Mari oameni, vorbe şi mai mari

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Un mare scriitor, sau poet sau gânditor sau ce-o fi fost el, pentru că nu-mi mai amintesc numele lui, spunea că pentru o vorbă de spirit preferă să piardă un prieten.

Vorbe adânci, vorbe grele, vorbe spuse de o minte luminată, vorbe care ne arată locul şi importanţa spiritului. Sprit care, fără nici un dubiu, îşi are impoartanţa lui majoră în definirea gradului de cultură, în luciditatea şi spontanietatea gândirii celui care-l dovedeşte.

Dintre multele vorbe de spirit spuse sau auzite de subsemnatul, două mi-au rămas vii în memorie. Prima vorbă de spirit la care mă refer aparţine unui rege Ludovic al nu-ştiu-câtelea, rege care se fla la căpătâiul marelui Talleyrand (între altele, ştim cu toţii că în cultura franceză exista o adevărată competiţie în emiterea diverselor vorbe de spirit). Acesta, adică Talleyrand, bolnav fiind, suferea de dureri cumplite, fiind pe moarte. Văzându-l pe măritul rege la căpătâiul său, îl salută cu respect şi, cu chiu cu vai, îi spune:

-Sire, sufăr ca un damnat.

Atunci, regele a rostit un singur cuvânt:

- Deja?

Cuvânt care spune mai mult decât un roman despre părerea pe care o avea regele despre viaţa păcătoasă a lui Talleyrand şi chinurile pe care i le anticipa în calitate de apropiat locatar al iadului.

Vedem astfel un model de conciziune şi de spontaneitate care, cu tot dramatismul momentului, ne face să zâmbim.

Cea de a doua vorbă de spirit care mi-a rămas vie în memorie aparţine domnului Columbeanu, un cunoscut om de afaceri. Iar cunoaşterea şi popularizarea ei se datorează înregistrărilor făcute de un post de televiziune în cadrul unei emisiuni în care cei doi, omul de afaceri şi soţia, erau filmaţi tot timpul, ceea ce s-ar putea traduce printr-un reality show.

Momentul a fost seara în care omul de afaceri îşi serba ziua de naştere într-un mod discret, împreună cu câţiva prieteni. După câteva pahare şi urări, soţia lui consideră că e oportun să-i prezinte cadoul ei, aşa că este adus un pachet foarte mare care, desfăcut, ne relevă macheta unei corăbii. O machetă deosebit de frumoasă şi de o mărime impresionantă, o machetă pe care, vă spun cu toată sinceritatea, ar fi făcut plăcere oricăruia dintre noi. Omul nostru se ridică de la masă, o priveşte câteva secunde şi revine la masă spunând:

- Băăă, ce mişto!

Două personalităţi, două culturi, două secole distanţă, dar nu suficiente ca să atenueze strălucirea spiritului din vorbele lor.

Să auzim de bine!

Notă: pentru cine a deschis mai târziu televizorul, damnaţii erau persoanele osândite să îndure chinurile infernului în viaţa de apoi.