Olanda, prietena lui Băsescu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Vuieşte mass media de eşecul diplomaţiei româneşti. Vuiesc politicienii, vuieşte Guvernul şi vuieşte Parlamentul. Practic, cu excepţia ministrului de externe Baconschi, toată lumea vuieşte. De fapt, mi se pare normală reacţia lui Baconschi: ce are un ministru de externe cu politica externă a unei ţări? A adus voturi numai el ştie cum? Perfect! Aici se termină rolul lui. Că doar pentru asta sunt miniştri de externe…

Iar dacă cineva e supărat pe acest lucru, atunci să dea vina pe Băsescu, nu pe Baconschi. Că doar Băsescu şi-a asumat răspunderea, nu el… Dincolo de toată forfota şi toată umilinţa, două lucruri se desprind clar.

Primul, este declaraţia reprezentantului Olandei. Declaraţie în care Olanda îşi motivează cât se poate de clar refuzul: România nu este un stat de drept. Ce înseamnă acest lucru? Nu cred că este nevoie de o pregătire politică deosebită pentru a înţelege că dacă un stat nu este un stat de drept, înseamnă că este un stat în care legea nu funcţionează. Ce folos că respectivul stat are legi (şi noi avem o pozderie, slavă Domnului!)? Toate legile din lume nu fac două parale dacă nu sunt aplicate, dacă mecanismele justiţiei nu acţionează conform acelor legi şi în spiritul dreptăţii. Cum poţi spune că România este un stat de drept, când beizadeaua unui justiţiabil face legea într-un mare oraş al ţării, având în cârcă zeci de dosare penale, dar nicio condamnare? Cum poţi spune că România este un stat de drept când o judecătoare este prinsă conducând beată mangă o maşină, iar justiţia o repune pe funcţie? Cum poţi spune că România este un stat de drept când un violator sau un criminal feroce sunt eliberaţi pe motiv de bună purtare? Şi ar însemna ca să blochez funcţionarea blogului dacă aş enumera toate cazurile relatate de mass media într-o singură săptămână. Dar haideţi ca să vedem şi al doilea aspect, aşa, ca să fie lucrurile mai clare.

Într-o cuvântare pe care am văzut-o la televizor, Preşedintele Băsescu se arăta stupefiat de comportarea magistraţilor români. Cu respectiva ocazie, el nu înţelegea cum a fost posibil ca justiţia să elibereze un infractor pentru capturarea căruia lucraseră instituţiile din patru (4) ţări, pe motivul lipsei de probe! Câte ţări ar fi trebuit ca să conlucreze, după părerea justiţiei române? Toate ţările membre ONU? Da, domnule Băsescu, deşi dumneavoastră ca preşedinte nu aveţi voie ca să vă amestecaţi în treburile justiţiei, sunt nevoit ca să vă împărtăşesc nedumerirea. Care nedumerire ascunde, de fapt, aceeaşi situaţie penibilă: la 21 de ani de la Revoluţie, România încă nu este un stat de drept.

Iată cum, deasupra problemei triste a neadmiterii în Spaţiul Schenghen, se întâlnesc o ţară şi un preşedinte cu aceeaşi constatare umilitoare: România nu ete un stat de drept. Iată cum o ţară şi un preşedinte nu pot înţelege şi acccepta o justiţie schioapă, o justiţie pe care, vă rog să mă credeţi, o consider cea mai coruptă instituţie a statului român. Şi, după cum merg lucrurile, nici nu îşi va reveni curând.

Să auzim de bine!

Cine e de vină?

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Sunt într-o sală de aşteptare a Institutului Matei Balş. Trebuie să iau nişte rezultate, dar medicul care trebuie să le elibereze nu a venit încă, deşi este trecut mult de ora programată. Mi se pare normal, din moment ce medicul respectiv are de terminat şi vizitele la saloane aşa că aştept răbdător. Şi curios, aşa cum mă ştiţi.
Pe scaunele aflate în faţa mea stau câteva persoane. O tânără cochetă, care se uită mereu la ceas şi strânge din buze. În stânga ei un domn cu burtă şi neras s-a lăţit pe tot scaunul şi zace cu o privire abulică. În dreapta ei se aşează o femeie de o condiţie dintre cele mai simple, dacă ne luăm după modul cum vorbeşte. Iar în dreapta ei este deja aşezată o doamnă ceva mai corpolentă, cu o faţă blajină care nu pierde momentul să înceapă să-şi enumere numărul de operaţii la care a fost supusă şi toate chinurile prin care a trecut până la găsirea diagnosticului corect.
Nu apucă să sporovăiască mult că li se alătură (stând în picioare) o altă femeie de o condiţie la fel de simplă ca a primei. Doar că ceva mai bine îmbrăcată. Iar discuţia devine ceva mai animată prin participarea ei.
Nu sunt un voyeurist oral şi nici nu mă atrage subiectul, aşa că îmi îndrept atenţie spre dotările tehnice ale institutului. Observ montate deasupra uşilor un fel de panouri de afişaj cu LED-uri care au o funcţionalitate multiplă. Primul grup de cifre indică numărul bonului, iar al doilea numărul cabinetului care a emis bonul. Astfel, 510 2 înseamnă că bonul cu numărul 510 este în cabinetul 2. Când cabinetul se eliberează, echipamentul scoate un sunet scurt, iar cifrele încep să clipească cu noul număr până pacientul respectiv intră în cabinet. Sistemul mi se pare deosebit de util şi civilizat cel puţin pentru că este o încercare de a limita accesul tupeiştilor şi al neamurilor proaste.
Brusc, femeia cu clase puţine se ridică şi se îndreaptă spre uşă. Domnul care până atunci stătuse amorf ia cuvântul:
- Staţi aşa, doamnă! Unde vă duceţi? Aveţi numărul ăsta de bon?
- Nu, răspunde femeia după consultarea bonului. De ce?
- Cum de ce? Bonul ăla are un număr tocmai ca să intraţi atunci când apare numărul dumneavoastră pe panou.
- Zău? Ce tâmpenie! Venea omul de dimineaţa, îşi lua rând şi intra când îi venea rândul. Numai tâmpenii, nimic bun, încheie femeia conversaţia şi se reaşează nervoasă pe scaun.
Imediat, discuţia întreruptă cu cele două partenere se reia.
Prostia spusă de femeie îmi atrage atenţia spre grupul lor, aşa că îmi este dat să o aud pe cea care stă în picioare:
- Mie mi-a fost recomandată doctoriţa T. sau C. nu ştiu precis numele ei. Mi s-a spus că e cea mai bună.
- Da, confirmă femeia cu unsprezece operaţii. Şi eu am auzit asta despre ea.
- Dar ştiţi care e problema? Nu vrea să primească nimic! Dar nimic, nici măcar un buchet de flori, continuă femeia cu voce scăzută.
- Cum aşa? sare cea potrivnică bonurilor de ordine.
- Aşa bine, nu vrea şi pace! Toţi mi-au spus acelaşi lucru.
- Ei, asta-i culmea, revine în forţă femeia cu clase puţine. Cum aşa? Cum să nu primească? Dumnezeule, dar oamenii ăştia chiar au înnebunit? Asta-i culmea, nu se poate aşa ceva! îşi încheie ea diatriba în admiraţia celorlalte două.
Cele relatate s-au întâmplat cu câteva zile în urmă. De atunci, mă întreb unde începe vina medicilor şi unde se termină vina pacienţilor.
Să auzim de bine!

În liniştea aeroportului

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Stau pe o banchetă în autobuzul aproape gol şi privesc fără rost în jurul meu. Brusc, privirea îmi este atrasă de un cetăţean care citeşte ziarul pe bancheta din faţa mea. Ia să citesc şi eu ceva, îmi zic în gând cu toate că ştiu că este un gest nepoliticos. Mai bine rămâneam politicos pentru că ceea ce citesc mă revoltă. Sunt câteva rânduri în care se menţionează că zborurile de noapte pe aeroportul Băneasa au fost interzise ca să nu deranjeze locuitorii vicinali. Recitesc rândurile demenţiale. Au dat peste cap programul a sute sau mii de călători ca să nu îi deranjeze pe cei care şi-au făcut vile în zonă. O mulţime mult mai mare decât cea a locuitorilor din zonă va trebui să caute alte linii de transport, alte legături, alte programe. E o culme a neruşinării greu de atins. Pentru că are un aspect bilateral: pe de o parte, din partea solicitanţilor, iar pe de altă parte, din partea autorităţilor. Locuitorii din zonă au solicitat acest lucru, reiese din articol.

Mă întreb, în ignoranţa mea, atunci când şi-au construit viloaiele de neamuri proaste lângă pista aeroportului, ei nu au observat că acolo este un aeroport? I-a obligat oare cineva să îşi construiască viloaiele acolo, lângă aeroport? Era singurul mod de a-şi etala opulenţa? La banii lor, era o problemă să-şi construiască vilele în altă parte? Iată câteva întrebări la care văd că nimeni nu se oboseşte să dea un răspuns. Iar la cererea locuitorilor din zonă, autorităţile au acceptat. Ce interese sunt în joc, ce bani se manevrează şi la ce nivel încât autorităţile au acceptat aşa lesne, fără să îşi pună măcar aceleaşi întrebări ca şi cele de mai sus? Mă gândesc că ar fi bine să strâng asemenea culmi ale neruşinării într-un volum pe care să-l intitulez „Ghid pentru motivarea emigrării”.

Să auzim de bine!