Susţinerea investitorilor străini

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Peisajul românesc postdecembrist a fost pigmentat, printre altele, de numeroase sloganuri guvernamentale. Cele mai frecvente şi insistente au fost, fără îndoială, cele legate de necesitatea privatizării economiei româneşti.

Argumentul principal era acela că economia românească nu este capitalizată. Că aceasta era o proiecţie deformată a realităţii o ştie acum şi un copil. Nenumărate ramuri industriale, nenumărate centre industriale şi la fel de nenumărate capacităţi de producţie acopereau harta ţării. Astea ce erau? Nu erau un capital? De când e capitalismul pe pământ băncile au acordat credite garantate de chiar capacităţile de producţie. În România nu se putea, noi clădeam o altfel de economie...

Dar acest argument nu a fost singurul. Economia românească e un morman de fiare vechi, ni se spunea cu obstinaţie. Ce este greu de înţeles este cum nişte capacităţi care produceau pentru export în lumea întreagă în decembrie 1989, au devenit inutile şi fier vechi în ianuarie 1990, după numai o lună. Ca o paranteză, putem susţine această îndoială cu exemplul complexelor de la Reşiţa şi Hunedoara, dotate cu cele mai moderne utilaje existente în lume la acea dată. Ori, e simplu de înţeles că o linie de laminare nu se schimbă de două ori pe an...

Şi argumentele guvernamentale au continuat în favoarea unei privatizări sălbatice şi necontrolate. Banii obţinuţi în urma privatizărilor vor fi investiţi în susţinerea economiei româneşti, clamau miniştrii şi responsabilii, susţinându-şi afirmaţiile cu exemplul apartamentelor scoase la vânzare, banii obţinuţi urmând să fie investiţi de stat în construirea unor locuinţe noi, locuinţe pe care nu le-a văzut nimeni vreodată. Desigur, având în mână pârghiile conducerii economiei, putem presupune că guvernele succedate au investit banii din privatizări nu neapărat în construcţia locuinţe, ci în susţinerea altor ramuri ale economiei. În momentul de faţă, după douăzeci şi patru de ani, nimeni nu cunoaşte o singură industrie sau activitate economică susţinută, capitalizată sau modernizată din banii obţinuţi din privatizări...

Mai mult, toate capacităţile de producţie au fost devalizate, anihilate sau spulberate în neant. Şi sloganuri au mai fost...

În zilele de după Anul Nou am avut puţin timp liber de acordat ştirilor transmise de televiziunile româneşti. Un post, nu are importanţă numele, ne arăta imagini cu câţiva şmecheri care, plecaţi de la un revelion montan, au încercat să scurteze drumul spre casă intrând pe Transalpina, deşi accesul era interzis cu panouri vizibile, iar zăpada de un metru. Dar ei erau şmecheri, aveau gipane... Şi ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat: au rămas blocaţi în zăpadă, cu toate gipanele lor cât vapoarele, dotate cu tracţiune şi pe roata de rezervă... A fost nevoie de intervenţia unor echipe de salvatori ca să fie extraşi din nămeţi.

Iar acum vine momentul care exemplifică cel mai bine necesitatea “privatizării” economiei româneşti: maşina care a scos din nămeţi ditamai gipanele cu tracţiune electronică şi sisteme de ghidare cu telecomanda televizorului, care s-a luptat cu zăpada şi cu greutatea maşinilor înzăpezite, care a reuşit să le readucă pe drum era un tot-teren ARO de acum treizeci de ani!

Care ARO? Acel ARO care se producea la Câmpulung Muscel în halele acum pustiite de privatizare, acel ARO care câştiga la vremea lui toate concursurile de căţărat, acel ARO care acum se produce sub licenţă în Cehia, de o firmă micuţă, dar mare iubitoare de lucruri de calitate. Pe care noi, dornici de atâta privatizare şi susţinere a economiei naţionale le-am spulberat. Ca să susţinem investitorii străini...

Să auzim de bine!

Urmările

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Gata, epava avionului a fost ridicată pentru constatări, victimele au început să iasă de prin spitale, morţii au fost îngropaţi. Ce a urmat? Pornind de la principiul că “peştele de la cap se împute”, a urmat demisia ministrului de interne şi un număr de directori daţi sau care urmează să fie daţi afară.

Doar că noi trăim în România, iar aici principiul amintit mai sus are o altă conotaţie, una perversă, inversă. În România peştele se împute de la coadă.

Despre lipsa simţului civic la noi am mai pomenit. Lipsă manifestată printr-un egoism dus dincolo de limitele bunului simţ, egoism care se manifestă prin refuzul nostru îndârjit de a accepta ideea că suntem membrii unei colectivităţi, că nu trăim singuri, că interacţionăm, vrem, nu vrem, permanent cu cei din jurul nostru. El se manifestă pleanar şi zilnic, începând cu cel care se opreşte în mijlocul intrării în magazin ca să-şi numere banii şi terminând cu şoferul care parchează sau circulă ca un nesimţit.

Toţi ne manifestăm deplina noastră rupere de cei din jurul nostru, ne manifestăm lipsa de interes faţă de oricine altcineva decât propria persoană. Iar când nu ne manifestă, ne ascundem după cuvinte, dând vina pe alţii.

Mă întreb cum arată şi cum se numesc operatorii din ziua accidentului. Acei operatori care au spus că “nu sunt familiarizaţi cu aceste coordonate”. De ce nu li se fac publice numele? De ce nu ni se arată? Pentru a le putea pune pozele în dicţionar, în dreptul cuvintelor „laşitate”, „prostie” şi „egoism”. Pentru a le putea arăta copiiilor cele mai josnice făpturi omeneşti. Pentru că nu ştiu cum se pot numi nişte făpturi care, nefiind familiarizate cu acest tip de coordonate, închid transmisia şi se duc liniştiţi la familiiile lor. Nu erau familiarizaţi cu acest tip de coordonate? Şi cine i-a oprit să-şi întrebe colegii, să-şi sune directorul, ministrul, preşedintele, la Comisia Europeană sau la ONU, să întrebe NATO şi să spună: băăăi fraţilor, noi suntem tembeli şi nu suntem familiarizaţi cu acest tip de coordonate! Ajutaţi-ne, pentru că de noi depind vieţile unor oameni! Cât de sălbatică poate fi forma egoismului, de te poate lăsa indiferent faţă viaţa unor oameni? Cum poţi sta liniştit ca o legumă şi să nu te frămânţi, să nu încerci să găseşti soluţii şi coordonate cu care să fi familiarizat atunci când ştii că vieţile unor oameni depind de tine?

Ce i-a oprit altceva decât egoismul şi laşitatea? Cât de tembel poţi fi încât, având funcţia respectivă să nu ştii să citeşti o hartă? Cât de mare poate fi prostia ca atunci când cineva îţi dă o serie de repere geografice de pe hartă, tu să nu fii în stare să localizezi punctul? Cât de dobitoc poţi fi ca să nu ştii să introduci coordonatele cu care nu eşti familiarizat în orice aplicaţie de orientare (de pe calculator sau telefon) pentru a identifica punctul?

Nu, dragii mei, nu trebuia ca ministrul de interne să-şi dea demisia, nu trebuiau daţi afară directori sau alţi şefi. Operatorii, acele vietăţi laşe, egoiste şi proaste care au preluat informaţiile în acea zi fatidică trebuiau trimise pentru 25 de ani la ocnă. Cu executare.

Să auzim de bine!