Efectele creşterii economice

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Cu ceva timp în urmă am postat un articol legat de minciunile debitate la foc continuu de domnul Boc. Ca să vă introduc în atmosfera de lucru, vă rog să vă reamintiţi doar de minciuna prin care punea măsurile aberante luate de el, în gura unui laureat al premiului Nobel, laureat care a venit chiar a doua zi cu precizarea că el nici nu a spus şi nici nu a gândit aşa ceva vreodată. Orice om condus de o judecată normală s-ar fi aşteptat ca, a doua zi după o asemenea ripostă, domnul Boc să plece şi să se ascundă într-o peşteră din Munţii Apuseni.

Nu a fost să fie aşa, ceea ce a făcut ca, în urmă cu doar câteva zile să îl auzim cum declara, cu tonul ritos care îl prinde atât de bine, că suntem în al patrulea trimestru consecutiv de creştere economică. Haideţi ca să vedem cum confirmă viaţa vorbele dânsului.

Primul caz. Mă întorc cu soţia de la cumpărăturile de sezon. Pe una dintre aleile din spatele blocului în care locuiesc, se află o mică dugheană în care se vând articole de îmbrăcăminte. Trecând pe lângă ea, soţia mă invită ca să aruncăm o privire în prăvălie. Nu sunt adeptul cumpărăturilor făcute din dughene, dar de data asta chiar ochesc un pulover de-a dreptul reuşit. În timp ce soţia îi făcea ultimele verificări de rutină, văd că vânzătoarea (care este şi patroana prăvăliei) scoate un carnet de sub tejghea şi începe să noteze.

- Acesta este noul registru de casă? încerc eu o glumă.

- Nu! îmi răspunde ea privindu-mă mirat. Vă notez în carneţel.

- Dar pentru ce? o întreb uimit de-a dreptul.

- Păi, cum pentru ce? Ca să ştiu când şi cât îmi veţi plăti.

Ultima ei afirmaţie declanşează un dialog ale cărui concluzii sunt că, pentru a supravieţui, femeia s-a decis ca să nu mai vândă cu plata pe loc, ci pe carneţel, în mai multe rate, la pensie sau la salariu. Asta pentru că, dacă în anii trecuţi vindea peste douăzeci de pulovere în fiecare zi din ajunul sărbătoriulor, acum a vândut o bluză în două zile!

Al doilea caz. Mă îndrept spre casă pe unul din trotoarele atât de specifice cartierelor bucureştene prin îngustimea lor. În faţa mea merge ceva mai încet o pereche formată dintr-un domn în vârstă (probabil bunicul) şi o copiliţă de câţiva anişori (probabil nepoţica). Sunt nevoit astfel să parcurg o oarecare distanţă în spatele lor, prilej de a auzi (la fel de forţat de împrejurări) următoarea conversaţie chiar în momentul când perechea trece pe lângă o tonetă:

- Buni, te rog să mai îmi iei o bombonicăăă! Te rog muuult! spune nepoţica privindu-l cu speranţă.

- Nu se poate, scumpa mea. Deja azi am cheltuit cincizeci de bani în plus pe bomboane!

Al treilea caz. La colţul blocului în care locuiesc şi-a amplasat toneta un vecin. Deverul nu e mare şi e datorat în speţă beţivilor care îşi fac veacul în parcarea blocului şi copiiilor care se aprovizionează în orele de pauză la şcoală. În restul timpului, mai un croissant, mai un borcan de pastă de tomate, mai o sticlă de suc sau de ulei.

Ca un rezultat direct şi concret al sticlelor cu băuturi vândute este stiva cu lăzi în care acestea sunt aşezate şi manipulate la închiderea programului. Ani de zile, momentul începerii odihnei nocturne mi-a fost asociat cu zgomotul produs de manevarerea respectivelor navete cu sticle goale.

De un an şi mai bine, zgomotul s-a tot redus, până la dispariție, semn clar şi indubitabil al lipsei de conţinut a navetelor. Fenomenul m-a intrigat, aşa că m-am adresat direct vecinului patron:

- Ia spune, nea, ce se întâmplă? Nu te mai aud zdrăngănind navetele cu sticle goale noaptea la unsprezece.

- Ce să se întâmple? îmi răspunde omul cu năduf. Nu mai cumpără lumea nimic. În anii trecuţi, de sărbători, veneau şi cumpărau berea cu navetele. Acum, cumpără câte o sticlă sau două.

Acestea au fost, dragii mei, ultimele efecte ale creşterii economice observate de mine. Poate că voi aveţi prilejul ca să observaţi mai multe şi mai semnificative…

Să auzim de bine!

Copilul Dorin pierdut pe plajă

Imagine preluată de pe electrostar.3x.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

- Cât o s-o mai ducem aşa?

Este vocea lui Dorin care ne bubuie din ceruri. Suntem patru măgădani adulţi, în plină putere, care stăm liniştiţi la o terasă pe malul mării. Suntem veniţi de o săptămână şi ne-am dedicat odihnei totale. E drept că, după câteva zile, am observat că asocierea unui consum sporit de mici cu aerosolii din zonă produce un puternic efect de melancolie. Este exact ce facem acum: este seară, stăm liniştiţi la o terasă şi tragem de câţiva mici fără să spunem un cuvânt, uitându-ne în zare fără rost. Vorbele lui ne trezesc din visare. Eu mă uit la Silviu, el se uită la Niţă, Niţă la mine şi eu în farfurie. Nu înţelegem cuvintele lui Dorin, aşa că luăm o porţie sporită de muştar ca să biciuim puţin sistemul neuronal. Nici un efect, aşa că holbăm ochii la Dorin. Acesta continuă:

- Da, cu voi vorbesc. Stăm de o săptămână ca fătălăii.

Vorbele lui ne cad greu. E drept, bani nu avem, frumoşi nu suntem şi nici deştepţi, dar nici chiar aşa! Niţă, plutind între poeziile lui, este ceva mai rupt de realitatea crudă, dar noi, ăştilalţi, suntem cât se poate de lucizi. Cu toate astea, nu înţelegem nimic, aşa că mai luăm o porţie sporită de muştar şi continuăm să ne holbăm la el.

- Fraţilor, de fete vorbesc. Înţelegeţi? Suntem patru măgădani care, după o săptămână de stat la mare, ori de câte ori mergem la discotecă trebuie să ne milogim de una sau de alta la un dans. Voi aţi uitat îndemnul bardului? Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă’n poartă!

Aici, dus de avântul oratoric, Dorin îi confundă puţin pe Eminescu şi Alecsandri, dar îl iertăm, gândindu-ne că dacă îl supărăm nu are cine ne plăti consumaţia...

Ne oprim uimiţi din molfăitul micilor. Dorin apăsase puţin mai mult pe acceleraţie şi îi trezise cu zbieretele lui declamatorii pe consumatorii de la mesele din jur care moţăiau în faţa unor sticle de bere. Iată ceva la care nu ne gândisem. Viaţa, aşa cum fusese ea până la acel moment, ni se părea minunată şi toţi ştiam pe de rost adagiul rostit de Voltaire: mai binele este duşmanul binelui! Eram mulţumiţi de felul cum se prezentau lucrurile şi nu ne atrăgea de fel nicio complicare a lor. În fond, aveam şi aşa destule probleme cu alesul teraselor, cu degustarea micilor sau a ciorbei de burtă. Aşa că, după vreo cinci minute de gândire profundă ne hotărâm şi ne reîntoarcem la molfăitul micilor. Însă Dorin estre asaltat puternic de hormoni.

- Treaba voastră, declară el sentenţios. Eu îmi voi găsi o prietenă. Voi faceţi ce vreţi. Dar să nu veniţi să o invitaţi la dans când vom merge la discotecă, ne avertizează el ritos.

Aici a nimerit-o. Exact asta vrem: să facem ce vrem. Dar chestia cu prietena descoperită ad-hoc ne nelinişteşte profund. Deşi sunt ani buni de atunci, ne este încă vie în minte imaginea grupului The Beatles, dezmembrat din cauza unei femei. Schimbăm priviri neliniştite, iar ultimii mici îi înghiţim cu noduri. Iată ce uşor ni se spulberă o vacanţă care se anunţa frumoasă! Acesta este gândul care ne frământă pe toţi trei. Şi, ca să fie mai convingător, Dorin se ridică de la masă şi pleacă, anunţându-ne că el „trece la acţiune”. Ne reîntoarcem abătuţi în cameră, dar nu găsim nicio soluţie. A doua zi dimineaţă (e un fel de a spune, pentru că ceasul arată 10 spre 11) ne sculăm la fel de abătuţi, iar sentimentul este accentuat de faptul că vedem că Dorin deja este plecat dintre noi. E clar pentru oricine, omul şi-a găsit o prietenă şi a plecat la întâlnire cu ea. Ziua se anunţă dramatică. Ajungem pe plajă şi, când ne era liniştea mai adâncă, apare Dorin cu o tipă la braţ. Ne ridicăm politicoşi, iar individul ne-o prezintă. Mirela se numeşte exemplarul feminin şi pare foarte veselă şi atrasă de Dorin. Ne retragem la umbra unei terase ca să facem puţină conversaţie. Tipa nu încetează să ciripească veselă, iar Dorin se uită topit la ea. În toiul discuţiei, Dorin, român sadea cu suflet de poet, remarcă:

- Ia uitaţi-vă şi voi ce ochi frumoşi are! Simt că mă pierd în ei.

Tipa pe numele de Mirela roşeşte modestă. După care, Dorin mai vine cu o bombă:

- Mă bucur că am cunoscut-o pe Mirela pentru că azi este o zi deosebită. Este aniversarea mea şi vom petrece pe cinste cu Mirela alături de noi!

Şi Dorin insistă:

- Doamne, ce ochi ai! Chiar mă pierd în ei când te privesc.

Brusc, avem o revelaţie. Cuvintele lui ne-au dat o idee. Niţă, cât e de poet şi tot o prinde şi el, aşa că ia cuvântul cu cel mai vesel ton posibil:

- Dragă Mirela, având în vedere un asemenea eveniment, ce zici de un anunţ aniversar la Radio Vacanţa? Ai?

Fata cuplează din plin:

- Da, da, chicoteşte ea, e o idee minunată!

Nu avem nevoie de altceva. Silviu se oferă:

- Dau eu o fugă, e aici, după colţ. În zece minute sunt înapoi.

Şi o întinde. Fata bate bucuroasă din palme. Eu vin cu completări:

- Uite, exact la ora 13 e o rubrică de anunţuri. Nu mai avem mult de aşteptat.

Silviu revine în câteva minute ud de transpiraţie.

- Gata, l-am dat. Fiţi atenţi, că nu mai e mult.

În difuzoarele postului se aude muzică. Rămânem în expectativă dedulcindu-ne cu sucurile din faţă. Dorin o soarbe din priviri pe Mirela, noi sorbim din sucuri cu paiele. Deodată, în difuzorul cât toate zilele aflat în apropierea noastră precum şi în sutele de difuzoare aflate pe plajă, bubuie glasul crainicului:

- Anunţ important!

Noi ciulim urechile, aparent neatenţi, iar Dorin nu are nicio reacţie.

- Un copil s-a pierdut pe terasa de lângă postul Radio Vacanţa.

Noi începem să mustăcim, Dorin ridică o sprânceană. Crainicul continuă:

- Poartă pantalonaşi scurţi de culoare bej (Dorin e uită în jos), bluză bleu cu palmieri (Dorin îşi pipăie bluza), are părul blond ondulat (aici, Dorin se uită la noi scrutător), răspunde la numele de Dorin (Dorin se ridică din scaun) şi îi place să fie ţinut de mână (Dorin începe să zâmbească).

Crainicul continuă inflexibil:

- Cine îl găseşte este rugat să îl aducă la sediul nostru şi să întrebe de tanti Mirela.

Dorin vine la fiecare, ne ia în braţe şi îi spune tipei peste umăr:

- Mami, ai numărul meu de telefon. Te rog să mă suni când ajungi în Bucureşti.

Să auzim de bine!