Reorganizarea la zi

Imagine preluată de pe ziare.com

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

De foarte multe ori, cel puţin în ultimul timp aproape zilnic, ne este dat ca să auzim cele mai diverse comentarii despre avantajele privatizării, despre binefacerile aduse economiei de către firmele private, de aportul adus de acestea la absorbţia forţei de muncă, la posibilităţile de creştere a competenţelor oferite de firmele private precum şi multe alte lucruri asemănătoare. Nu cred că ceea ce vă voi relata în rândurile de mai jos este o regulă generală. Dar este un caz petrecut într-o firmă privată, un caz care mi se pare extraordinar de asemănător cu cele ce se întâmplă acum la nivelul economiei naţionale. Şi este un caz cât se poate de real, nu pentru că vă spun eu asta, ci pentru că întâmplarea s-a petrecut în perioada când am lucrat în acea firmă.

Este vorba de o firmă mare. Şi când zic mare, este chiar mare, având peste trei sute de salariaţi. Salariaţi organizaţi în diferite structuri, după cum nevoile firmei o cer: unii în proiectare, alţii în contractare, alţii în marketing sau alţii în execuţie. Ce este cu adevărat interesant este faptul că, la numărul respectiv de salariaţi există un număr de peste patru zeci de directori. Cam mulţi, nu? Mulţi, puţini, ăştia sunt şi se pare că firma are nevoie de ei.

Dar iată că evenimentele economice conduc la o diminuare a activităţii. Diminuarea continuă până la nivelul în care preşedintele firmei, care este şi patron în acelaşi timp, convoacă salariaţii şi le spune că zilele bune s-au cam dus şi că, pentru ca firma să supravieţuiască, este nevoie de o restructurare sau, altfel spus, de o eficientizare sau, şi mai altfel spus, de dat oameni afară.

Cu murmurele şi întristarea de rigoare oamenii acceptă situaţia şi se pun pe aşteptat „mutările în plic”. Plicuri care nu întârzie să apară, iar oamenii să părăsească firma. Rând pe rând, unul câte unul au plecat aproape toţi salariaţii din execuţie. Spun „aproape toţi” pentru că, din toţi muncitorii care lucrau efectiv la montarea instalaţiilor, au rămas doar doi sau trei! Nici măcar un singur director din cei patru zeci existenţi nu a primit vreun plic, afară de corespondenţa obişnuită...

Iar rezultatele nu au întârziat ca să apară. Acei singuri muncitori din execuţie trebuiau acum să facă ei toată treaba, multă, puţină, atât cât era. Evident pe acelaşi salariu, doar era vorba de eficientizare... Dar asta nu e tot. Au început să apară întârzieri uriaşe în predarea lucrărilor şi, în mod absolut normal, au început să fie pierdute contracte. În loc să se observe o creştere a încasărilor, o revigorare a activităţii, rezultatele erau exact pe dos. În condiţiile în care aceiaşi directori rămăseseră pe aceleaşi posturi.

Situaţia nu a putut continua mult timp şi toate aceste aspecte mai mult decât negative, au condus la o nouă şedinţă în care s-a precizat că trebuie angajaţi oameni în execuţie pentru că nu are cine face treaba efectivă! Că doar nu era să fie trimişi directorii pe teren la montarea instalaţiilor! Drept pentru care, directorul de personal a început să îi recheme pe cei care, nu cu mult timp în urmă fuseseră daţi afară... Numai că, între timp, aceştia nu stătuseră cu mâinile în sân: unii din ei, mai ales cei mai buni meseriaşi, îşi găsiseră de lucru la concurenţă şi nu aveau de gând ca să dea cioara din mână pe vrabia de pe gard. Restul muncitorilor trimişi în şomaj au avut suficientă minte ca să zică acum da, m-ai dat afară cu salariul X, dar acum, dacă mă vrei înapoi, trebuie ca să îmi dai salariul 2X! Aşa că, pentru a nu pierde şi contractele rămase, firma a trebuit ca să le accepte pretenţiile.

Iată cum, într-o firmă privată mare, reorganizarea şi eficientizarea nu au însemnat altceva decât pagubă...

Ce am vrut ca să spun cu rândurile astea? Păi, nimic altceva decât că nu trebuie să fetişizăm niciun sector al economiei, oricât ar fi el de privat pentru că şi firmele private sunt conduse de oameni şi în ele lucrează oameni care, indiferent cât de privaţi sau bugetari sunt, toţi au o trăsătură comună: sunt oameni şi sunt supuşi greşelii. Vreau să spun că, oricâte analize economico-financiare s-ar face şi oricâţi experţi vor fi fost consultaţi, eficientizarea nu înseamnă doar trimiterea oamenilor în şomaj.

Să auzim de bine!

O mică ieşeală

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
E sâmbătă şi ne permitem o mică ieşeală. În zonă, nu peste mări şi ţări, mai precis la un depozit cu vânzare de mobilă. Aşa cum ne plimbăm printre exponate într-o atmosferă oarecum sinistră văzând puţinătatea cumpărătorilor, ajungem la standul unei firme care expunea o garnitură de dormitor.
Ne oprim şi începem să-l examinăm. Garnitura era deosebit de interesantă, aşa că o privim şi măsurăm din toate unghiurile. Preţul? Cam piperat, adică vreo 35 de milioane de lei vechi. Nu durează mult şi apare un cetăţean despre care am aflat ulterior că este chiar fiul patronului fabricii care produce respectiva garnitură. Acesta remarcă interesul nostru şi intervine în discuţiile noastre cu intenţia vădită de a ne determina să-i cumpărăm produsul. Nu avem niciun motiv ca să cumpărăm acum o garnitură de dormitor, aşa că ne exprimăm dezacordul. Omul insistă, iar insistenţa lui se prelungeşte până a ne propune să-i cumpărăm produsul la preţul de 17 milioane de lei vechi! Nefiind interesaţi, refuzăm şi această ultimă ofertă. Punându-şi mâinile în cap, omul răbufneşte:
- Măi, oameni buni, v-am redus preţul la jumătate, vă fac transportul gratuit, vă scap şi de mobila veche, vă fac şi montajul gratuit, vă fac orice vreţi numai cumpăraţi-o! Nu mai am nicio comandă şi trebuie să dau oamenii afară!
Hopa! îmi zic mirat. Iată un om care nu a înţeles mesajul Primului Bugetar al Ţării. El nu înţelege încă lipsa oricărei legături între sectorul privat şi cancerosul sector bugetar? Cum adică nu are comenzi? Ce dacă bugetarii nu mai au bani să cumpere? El să pună mâna să producă! Doar e sector privat şi nu are nicio legătură. Ce dacă îşi bagă oamenii în şomaj? Nu va trebui acelaşi stat să le plătească şi lor ajutorul de şomaj din acelaşi buget secătuit?
Plec din depozit scandalizat de o aşa lipsă de înţelegere. Vine ziua de luni şi îmi ajută Dumnezeu să ajung la serviciu. Nu după mult timp mă sună un bun prieten, patron al unei firme prospere de proiectare în arhitectură.
- Ce faci, mă întreabă el fără niciun chef.
- Lucrez, ce să fac la ora asta!? Tu ce mai faci?
- Eu joc Solitaire.
- Bravo, îi răspund plin de invidie. Asta înseamnă să fii patron. Stai şi joci Solitaire cât e ziua de lungă.
- Păi, altceva ce să fac, îmi răspunde el necăjit. Nu mai am nicio comandă şi am dat deja patru oameni afară din cinci câţi aveam.
Simt cum mă sufoc de nervi. Cum, nici bunul meu prieten nu înţelege nimic din învăţăturile Primului Bugetar al Ţării? Cum adică nu are comenzi? Ce treabă au comenzile lui cu canceroşii bugetari? Ce dacă acestora li se taie salariile şi pensiile? Ce dacă sunt trimişi în şomaj? Doar el e privat şi nu are nicio legătură.
Nu mai pot lucra de supărare, aşa că fac o mică pauză încercând să-mi revin. Nu înţeleg nimic. De ce se supără bugetarii că li se taie salariile? Doar ACESTE SALARII reduse cu un sfert VOR INTRA în calculul pensiilor lor viitoare. Din care pensii ciuntite li se va mai tăia un 15%. Aşa că, generaţia de acum îşi va perpetua sacrificiul în vecii vecilor. Lucrurile sunt atât de simple şi de evidente încât nu văd niciun motiv de supărare. Poate cineva să creadă că aceste sacrificii vor dura doar până la sfârşitul anului, când chiar cel de Al Doilea Bugetar al Ţării precizează cu ocazia asumării răspunderii că, după reducerile salariale, se va recurge la trimiterea în şomaj? Chiar nu este nimănui clar că ACESTEA fac parte din măsurile de creştere economică ale actualului Guvern?
Să auzim de bine!