Şi nici atunci nu este vreun pericol pentru că apoi, urmează un prag de nisip care prelungeşte intrarea cu alte câteva zeci de metri.
Apa este foarte limpede, mai limpede ca în staţiunile vizitate până acum şi deosebit de caldă: aproape că nu simţi când ieşi din mare. Bălăcitul în apă ne dă prilejul reîntâlnirii cu peştişorii pupăcioşi, care vin grupuri-grupuri să ne ciugulească picioarele.
Nu putem sta cât am dori pentru că ne aşteaptă un drum destul de lung până acasă, plus că nu ştim programul de circulaţie al ferry-boat-ului.
În Panaghia facem o scurtă haltă. Eu rămân la maşină la fântâna din piaţa principală, iar ceilalţi se duc la fabrica de ulei pentru a face o achiziţie serioasă din acest produs. Într-o jumătate de oră se întorc cocoşaţi de bidoane cu ulei de măsline, suficient până la vara viitoare.
Ajunşi pe pista de îmbarcare, prindem un ferry care tocmai se pregăteşte de plecare. Ne îmbarcăm urgent şi, într-o jumătate de oră suntem în Keramoti.
Drumul spre autostradă îmi este cunoscut, aşa că nu mai stăm pe gânduri şi pornim. Pe la jumătatea drumului ne este dat să vedem ce face un neamţ în Grecia, atunci când face ce vrea el să facă. Pe partea dreaptă a drumului, la doar vreo cincizeci de metri de o pădurice, un gipoi cât toate zilele cu o rulotă la remorcă este tras pe dreapta. După număr este din Germania, dar după comportarea şoferului neamţ, se pare că este din mijlocul celui mai primitiv trib de pe Amazon. Pentru că, fără nicio jenă sau remuşcare, şoferul s-a proptit pe marginea drumului şi urinează.
Trecem mai departe scârbiţi şi cu regret că nu am oprit să-l întrebăm dacă aşa l-a învăţat nemţoaica de mă-sa.
Ajunşi pe continent nu mai avem de ce să ne grăbim, aşa că parcurgem drumul până în Stavros la pas, urmărind în voie peisajul superb oferit de litoralul şi marea care se derulează în stânga noastră.
Şi vine şi masa de rămas bun. Unul dintre membrii administraţiei hotelului vine să ne anunţe că vinul va fi din partea casei. Aşa că nu ne rămâne altceva decât să ne punem pe petrecut. La început suntem puţin stresaţi pentru că, din experienţa noastră de până acum, restaurantele hotelurilor nu excelează în calitatea preparatelor. Ei bine, aici, la Arhondiko, bucătarul este unul de excepţie. Rar am mâncat preparate atât de bine făcute ca aici. Iar vinul merită toată atenţia, aşa că nu băgăm de seamă când terminăm două butelci.
Ne retragem târziu la camere, mai mult din grijă ca prietenii noştri să nu fie obosiţi mâine, decât din dorinţa de a termina masa. Ei vor pleca dimineaţă, devreme, aşa că ne luăm rămas bun şi mergem la culcare.
De mâine suntem doar noi doi, singuri, singurei. Să vedem unde vom merge.
Să auzim de bine!