Urmările

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Gata, epava avionului a fost ridicată pentru constatări, victimele au început să iasă de prin spitale, morţii au fost îngropaţi. Ce a urmat? Pornind de la principiul că “peştele de la cap se împute”, a urmat demisia ministrului de interne şi un număr de directori daţi sau care urmează să fie daţi afară.

Doar că noi trăim în România, iar aici principiul amintit mai sus are o altă conotaţie, una perversă, inversă. În România peştele se împute de la coadă.

Despre lipsa simţului civic la noi am mai pomenit. Lipsă manifestată printr-un egoism dus dincolo de limitele bunului simţ, egoism care se manifestă prin refuzul nostru îndârjit de a accepta ideea că suntem membrii unei colectivităţi, că nu trăim singuri, că interacţionăm, vrem, nu vrem, permanent cu cei din jurul nostru. El se manifestă pleanar şi zilnic, începând cu cel care se opreşte în mijlocul intrării în magazin ca să-şi numere banii şi terminând cu şoferul care parchează sau circulă ca un nesimţit.

Toţi ne manifestăm deplina noastră rupere de cei din jurul nostru, ne manifestăm lipsa de interes faţă de oricine altcineva decât propria persoană. Iar când nu ne manifestă, ne ascundem după cuvinte, dând vina pe alţii.

Mă întreb cum arată şi cum se numesc operatorii din ziua accidentului. Acei operatori care au spus că “nu sunt familiarizaţi cu aceste coordonate”. De ce nu li se fac publice numele? De ce nu ni se arată? Pentru a le putea pune pozele în dicţionar, în dreptul cuvintelor „laşitate”, „prostie” şi „egoism”. Pentru a le putea arăta copiiilor cele mai josnice făpturi omeneşti. Pentru că nu ştiu cum se pot numi nişte făpturi care, nefiind familiarizate cu acest tip de coordonate, închid transmisia şi se duc liniştiţi la familiiile lor. Nu erau familiarizaţi cu acest tip de coordonate? Şi cine i-a oprit să-şi întrebe colegii, să-şi sune directorul, ministrul, preşedintele, la Comisia Europeană sau la ONU, să întrebe NATO şi să spună: băăăi fraţilor, noi suntem tembeli şi nu suntem familiarizaţi cu acest tip de coordonate! Ajutaţi-ne, pentru că de noi depind vieţile unor oameni! Cât de sălbatică poate fi forma egoismului, de te poate lăsa indiferent faţă viaţa unor oameni? Cum poţi sta liniştit ca o legumă şi să nu te frămânţi, să nu încerci să găseşti soluţii şi coordonate cu care să fi familiarizat atunci când ştii că vieţile unor oameni depind de tine?

Ce i-a oprit altceva decât egoismul şi laşitatea? Cât de tembel poţi fi încât, având funcţia respectivă să nu ştii să citeşti o hartă? Cât de mare poate fi prostia ca atunci când cineva îţi dă o serie de repere geografice de pe hartă, tu să nu fii în stare să localizezi punctul? Cât de dobitoc poţi fi ca să nu ştii să introduci coordonatele cu care nu eşti familiarizat în orice aplicaţie de orientare (de pe calculator sau telefon) pentru a identifica punctul?

Nu, dragii mei, nu trebuia ca ministrul de interne să-şi dea demisia, nu trebuiau daţi afară directori sau alţi şefi. Operatorii, acele vietăţi laşe, egoiste şi proaste care au preluat informaţiile în acea zi fatidică trebuiau trimise pentru 25 de ani la ocnă. Cu executare.

Să auzim de bine!

Aspectele sociale ale egoismului

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

A fi egoist nu este ceva de laudă. Ba, din contră, este ceva cât se poate de blamabil. Toate religiile şi toate principiile vieţii sociale acuză vehement egoismul şi îl condamnă pe toate căile. Egoismul, ca o componentă a personalităţii cuiva e considerat cât se poate de nociv. Ei bine, cu toate acestea, eu sunt egoist. De când mă scol dimineaţa şi până seara, la ora de culcare, nu pierd niciun prilej pentru a-mi manifesta egoismul din mine şi pentru a-l cultiva.

Sunt foarte egoist când îmi parchez maşina. Cât mai aproape de bordură, cât mai bine plasată între alte maşini. Nu o las în mijlocul drumului sau cu vreo parte de-a ei mai expusă nu din grijă faţă de ceilalţi conducători auto, de care mă doare în cot, ci din cel mai pur egoism. Mă gândesc doar la mine şi la maşina mea: dacă trece vreun şofer mai grăbit sau mai neatent şi mi-o zgârie sau mi-o agaţă? Cine umblă după aia să o repare? Ăla?

Sunt egoist chiar şi când mă întâlnesc cu o cunoştinţă şi ne oprim ca să schimbăm câteva cuvinte. O fac retras, evitând cât mai mult contactul cu ceilalţi trecători. Şi nu din politeţe sau din grijă faţă de confortul lor pietonal, ci din cauza egoismului din mine: dacă trece vreunul nesimţit în grabă şi mă calcă pe pantofii mei cei noi? Dacă un altul, neatent, se împiedică de mine şi îşi varsă cafeaua stradală pe mine? Ce, am ajuns eu să mor de grija altora cum merg pe drum?

Sunt la fel de egoist atunci când ies dintr-un magazin şi nu mă opresc în uşă ca să-mi număr restul sau să aranjez banii în portofel. Dacă sunt nevoit să întreprind asemenea acţiuni o fac ferit, cât mai izolat. Şi, vă rog să mă credeţi că nu mă interesează câtuşi de puţin că împiedic sau nu accesul celorlalţi în magazin. Pe mine mă motivează egoismul din mine: dacă trece vreun bleg şi-mi sparge sticla de ulei sau, mai rău, pe cea de vin? Îmi cumpără ăla alta?

Sunt foarte egoist atunci când traversez. Aştept culoarea verde şi urmăresc atent maşinile, întâi în stânga, apoi în dreapta nu pentru că aş pune vreun preţ pe şoferii României sau pe regulile de circulaţie, nuuu! Puţin îmi pasă de ei, să se ducă învârtindu-se! Dar egoismul din mine îmi spune: dacă vine vreun şofer neatent sau cu frâne proaste şi te loveşte? Cine umblă în cârje după aia? Ăla sau tu?

De exemplu, eu n-am putut să fiu niciodată atât de altruist ca părinţii pe care îi aud dimineaţa, în drum spre serviciu, discutând cu copiii lor în timp ce-i aşează pe locul din faţă, lângă şofer: stai aici, tati, că aici îţi place ţie! Egoismul feroce care mă caracterizează m-a făcut întotdeauna să mă întreb: de ce să-mi pun propriul copil pe cel mai periculos loc din maşină? În caz de accident, cine va fi schilodit pe viaţă, copilul altcuiva sau al meu?

La fel de egoist sunt şi atunci când beau, chiar şi un pahar de must, şi refuz să mă mai sui la volan. Nu de frica legilor, mă doare în volan de ele, şi nici de a poliţiştilor, de care mă doare în tester, ci din cauza întrebării fără răspuns: în caz de eveniment, de ce să fiu eu vinovat, chiar dacă nu sunt, doar pentru că am înverzit fiola?

Sunt cât se poate de egoist atunci când merg pe trotuar şi văd marcate pistele de biciclişti pe care le ocolesc cât pot. Credeţi că o fac de dragul confortului şi siguranţei bicicliştilor? Aiurea! Sau din respect faţă de lege? Nici vorbă! Este tot egoismul din mine, egoism care mă face să mă gândesc doar la perosana mea şi la binele ei: dacă vine un bezmetic de biciclist pe pistă şi mă loveşte? Cine îmi duce hainele la curăţat după aia? Ăla sau tot eu?

Egoismul din mine nu are limite. Sunt foarte egoist când ajung acasă şi nu dau volumul combinei audio la maximum. Nu o fac nu pentru că m-ar interesa liniştea celorlalţi locatari, puţin îmi pasă de ei, dar mă gândesc: dacă vreun prost aude muzica tare venind de la mine şi îşi dă şi el combina tare pornind de la raţionamentul primitiv dacă el da eu de ce nu?

Egoismul meui atinge culmi nebănuite atunci când arunc gunoiul la ghenă şi închid nu numai capacul toboganului, ci şi uşa. Nu o fac pentru că aş avea vreo urmă de respect pentru vecini, de care mă doare direct în cot, dar egoismul din mine îmi spune: băi, deşteptule, dacă laşi uşa deschisă mirosul va intra şi în casa ta!

Puţine sunt situaţiile, puţine sunt momentele pe parcursul unei zile în care nu sunt egoist. Personal, sunt convins că egoismul este o componentă esenţială a vieţii sociale. Dacă eu nu mă gândesc la mine, atunci cine?

Să auzim de bine!