Evoluţionismul (3)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Să nu credeţi că sunt un creaţionist bigot. Dar nici un evoluţionist naiv. Mă străduiesc să înţeleg lumea în care trăiesc prin prisma bunului simţ, a raţiunii şi a nivelului de cunoaştere. Nu este o dovadă de probitate respingerea oricărei teorii, la fel cum nu este o dovadă de minte deschisă acceptarea oricărei trăznăi. Sunt însă o mulţime de fapte sau situaţii care nu se potrivesc deloc, dar absolut deloc cu nicio teorie evoluţionistă de până acum. Imaginea de ansamblu este cea a unui uriaş teatru în care fiecare specie, orice formă de vietate are un rol al ei şi numai al ei pe care, vrea-nu vrea, trebuie să-l joace. Aidoma unor actori, unele vietăţi „se fac” că sunt prădătoare, în timp ce altele „se fac” că sunt victime, unele vietăţi sunt de uscat dar „se fac” că sunt acvatice, timp în care unele dintre cele acvatice „se fac” că sunt de uscat. Indiferent dacă sunt frumoase sau urâte (după normele noastre...), indiferent că au organe sau excrescanţe aberante, ele se nasc, vieţuiesc şi mor în forma lăsată pentru rolul pe care îl joacă. O varietate de piţigoi poate avea ciocul mai subţire faţă de o alta cu ciocul mai gros, care trăieşte în alte condiţii, dar niciodată, indiferent de condiţii, un piţigoi nu s-a transformat în lebădă, aşa cum sugerează evoluţionismul.
O variantă a insectei cunoscute sub numele de călugăriţă s-a adaptat atât de bine mediului şi a evoluat astfel încât corpul ei seamănă cu o frunză, mijloc prin care ea îşi înşeală potenţialele victime. Dar niciuna din victime nu şi-a dezvoltat nicio abilitate (miros, văz, auz) pentru a detecta din timp călugăriţa astfel costumată, ele jucând de milioane de ani aceleaşi roluri, de vânător şi de vânat. Libelula se pare că este singura insectă care reuşeşte să scape din pânza păianjenului. Dar nicio specie de păianjen nu şi-a dezvoltat vreo abilitate pentru a putea captura şi libelulele şi nicio vreo altă specie de insecte nu şi-a dezvoltat vreo aptitudine asemănătoare libelulei, pentru a scăpa din pânza păianjenului. Rolurile de vânător şi de vânat au fost stabilite şi au rămas neschimbate atât ca formă, cât şi ca fond.
Poate că aceste exemple nu vi se par sugestive, aşa că vom trece la un alt registru. Toţi cunoaştem frumoasele berze. Păsări cu picioare lungi, gât arcuit şi cioc lung şi ascuţit care se hrănesc cu broscuţe şi peştişori prinşi cu ciocul pe malurile bălţilor. Aidoma lor sunt păsările numite flamingo. Aceleaşi picioare lungi, acelaşi gât arcuit, aceleaşi condiţii de trai şi hrană. Doar că ciocul lor este scurt, gros şi încovoiat, neavând nimic comun cu cel al berzei, deşi ambele trăiesc şi se hrănesc în condiţii similare. Niciodată nu vom vedea o barză cu cioc de flamingo sau vreun flamingo cu cioc de barză. Flamingo va rămâne flamingo şi barza va rămâne barză, niciuna nelunând locul alteia sub aspect formal oricât de mult s-ar hrăni cu broscuţe şi peştişori prinşi pe malul lacului.
Acum, pentru că lucrurile au fost mai bine conturate, haideţi să vedem nivelul superior al discuţiei. În pădurile amazoniene trăieşte o frumuseţe de pasăre cu penajul colorat în cele mai frumoase şi variate culori. La masculi predomină culoarea roşie pe cap, în jurul gâtului şi al pieptului, oamenii de ştiinţă explicându-ne că în perioada de împerechere această culoare joacă un rol important, doar masculii cu cel mai viu roşu fiind acceptaţi de femele. În Africa gazelele fată pui mai viguroşi sau mai debili, iar oamenii de ştiinţă ne lămuresc cum că puii mai debili vor fi prinşi şi devoraţi de animalele de pradă, astfel specia de gazele putându-şi perpetua doar exemplarele robuste, cu gene puternice şi şanse de supravieţuire. Acceptând aceste raţionamente, vom ajunge lesne la concluzia că păsările amazoniene de mai sus vor deveni tot mai roşii, de un roşu tot mai intens şi tot mai cuprinzător, iar gazelele vor făta pui tot mai viguroşi, atât deviguroşi încât imediat după fătare vor putea alerga cu viteza unui tren japonez. Numai că lucrurile nu stau aşa în realitate. Papagalii se înmulţesc şi îşi păstrează specia fără a deveni tot mai roşii, deşi femelele îi vor alege tot pe cei cu un roşu mai aprins, iar gazelele vor făta în continuare şi pui mai debili şi pui mai viguroşi, asigurând hrana prădătorilor fără ca specia să degenereze sau să se transforme în cea mai viguroasă specie degazele alergătoare. Elefanţii cei mari şi putenici consumă cantităţi uriaşe de vegetale. Dar odată împuţinate resursele de hrană, aceştia nu au devenit mai mici, nu s-au transformat în jderi şi nici nu au migrat în stepele siberiene după hrană, ci au pierit pur şi simplu. Rolurile tuturor speciilor sunt foarte bine stabilite şi nimic nu le va face să le încalce.
Ca să finalizăm, haideţi să mai vedem un exemplu, pe cât de mare pe atât de violent. Este vorba de hipopotam. Mamifer uriaş de uscat, impresionant prin talia sa, deosebit de posesiv şi de agresiv, trăieşte cea mai mare parte a timpului în apă. Cu toate acestea, de milioane de ani, hipopotamul a rămas hipopotam şi îşi joacă acest rol. Picioarele din spate nu i s-au unit şi transformat în înotătoare ca la foci şi nici nu i s-au dezvloltat branhii sau cine ştie ce alte organe acvatice, el nu a devenit un mamifer acvatic. El a fost şi a rămas un mamifer terestru care trăieşte în apă.
Să auzim de bine!