Cine conduce Chile şi cine conduce România: scurtă comparaţie

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cu timp în urmă vă făceam cunoscute părerile mele privind inexistenţa unei clase politice în România, faptul că suntem conduşi de analfabeţi fără altă calificare decât banii din teşcherea. Rezultatele le-am văzut şi le vedem zi de zi. Nulităţi ajunse parlamentari sau miniştri doar pentru că au cotizat la partid cu ocazia alegerilor emit legi care să ne conducă.
Ieri am primit un e-mail de la un prieten, mesaj care cuprindea rândurile de mai jos. Sincer să fiu, m-am bucurat şi m-am întristat în acelaşi timp. M-am bucurat pentru că, iată, a câta oară, realitatea îmi dă dreptate şi m-am întristat pentru a câta oară simţindu-mă umilit ca român. Dar nicio clipă să nu uităm că răspunderea cea mai mare ne revine nouă, cei care am votat.
Notă: mesajul conţine numele miniştrilor aflaţi în funcţie înaintea ultimei remanieri.
“Mai jos aveţi o lista cu guvernul care conduce Chile, o ţară despre care românii nu ştiu nimic. Chile n-a avut un Eminescu, un Hagi, o Nadia, un Mutu şi nici măcar un Ştefan cel Mare, deci nu merită să ne batem capul cu ea. Şi, cu siguranţă din lista de mai jos nu avem nimic de învăţat, cel mult putem râde de faptul că proştii ăştia şi-au irosit viaţa prin şcoli, în loc să fie tari în gură şi să ajungă şefi la 30 de ani, ca Ponta sau Boureanu
Vă interesează din cine este compus guvernul (de dreapta) din Chile? Cred că veţi avea parte de o mică surpriză. Cabinetul chilian cuprinde 6 economişti cu studii la universităţi de prim-rang din SUA. Majoritatea miniştrilor au fost colegi, studenţi sau profesori la Universidad Catolica.
Pentru a vă înlătura temerea că este o simplă întâmplare, am decis să vă prezint şi cabinetul anterior celui condus în prezent de Sebastian Pinera, adică guvernul (de stânga) prezidat de Michelle Bachelet Jeria.
Pentru o comparaţie facilă, am ales ca lângă fiecare ministru din cabinetul chilian să-l pun pe omologul său din România; CV-urile miniştrilor români sunt pe site-ul guvernului, pentru cine mai este curios.
Comparaţia este pe alocuri foarte haioasă, dar vă las să descoperiţi singuri şi să comentaţi, dacă simţiţi nevoia.
Era să uit! Chile ocupă locul 10 în clasamentul libertăţii economice în lume (România e departe în urmă, pe locul 63), povara fiscală totală situează cel mai dezvoltat stat sud-american pe locul 24 în lume (România încheie plutonul mondial pe locul 108), iar cheltuielile guvernamentale reprezintă mai puţin de 19% din PIB.
Guvern actual
• Preşedinte (şeful guvernului): Sebastian Pinera. A studiat la Pontifical Catholic University of Chile unde a absolvit cu una din cele mai mari note din istoria universităţii. Doctor în economie la Harvard University. Averea sa este estimată la 1 miliard de dolari (mogul de televiziune)
- în România: Traian Băsescu şi Emil Boc
• Ministru de finanţe: Felipe Larrain. Doctor în economie la Harvard University şi profesor la Harvard unde este co-autorul manualului de economie împreună cu Jeffrey Sachs
- În România: Sebastian Vlădescu
• Ministrul economiei: Juan Andrés Fontaine Talavera. Master în economie la University of Chicago, a fost Visiting Professor la UCLA
- În România: Adriean Videanu
• Ministrul coordonării: Cristián Larroulet Vignau. Master la University of Chicago. A fost visiting researcher la University of California, San Diego
- În România: -
• Ministrul de interne: Rodrigo Hinzpeter Kirberg. Este profesor universitar şi a profesat avocatura la Simpson Thacher & Bartlett in New York
- În România: Vasile Blaga
• Ministrul planificării: Felipe Kast Sommerhoff. Doctor în Politici publice la Harvard University
- În România: Elena Udrea
• Ministrul educaţiei: Joaquín Lavín Infante. Master la University of Chicago
- În România: Daniel Funeriu
• Ministrul muncii: Camila Merino Catalán. MBA la MIT
- În România: Mihai Şeitan
• Ministrul lucrărilor publice: Hernán de Solminihac Tampier. Doctor în inginerie la University of Texas şi profesor universitar
- În România: -
• Ministrul agriculturii: Marigen Hornkohl. Master în istorie la Heidelberg University în Germania
- În România: Mihail Dumitru
• Ministrul transporturilor: Felipe Morandé Lavín. Doctor în economie la University of Minnesota, a fost Director of the post-graduate Program in Economics at ILADES/Georgetown University
- În România: Radu Berceanu
• Ministrul comunicaţiilor: Ena von Baer Jahn. Doctor în ştiinţe politice la Universitatea din Aachen în Germania
- În România: Gabriel Sandu
• Ministrul energiei: Ricardo Raineri Bernain. Doctor în economie la University of Minnesota, Visiting Professor la MIT şi University of Minnesota
- În România: -
• Ministrul de externe: Alfredo Moreno Charme. MBA la University of Chicago
- În România: Teodor Baconschi
• Ministrul sănătăţii: Jaime Mañalich Muxi. A studiat medicina la McMaster University în Canada
- În România: Cseke Attila
• Ministrul minelor: Laurence Golborne Riveros. Studii la Northwestern University şi la Stanford University
• Ministrul justiţiei: Felipe Bulnes. Master în Drept la Harvard University
- În România: Cătălin Predoiu
Fostul guvern
• Preşedinte (şeful guvernului): Michelle Bachelet Jeria. Doctor, cu studii postuniversitare în ştiinţe militare. Vorbeşte 5 limbi: spaniolă, portugheză, franceză, engleză, germană
- în România: Traian Băsescu şi Emil Boc
• Ministru de finanţe: Andrés Velasco. Doctor în economie la MIT, profesor la Harvard University. A studiat relaţii internaţionale la Yale University şi economia la Columbia University
- În România: Sebastian Vlădescu
• Ministrul economiei: Hugo Lavados. Master în economie la Boston University, profesor universitar de economie
- În România: Adriean Videanu
• Ministrul de interne: Edmundo Pérez Yoma. A absolvit Washington University
- În România: Vasile Blaga
• Ministrul apărării: Francisco Vidal. Profesor universitar de istorie
- În România: Gabriel Oprea
• Ministrul planificării: Paula Quintana. Sociolog
- În România: Elena Udrea
• Ministrul educaţiei: Mónica Jiménez. A obţinut o bursă Fullbright în 1981, este profesor universitar în Chile şi Visiting Professor la mai multe universităţi din SUA
- În România: Daniel Funeriu
• Ministrul muncii: Claudia Serrano Madrid. Doctor în sociologie la Paris. Master în administraţie publică. Este profesor universitar
- În România: Mihai Şeitan
• Ministrul lucrărilor publice: Sergio Bitar. Master în Economie la CEPR în Franţa şi master în economie la Harvard University
- În România: Radu Berceanu
• Ministrul agriculturii: Marigen Hornkohl. Master în istorie la Heidelberg University în Germania
- În România: Mihail Dumitru
• Ministrul comunicaţiilor: René Cortázar. Doctor în economie la MIT
- În România: Gabriel Sandu
• Ministrul energiei: Marcelo Tokman. Doctor la University of California, Berkeley”
Acesta a fost mesajul. Vă las să judecaţi singuri proporţiile haznalei în care ne bălăcim cu aere trufaşe...
Să auzim de bine!

Piloţii orbi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
De multe ori m-am gândit dacă asupra acestui popor nu cumva apasă un blestem greu. Mi se pare logic imposibil ca într-o singură ţară să existe un număr atât de mare de parveniţi, de hoţi şi de tâlhari care să se gândească doar la jecmănirea ei călcând pe cadavre. Mi se pare logic imposibil ca o singură ţară să cuprindă atâţi oameni fără coloană vertebrală, atâţi lingăi şi atâtea slugi. Dar iată că se poate. Iar rândurile lui Mircea Eliade ne arată care este adevăratul noastru blestem: suntem chiar duşmanii noştri cei mai încrâncenaţi. Doar înlocuiţi în rândurile de mai jos (primite prin amabilitatea bunului meu prieten Dănuţ) datele de atunci cu cele de azi şi nu veţi găsi nicio diferenţă.
Piloţii orbi – M.Eliade – 1937 (fragment)
Imoralitatea clasei conducătoare româneşti, care deţine “puterea” politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia naţională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit ţărănimea, că s-a introdus politicianismul în administraţie şi învăţământ, că s-au desnaţionalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranţei statului şi toate aceste atentate contra fiinţei neamului nostru, ar putea – după marea victorie finală – să fie iertate. Memoria generaţiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile şi eroismul anilor cumpliţi 1916- 1918 – lăsând să se aştearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.
Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: aceşti aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (şi când vom mai avea înaintea noastră o epocã sigură de pace atât de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în faţa contemporanilor şi în faţa istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sutã de milioane furate, de corupţie, bacşişuri, demagogie şi şantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăşi existenţa istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus şi ne conduc nu mai văd.
Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercată Europă – luntrea statului nostru este condusă de nişte piloţi orbi. Acum, când se pregăteşte marea luptă după care se va şti cine merită să supravieţuiască şi cine îşi merită soarta de rob – elita noastră conducătoare îşi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte.
Nici nu mai găseşti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, ameninţarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceştia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins. Istoria cunoaşte unele exemple tragice de state înfloritoare şi puternice care au pierit în mai puţin de o sută de ani fără ca nimeni să înţeleagă de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldaţii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Şi deodată, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani după aceea, cetăţenii fostelor state glorioase îşi pierd limba, credinţele, obiceiurile – şi sunt înghiţiţi de popoare vecine.
Luntrea condusã de piloţii orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n-a înţeles ce se întâmplă, dregătorii făceau politică, neguţătorii îşi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste şi ţăranii de ogorul lor. Numai istoria ştia că nu va mai duce multă vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însuşirile în afarã de cea capitală: instinctul statal.
Crima elitelor conducătoare româneşti constă în pierderea acestui instinct şi în înfiorătoarea lor inconştienţă, în încăpăţânarea cu care îşi apără “puterea”. Au fost elite româneşti care s-au sacrificat de bună voie, şi-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducătorilor noştri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stă în putinţă ca să-şi prelungească puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambiţiile pe care şi le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Şi nu în aceste câteva miliarde risipite şi câteva mii de conştiinţe ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înţeleg să se resemneze. […]
Piloţii orbi! Clasa aceasta conducătoare, mai mult sau mai puţin românească, politicianizată până în măduva oaselor – care aşteaptă pur şi simplu să treacă ziua, să vină noaptea, să audă un cântec nou, să joace un joc nou, să rezolve alte hârtii, să facă alte legi. Acelaşi şi acelaşi lucru, ca şi când am trăi într-o societate pe acţiuni, ca şi când am avea înaintea noastră o sută de ani de pace, ca şi când vecinii noştri ne-ar fi fraţi, iar restul Europei unchi şi naşi.[....]
Sunt unii, buni “patrioţi”, care se bat cu pumnul în piept şi-ţi amintesc că românul în veci nu piere, că au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, săracii că în Evul Mediu românii se hrăneau cu grâu şi peşte şi nu cunoşteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început să apese neamul nostru odată cu introducerea secarei (la sfârşitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanarioţii care au introdus porumbul – slăbind considerabil rezistenţa ţăranilor. Blestemele s-au ţinut apoi lanţ. Mălaiul a adus pelagra, austriecii în Ardeal şi “cultura” în Pricipate au adus sifilisul. Piloţii orbi au intervenit şi aici, cu imensa lor putere politică şi administrativă.
Toată Muntenia şi Moldova de jos se hrăneau iarna cu peşte sărat; căruţele începeau să colinde Bărăganul îndată ce se culegea porumbul şi peştele acela sărat, uscat cum era, alcătuia totuşi o hrană substanţială. Piloţii orbi au creat, însă, trustul peştelui. Nu e atât de grav faptul că la Brăila costã 60-100 lei kilogramul de peşte (în loc să coste 5 lei), că putrezesc vagoane întregi cu peşte ca să nu scadă preţul, că în loc să se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brăilei se recoltează numai 5 vagoane şi se vinde numai unul (restul putrezeşte), grav e că ţăranul nu mai mănâncă, de vreo 10 ani, peşte sărat. Şi acum, când populaţia de pe malul Dunării e secerată de malarie, guvernul cheltuieşte (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând că un neam nu se regenerează cu chinină şi aspirină, ci printr-o hrană substanţială.
Nu mai vorbiţi, deci, de cele şapte inimi în pieptul de aramă al românului. Sărmanul român, luptă ca să-şi păstreze măcar o inimă obosită care bate tot mai rar şi to mai stins. Adevărul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenţa sa legendară de acum câteva veacuri...
…Dar piloţii orbi stau surâzători la cârmă, ca şi când nimic nu s-ar întâmpla. Şi aceşti oameni, conducători ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bună-credinţă, şi cu bunăvoinţă; numai că, aşa orbi cum sunt, lipsiţi de singurul instinct care contează în ceasul de faţă – instinctul statal – nu văd şuvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pământ românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia şi meseriile care dispar lăsând locul altor neamuri… Nu simt că s-au schimbat unele lucruri în această ţară, care pe alocuri nici nu mai pare românească.
Că piloţii orbi s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor – puţin interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a ştiut şi nu ştie ce înseamnă un stat. Şi asta e destul ca să începi să plângi.
[Vremea, Nr. 505, 19 Septembrie 1937, p. 3]
În final, mi se pare o culme a ghinionului să locuiesc între asemenea oameni...
Să auzim de bine!

Ţara valorilor răsturnate

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Stau ca un pensionar în fotoliu şi mă holbez la televizor. Mă holbez nu pentru că este ceva deosebit de interesant, ci pentru că sunt atât de zguduit de ceea ce văd şi aud încât nu mă pot mişca. Se vorbeşte intens despre politicieni şi clasa politică. Comentariul e asezonat cu imagini pe măsură, dar mintea mea refuză să înţeleagă ceva de neînţeles. Cine consultă publicaţiile de specialitate, poate lesne afla că în Insulele Capului Verde Asociaţia economiştilor (de acolo, de la ei) cuprinde exclusiv economişti. Economişti cu diplomă şi legitimaţia la zi. Nicidecum medici veterinari sau tâmplari. În mod asemănător se întâmplă şi cu Liga inginerilor (tot de acolo). În ea se regăsesc ingineri, mai buni sau mai răi, dar ingineri cu toţii. Şi nu economişti sau muzicieni. Cam aşa e peste tot in lume.

Deci, mi se pare logic şi de bun simţ ca într-o clasă, asociaţie, uniune, ligă sau cum vreţi să o numiţi, să fie cuprinşi cei care întrunesc nişte aptitudini profesionale asemănătoare. Iar eu, stau în fotoliu şi ascult şi văd comentarii despre clasa noastră politică. Care clasă politică? Care e clasa, asociaţia, liga, uniunea sau cum vreţi s-o numiţi de la noi care are politicieni cuprinşi in ea? Politicieni, adică oameni cu studii politice. Sau oameni care au făcut politică. Măcar. Aşa cum bine vedem din propaganda pe care şi-o fac partidele noastre, în partid sunt admişi şi urcă până la nivelul de politician prin numirea lor ulterioară în parlament (atenţie, în parlament, nu în guvern) cei cu bani, industriaşi, oameni de afaceri, cei care cotizează la greu. Ce are asta cu politica? De ce faptul că au bani îi califică drept politicieni? Care a fost măcar exerciţiul lor în politică, dacă nu au calificare? De unde provine competenţa lor în problemele atât de delicate ale politicii, dacă ei nici nu au auzit ce e aia până nu au ajuns cocoţaţi în parlament? Cum e posibil să fie cotat ca politician şi să fie numit prefect un analfabet (am înţeles că undeva, prin Moldova). Ca să nu complicăm lucrurile, nu intrăm în discuţii despre tupeu sau bun simţ. Atunci, de ce şi pornind de la ce criterii sunt denumiţi politicieni? Termenul simplu de parlamentari ar fi mai apropiat de realitate. Iar în cazurile mai banale, termenul de membru al partidului, în locul celui de politician. Sau, pur şi simplu, membru.

Plictisit de televizor, iau şi deschid un ziar. Prima pagina-sex şi ţâţe. Pagina a doua-tot sex şi alte ţâţe. Pagina a treia-alt sex cu aceleaşi ţâţe. Iată şi pagina a patra. Ehe, aici se schimbă lucrurile. Dau de un articol serios, sobru, scris într-o manieră elevată. Şi subiectul e pe măsură. E vorba de două tinere care prezintă la un post de televiziune local ştirile, timp în care se dezbracă. Sau se dezbracă în timp ce prezintă ştirile. Redactorul articolului atinge culmi de măiestrie în a ne prezenta dificultăţile acestei meserii şi efortul făcut de cele două june. Ca să dea mai multă greutate spuselor, iată-l că vine cu o completare care mă dă gata: “şi ca să nu credeţi că cele două prietene sunt neserioase, să ştiţi că ambele sunt studente la facultate”. Ei, hai că m-a dat gata! În scara lui de valori răsturnată, ele nu sunt două studente neruşinate care se dezbracă precum două vagaboande. Nuuu. Ele sunt, de fapt, două vagaboande foarte serioase, care se dezbracă precum nişte studente. Altfel spus, în mintea lui, studenţia certifică neruşinarea, nu neruşinarea declasează studenţia. Dumnezeule! Mă uit la ziar şi îmi dau seama că mai sunt şi alţii care citesc aşa ceva. Şi care pot crede asemenea nonvalori. Mă scuzaţi, mă duc să beau o tărie ca să-mi taie greaţa.

Să auzim de bine!