Orientarea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Recunosc faptul că privesc cu mare precauţie ştirile din mass media românească Şi recunosc la fel de bine că nu am urmărit toate emisiunile legate de recentul accident aviatic ca să ştiu dacă a existat vreuna în care victimele să povestească minut cu minut ce s-a întâmplat din momentul când au văzut că se prăbuşesc până au venit salvatorii. Aşa că, rândurile de mai jos au caracterul unei ipoteze strict personale.

Multe din telefoanele moderne, aşa-numitele telefoane inteligente sau smart phones cum li se spune prin Drumul Taberei, au în dotarea lor un modul numit GPS. Ca să fie clar de la început, între acest modul şi operatorul de reţea nu există nicio legătură. Poţi să nu ai semnal deloc în reţea, dar GPS-ul funcţionează la fel de bine, comunicarea lui fiind între telefon şi sateliţi, nu între telefon şi operator. Că să comunice, acest modul trebuie activat printr-o comandă umană. Dar funcţionarea lui este inutilă dacă pe aparat nu sunt descărcate hărţi, cuprinzânâd cel puţin locul în care se află persoana în acel moment. Degeaba ai descărcat hărţi cu Mozambic, dacă tu te afli în Guatemala; aparatul nu va indica nimic concret. Dar mai este nevoie de ceva, este nevoie de o aplicaţie software (un program) care să gestioneze funcţionarea modulului GPS.

Aceste aplicaţii pot fi felurite: unele îţi indică doar poziţia în care te afli, altele îţi permit căutarea unei anumite adrese, altele indică şi poziţionarea şi permit căutarea unei adrese, iar altele, mai perfecţionate, permit stabilirea unui punct ţintă şi a unui traseu din punctul în care te afli până la punctul ţintă. Cele mai harnice permit chiar obţinerea coordonatelor geografice ale locului. Coroborând toate acestea cu declaraţiile victimelor pe care am apucat să le aud, putem concluziona fără dubiu:

1. Aveau în dotare un telefon inteligent,

2. Telefonul avea modul GPS şi program de gestionare,

3. GPS-ul era deschis, funcţional, iar persoana ştia să-l folosească din moment ce a trimis coordonatele locului.

În acestă situaţie, mi-am luat teleofonul în mână şi am încercat să mă pun într-o situaţie similară, aceea de a cere ajutor. În opinia mea, convorbirea ar fi trebuit să se deruleze astfel:

- Alo! Bună ziua! 112?

- Da, bună să vă fie inima. Ce s-a întâmplat?

- Iaca, avionul în care ne aflam s-a prăbuşit într-o pădure.

- Nasol moment. Şi cu ce vreţi să vă ajutăm?

- Păi, să trimiteţi o echipă de salvare.

- În regulă. Imediat. Vă rugăm doar să ne daţi niscai coordonate sau elemente de referinţă.

- Păi, citesc pe GPS-ul telefonului că suntem la 46,771379 latitudine nordică şi 23,498039 grade longitudine estică.

- Excelent! Văd că le aveţi cu orientarea. Doar că mi-aţi furnizat coordonatele în format zecimal şi noi nu avem niciun inginer pe aici care să ştie să le convertească în format sexagesimal. Îmi pare rău. Dar pe ecran nu se vede niciun reper de orientare?

- O, ba da! Văd în josul ecranului un semn de localitate lângă care scrie Mărginimea Sibiului.

- Perfect! Vasile, notează, epava este la nord de Mărginimea Sibiului. Altceva mai vedeţi? Mai micşoraţi olecuţă imaginea ecranului.

- Da, acum a apărut în partea de sus a ecranului o apă lângă care scrie Ozana.

- Minunat! Vasile, notează că sunt la sud de Ozana. Deci, sunteţi eşuaţi între Ozana la nord şi Mărginimea Sibiului la sud. Mai vedeţi şi alte detalii? Ia mai încercaţi să măriţi olecuţă imaginea.

- Opa! A apărut un punct la un de’şt de locul unde e indicată poziţia noastră şi scrie lângă el Dealu Popii.

- Cât se poate de bine. Vasile, ai notat? Supravieţuitorii se află într-o zonă cu Ozana la nord, Mărginimea Sibiului la sud, lângă punctul Dealu Popii. În cinci minute venim, poziţionarea este cât se poate de clară, staţi liniştiţi!

Cam aşa ar fi trebuit să fie dialogul meu imaginar, cu toponimice, sper că aţi observat, la fel de imaginare. Şi totuşi căutarea a durat enorm, iar indicaţiile nu au fost de niciun folos.

Ceva îmi scapă, cineva nu a ştiut ce şi cum să întrebe, ceva ce trebuia să se întâmple nu s-a întâmplat, cineva nu a ştiut să comunice.

Să auzim de bine!
P.S. Azi, 24 ianuarie, vin cu o completare de toată lauda. În dialogul meu imaginar am folosit termenul "nasol". Într-una dintre stenogramele convorbirilor cu turnul de control în care se semnala dispariţia avionului şi pe care am citit-o azi, un personaj a folosit termenul "naşpa" referindu-se la acelaşi lucru. Se pare că imaginaţia mea e foarte aproape de realitate...
P.P.S. Dumnezeule, mă doare când am dreptate la lucruri rele. Azi aflu că Măruţă a făcut în emisiunea lui un experiment pornind exact de la cele enunţate de mine mai sus: poziţionare în funcţie de reperele geografice. A identificat locul în 5 minute. Ce vă spuneam? Cineva nu a nu a ştiut ce şi cum să întrebe, cineva nu a ştiut să comunice.

A comunica/comunicare, a uita/uitare

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Noi, românii, formăm o societate comunicativă, de felul nostru. Şi există numeroase exemple care pot confirma această aserţiune. Avem o mulţime de operatori de telefonie? Avem! Dar, pe lângă ăştia, avem noi şi o mulţime de operatori de telefonie mobilă? Şi din ăştia avem! Dar avem noi telefoane, mobile sau fixe? Ooo, o grămadă. Dacă ne luăm după statistici, avem chiar câte două sau trei bucăţi per capita.
Oare comunică românii prin intermediul mijloacelor pe care le au la dispoziţie sau le ţin doar ca să se fălească? Da’ cum, comunică, cum să nu comunice, de ce să nu comunice? Îi vedem toată ziua butonând sau vorbind, îi vedem toată ziua cu telefoane de 20 de milioane în mână, deşi poartă pantofi pingeliţi.
Am fi tentaţi să credem că, având asemenea mijloace de comunicare, românii se dedau plăcerilor egoiste de a vorbi de unii singuri, pe stradă sau acasă, acolo unde îi apucă vorbitul. Greşit, ca să nu zic eronat! Românii socializează şi asta o vedem prin mall-uri, unde se fâţâie cu orele chiar dacă nu cumpără nimic, pe la terasele care se umplu ochi imediat ce dă colţul ierbii şi unde stau de vorbă la un pahar de apă plată de nu poate închide patronul prăvălia.
Una peste alta, putem concluziona că românii sunt o populaţie vorbitoare şi vorbăreaţă, care profită din plin atât de dotările anatomice, cât şi de cele tehnice.
Atunci poate că românii sunt uitutci şi uită de la mână până la gură ce aveau de spus. Ei, da, românii sunt uitutci! Şi nu oricum, ci la greu. Românii sunt atât de uituci încât uită că este criză şi îşi cumpără super maşini de super lux mai abitir decât când nu era criză. Că românii uită de la mână până la gură stau dovadă parcările supermagazinelor pline ochi cu români uituci că nu au bani şi veniţi la cumpărături. Despre lipsa de memorie a românilor ştiu şi patronii hotelurilor sau pensiunilor din diferite staţiuni care au observat că lipsa memoriei îi face pe români să uite că nu au bani şi să rezerve locuri pentru Anul Nou încă din septembrie producând un grad de ocupare de 150 la sută.
Punând cele de mai sus cap la cap, putem concluziona că românii comunică, dar sunt uituci. Ei, da, acum am motive să-l cred pe domnul Ponta că a uitat să-i comunice domnului Antonescu dorinţa sa de numire a doamnei Kovesi.
Să auzim de bine!

"D" de la Apple

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Lucrez. În încăpere nu se aude nici măcar musca. Doar fâşâitul liniştitor al aerului condiţionat. Un perete din dulapuri mă desparte de colegii altui departament. Nici de la ei nu se aud sunete deosebite, exceptând strănuturile ocazionale şi sunetul tastelor apăsate discret, pentru a nu deranja.
Urmăresc caracterele apărute pe ecranul monitorului cu cea mai mare atenţie în timp ce degetele îmi zburdă pe tastatură. Sunt încordat şi atent la maximum. Nu pentru că nu vreau să nu greşesc, ci pentru că altfel aş adormi. Am vizionat azi noapte două filme şi deja un ochi mi s-a închis. Mă gândesc cu groază la cât mai am de scris şi tot ce îmi doresc este să nu sforăi în caz că adorm.
Aud alături un telefon sunând. Se pare că e un moment de înviorare pentru toată lumea. Vocea baritonală a colegului meu răsună cu un „Alouu” puternic. Se pare că vorbeşte cu un străin de limba română. Semnalul e foarte prost şi ambii fac eforturi deosebite ca să se audă unul pe celălalt. După zece minute de conversaţie absurdă, celălalt se dă bătut şi închide. Hârtiile de pe biroul meu fâlfâie uşor din cauza oftatului de dincolo de dulapuri emis de colegul scăpat de chin.
Continuăm să lucrăm cu mai mult spor scoşi din toropeală de discuţia recent încheiată. Dar iată, telefonul sună din nou. Nevinovat, colegul meu ridică receptorul şi răspunde. Este acelaşi personaj. Cu aceleaşi probleme de ORL. Adică, nici nu vorbeşte bine, nici nu aude bine. Colegul îşi reia explicaţiile după ce bagă pe furiş două pastile de Rudotel în gură. Aceeaşi durată, acelaşi rezultat. Adică, nimeni nu a înţeles nimic.
Ne reluăm activităţile ceva mai alerţi. El, enervat de lipsa comunicării, eu enervat de strigătele lui în receptor. Dar iată, iarăşi sună telefonul. De data asta este cel de pe masa unei colege aflată în birou cu mine. Îmi ridic ochii şi îi fac semn că pun pariu că e acelaşi personaj. Câştig pariul din prima. Străinul se chinuie să-i explice problema, colega se chinuie să-i explice că nu înţelege nimic. Din priviri ne înţelegem că e nevoie de măsuri extreme. Aşa că mă ridic, dau colţul după dulap şi îl chem la datorie pe primul coleg.
Lupta iar începe, ca să-l citez pe marele Bolintineanu. Colegul încearcă din răsputeri să îi explice vorbind pe litere că nu aude nimic. Străinul de la capătul celălalt al firului se pare că nici aşa nu pricepe mare lucru. O idee îl fulgeră pe colegul meu şi începe să-i explice, vorbind tot pe litere că ar fi bine ca respectivul să-şi aştearnă problema în cuprinsul unui e-mail. Victorie, victorie, victorie! De trei ori victorie. Celălalt a înţeles ideea şi tot ce rămâne de făcut este ca să noteze adresa de e-mail. Aparent, un lucru banal de simplu în condiţiile în care vorbeşti cu o persoană care înţelege ceva. Dar dacă nu înţelege?
Începe iar explicarea literă cu literă a adresei de e-mail. Fără rezultat, aşa că este nevoit să recurgă la denumirea literelor în asociaţie cu o noţiune. “M” de la „Mama”, „A” de la „Ana” etc. După cinci minute de discuţie, a reuşit să-i transmită prima literă a numelui contului. Alte cinci minute sunt necesare pentru recepţionarea celei de a doua litere. A treia literă este un nenorocit de „d”. La un moment dat, îl aud pe colegul meu ripostând cu ochii scoşi din cap:
- Nooo, nooo! Cum adică “d” de la „apple”?
The rest is silence, cum obişnuia să spună marele Will.
Să auzim de bine!