Quod erat demonstrandum

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Quod erat demonstrandum este o expresie latină, folosită în mod curent de matematicieni la finalul unei demonstraţii, expresie prin care se întăreşte rezultatul obţinut, expresia însemnând ceea ce era de demonstrat. Ca multe alte expresii sau cuvinte, şi aceasta provine din limba greacă, varianta originală folosită de matematicienii greci fiind ὅπερ ἔδει δεῖξαι.
În două postări anterioare ne refeream la câteva aspecte care, după părerea noastră, împiedică formarea unei drepte puternice şi coerente în peisajul politic românesc. Dar iată că politica bate filmul şi ultimele evenimente politice îngroaşă semnificativ trăsăturile sugerate de noi.
Domnul Antonescu a demisionat, aşa cum a promis, şi lucrul acesta îi face cinste. A demisionat şi domnul Iohannis. Domnul Antonescu a demisionat din cauza scorului slab obţinut de partidul condus de dânsul în urma recentului vot. Domnul Iohannis a demisionat tot din cauza scorului slab obţinut, dar, de data asta, la nivelul judeţului Sibiu. Judeţ care a fost ani buni fieful dânsului, judeţ în care câştigul era dat ca cert. Dar partea interesantă abia acum urmează. Cine a obţinut o victorie categorică în fieful domnului Iohannis? Exact, PSD-ul cu aliaţii săi! Deci, să recapitulăm: PSD+UNPR+PC l-au bătut măr pe domnul Iohannis la dânsul acasă. Ei, asta da lovitură!
Desigur că se vor găsi voci care să susţină că, de fapt, victoria nu e una mare ci, una mai micuţă, că, de fapt, scorul obţinut în judeţ de PNL este, de fapt, o victorie faţă de aşteptări şi multe alte bazaconii. Noi considerăm că, dacă e de spus ceva, atunci trebuie recunoscut că ruperea de USL şi înclinarea băsistă instantanee au fost taxate cât se poate de sever de populaţie, victoria PSD+UNPR+PC din judeţul Sibiu fiind, de fapt, oglinda dezamăgirii populaţiei faţă de PNL.
Tot în acele postări anterioare vorbeam despre lipsa unei doctrine de dreapta, lipsă manifestată cât se poate de evident la partidul domnului Băsescu. Voi face orice pentru ca Ponta să nu ajungă preşedinte este promisiunea electorală făcută în locul etalării unor principii de dreapta sau a unei platforme politice.
Dar iată că domnul Antonescu nu a părăsit partidul înainte de a face o nouă apropiere de domnul Băsescu: a înscris partidul în gruparea PPE. Imediat, oficiali din Comisia Europeană sau Parlamentul European au început să să-şi pună întrebări privind motivaţia unui asemenea gest, ajungându-se până la suspiciunea că domnul Antonescu a fost mituit. Dar răspunsul este mult mai sinplu şi îl aflăm chiar din gura domnului Antonescu: Am înscris PNL în PPE pentru ca Parlamentul Euopean să nu fie condus de un preşedinte socialist. Ce principii morale, ce doctrină, ce platformă, ce ideologie?! La gunoi cu ele! Nu de aşa ceva avem nevoie. Persoana, atacul persoanei, asta e adevărata doctrină.
Acum, trăgând linie şi adunând, ce obţinem? Voi face totul ca domnul Ponta să nu ajungă preşedinte versus Am înscris PNL în PPE ca Parlamentul European să nu aibă un preşedinte socialist chiar nu vă sugerează nicio asemănare “doctrinară” de dreapta? Quad erat demonstrandum!
Să auzim de bine!

Dreapta strâmbă (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
E vineri seara şi consider că, ziua fiind pe sfârşite, îmi pot permite o mică revistă a presei. De data asta ochii îmi cad pe pagina DW, adică Deutsche Welle, ceea ce, prin seriozitatea nemţească presupusă, îmi atrage atenţia. Articolul se numeşte Dreapta politică şi electoratul de dreapta. Din start, articolul îmi provoacă puternice accente de veselie pentru că văd că este asociat cu poza domnului Ungureanu. Ca să asociezi imaginea domnului Ungureanu cu imaginea unui catalizator al dreptei mi se pare, ca să folosesc un calificativ blajin, naivă. Nu pentru că dânsul, în cele şaptezeci de zile de guvernare nu s-a remarcat decât printr-un exces de trai bun pe banii contribuabililor şi obedienţa totală în faţa preşedintelui sau a baronilor PDL care acum îl repudiază in corpore, ci pentru declaraţia făcută după finalul alegerilor, când erija ARD într-un nucleu al dreptei româneşti, în condiţiile în care, prin chiar statutul său, ARD îşi încetase existenţa pe 9 decembrie la orele 21.01. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, nu dovedeşte altceva decât, ca să folosim acelaşi calificativ blajin, o mare naivitate. Din păcate, prin prestaţia avută, domnul Ungureanu nu poate fi asociat decât cu un comportament lamentabil atât ca premier, cât şi ca om politic.
Editorialul începe avântat: Un proiect pe termen lung pentru construcţia unei drepte politice moderne este acum mai necesar ca oricînd, după victoria zdrobitoare în alegeri a USL. Ceea ce este foarte corect şi de dorit, doar că, imediat încep şi abaterile de la linia dreaptă. Alianţa electorală ARD a fost un proiect pornit mult prea tîrziu, în care disensiunile dintre liderii unor partide au apărut încă de la început şi care nu a reuşit să transmită electoratului un mesaj puternic şi convingător că avem în faţă o nouă formaţiune politică de dreapta, şi nu un PDL, în mare parte acelaşi, camuflat de două mici partide satelit. Un astfel de mesaj nici nu ar fi putut să fie transmis convingător, pentru că era invalidat de realitate. Contradicţia în termeni este evidentă la autor. Pe de o parte, deplânge faptul că mesajul nu a putut fi transmis convingător, iar pe de altă parte recunoaşte că nici nu avea cum, fiind invalidat de realitate. Atunci ce ar fi vrut autorul? O altă realitate? Cum putem înţelege expresia avem în faţă o nouă formaţiune politică de dreapta, şi nu un PDL? Există cu adevărat celelalte două partide? Sunt ele emanaţia unui electorat real? Au ele şi alţi membri în afară de cei doi preşedinţi? A mai rămas ceva din partidul şi ideologia ţărănistă în ceea ce se numeşte acum PNŢ? PDL chiar a fost SINGURUL partid din coaliţie şi asta o recunosc acum cu regret chiar membri acestui partid.
ARD a dus o campanie electorală anemică, parcă hotărîtă să piardă dezastruos, agresivă în lozinci şi în conferinţe de presă, dar fără substanţă, fără a explica oamenilor greşelile şi abuzurile guvernării USL, fără a le spune şi propriile greşeli, fără a le oferi soluţii realiste care să contrazică promisiunile populiste şi mincinoase ale USL. Ne permitem o nouă intervenţie în text, nu pentru că nu avem ce face, ci pentru că autorul articolului uită cu generozitate faptul că ARD nu s-a putut exprima plenar din cauza unui preşedinte pe nume Băsescu, care a preluat funcţia de propagandist şef prin apariţiile zilnice la televizor, lucru remarcat cu năduf chiar de unii membri PDL. Cât despre referirile la USL, ele sunt dezastruoase, ca de obicei pentru intelectualitatea subţire. Purtat de aripile fanteziei, desigur că poţi acuza un rival politic şi de lucruri încă nefăcute, dar în niciun caz, până acum, USL nu poate fi acuzat de promisiuni neîndeplinite.
Genul acesta de campanii electorale lozincarde, practicate la noi de 23 de ani, îmi aduce în minte următorul episod.
La mitingul organizat de ARD în Bucureşti înaintea referendunului din această vară de demitere a preşedintelui, la care, printre alte lozinci, s-a strigat şi "Jos comuniştii!", desigur cu referire la USL, am auzit o fetiţă de vreo şase ani, care striga şi ea de mama focului, întrebîndu-l la încheierea mitingului pe tatăl ei: "Tată, dar cum o să scăpăm noi de comunişti dacă doar strigăm?" Tatăl fetiţei a rămas pe loc fără răspuns, chiar s-a oprit din mers şi părea că se concentrează pentru a-i răspunde convingător fiicei lui. Poate că pe drum a găsit un răspuns potrivit pentru un copil de şase ani. Aici, cu adevărat putem remarca influenţa fostului PNŢ. Pentru că numai ei se mai pot lupta acum, după douăzeci şi trei de ani de la Revoluţie, cu nişte comunişti morţi sau pensionaţi şi cu un comunism fără partide şi fără manifestări. Dacă totuşi, simpatizanţii ARD nu pregetă în a căuta comunişti vinovaţi şi activi, atunci să facă bine să se uite spre Palatul Cotroceni. Oricum, exemplul PNŢ poate fi o pildă de finalitate pentru lupta anticomunistă fără rost şi fără obiect. E pur şi simplu straniu ca, după atâţia ani de conducere abuzivă şi dispreţuitoare a dreptei să cauţi vinovaţi de eşecul acesteia în existenţa unor comunişti imaginari.
Revin la nevoia construcţiei unei drepte politice moderne. Să presupunem că ea s-ar putea realiza în jurul unui PDL reformat, repopulat cu oameni autentic de dreapta, care nu au fost promovaţi în partid din cauza aceluiaşi clientelism care domină toate partidele. Să luăm în calcul şi un cîştig de vigoare şi popularitate al Partidului Forţa Civică, precum şi o resuscitare a PNŢCD. Cu utopii nu se poate clădi nimic consistent. Singur autorul recunoaşte un clientelism universal, inclusiv în PDL, întorcându-se la aceeaşi contradicţie în termeni care, se pare că-l urmăreşte. O resuscitare a PNŢ nu se mai poate face nici cu respiraţie gură la gură, nu pentru că nu s-a reuşit nimic în acest domeniu de atâţia amar de ani, ci pentru că nu ai cui.
Intervine însă o mare problemă, şi anume de unde ne "procurăm" electoratul de dreapta? Să nu uităm că nici un guvern pînă acum, de 23 de ani încoace, nu a fost susţinut de o majoritate parlamentară exclusiv de dreapta. Atîta timp cît România nu va avea o clasă de mijloc substanţială, orice construcţie politică de dreapta va rămîne profund minoritară. Privind în urmă, să nu ne facem iluzii că PDL a cîştigat alegerile parlamentare în 2008, cu 33 de procente, întrucît candidaţii partidului ar fi fost votaţi doar de electoratul de dreapta. Acum, confuzia a ajuns toală. Cum adică de unde ne "procurăm" electoratul de dreapta? Electoratul trebuie procurat? Nu cumva situaţia este exact pe dos, în sensul că un partid rezultă ca urmare a existenţei unui număr semnificativ de simpatizanţi sau adepţi ai unei doctrine? Întâi facem partidul şi apoi umblăm, precum Diogene, să căutăm electorat? Păi, din ce se face partidul, dacă nu din membri, din electorat?
O mare parte din electorat votează de multe ori după cu totul alte criterii decît acela ce priveşte convingerile politice. În condiţiile în care am avea bine reprezentată o clasă de mijloc, lucrurile nu ar mai sta aşa. Un partid de dreapta ar şti care este electoratul pe care se bazează, la fel cum şi electoratul din clasa de mijloc ar şti care este partidul care îi reprezintă cel mai bine interesele, ne învaţă autorul în continuare. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, este un mare adevăr. Procesul electoral este unul pragmatic prin definiţie. Un votant de azi al PDL poate vota PSD la alegerile următoare, dacă acest partid îi prezintă o platformă mai apropiată de dorinţele proprii sau imaginea realizărilor este mai puternică. Iar acesta este un lucru cât se poate de firesc şi de normal şi se numeşte, în limbaj popular, democraţie. Doar fanaticii şi membrii cu carnet pot vota un partid indiferent de prostiile făcute sau spuse…
Ne aflăm acum în situaţia în care USL şi noul Guvern Ponta ar trebui să promoveze acele politici care să încurajeze prin măsuri fiscale mediul de afaceri, să promoveze investiţiile, să sprijine dezvoltarea profesiilor liberale. Altfel spus, să facă o prioritate din conturarea unei adevărate clase de mijloc. Mă îndoiesc că USL are o asemenea prioritate. Deşi este absurd să consideri o echivalenţă între electoratul de dreapta şi clasa de mijloc, aici cred că am ajuns la un pasaj antologic. Pasaj în care autorul cere şi face răspunzător USL de formarea unui electorat de dreapta! Păi, dacă e de dreapta, de ce nu l-a făcut şi de ce nu şi-l face PDL? Poate o minte echilibrată, ca să nu zic altfel, să ceară unui partid să formeze electoratul advers? Şi PDL ce să facă, să formeze electoratul pentru USL?
Mă întreb, redactorul Alina Kühnel nu citeşte înaintea publicării articolele scrise de domnul George Arun? Hai că e tare! USL e prezumtivul vinovat că nu construieşte un electorat de dreapta pentru PDL! Pe cuvânt că e o perlă! Articolul chiar merită citit!
Să auzim de bine!