Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Azi e o zi deosebită: ne-am propus să practicăm turism montan. Şi dacă tot vom ajunge în Nidri, care va constitui baza de plecare, vom da o tură şi prin magazinele locale.
Drept pentru care, ne sculăm mai devreme şi atacăm parţial micul dejun. Am scris atacăm parţial pentru că aici, ca şi în România, fructele nu mai au gust de fruct, ci de apă chioară. Am încercat de două ori să mănânc un kiwi, dar gustul de apă chioară mi-a adus aminte de Bucureşti. Nu am renunţat aşa uşor şi am abordat o altă fructă: piersica. Nicio schimbare, acelaşi gust de apă chioară şi nu de piersică. Din tot platoul de fructe, se pare că numai perele (preferatele mele) continuă să aibă gustul fructului, doar că astăzi nu sunt pere pe platou...
Nu aburcăm în maşină şi luăm drumul codrului la modul cel mai propriu spre Nidri (uneori, ortografiat Nydri). La ieşirea din Lefkas, capitala insulei, reuşim să poziţionăm câteva spuermarket-uri, de genul Lidl şi Carerrefour, precum şi vreo două de provenienţă locală. E bine de ţinut minte pentru cumpărăturile viitoare.
Şi pe latura estică a insulei, latură pe care ne deplasăm azi, drumurile nu fac excepţie: aceleaşi pante, aceleaşi serpentine. În sine, imaginea este superbă şi prefer serpentinele monotoniei unei autostrăzi. Doar că, pentru mine ca şofer, admiratul peisajului pe o serpentină poate deveni o activitate deosebit de periculoasă şi nerecomandată... Aşa că, la remarcile soţiei de genul Ia uite acolo ce munte frumos! răspunsul meu este un invariabil Îhî. Singurele momente când îmi pot permite o privire panoramică asupra peisajului este atunci când ne oprim pentru a face niscai poze sau când serpentina este atât de strânsă, încât aproape opresc maşina pentru a efectua virajul.
Din serpentină în serpentină ajungem la Nidri. Oraşul port şi punct de îmbarcare pentru ferry-boat-uri, ne întâmpină cu aglomeraţia unei adevărate metropole. Sunt nevoit să fac un tur de centru până găsesc un loc de parcare în afara centrului. Manevra este deosebit de utilă şi vi-o recomand deoarece, cu ocazia întoarcerii din croazieră, am aflat că după-amiaza circulaţia auto se închide în zona centrală în favoarea celei pietonale. Problema este aparent benignă dar, doar aparent. Asta pentru că autorităţile care pun bariera de blocare a accesului în zona centrală nu pun şi indicatoare care să te îndrume spre o altă variantă de ieşire, ceea ce te face să bântui străzile fără rost o bună perioadă de vreme.
Odată maşina parcată, abordăm razant câteve magazine mai mult pentru un sondaj de piaţă decât pentru cumpărături. Dar faptul că descoperim unele articole mai ieftine ca în Lefkas ne face să oprim în câteva dintre ele. Iar una dintre opriri îmi oferă satisfcaţii nebănuite prin aceea că pot achiziţiona o nouă şapcă de căpitan de vas, cealaltă datând de prin 2007 şi, pe cale de consecinţă, pierzându-şi aproape în totalitate latura estetică. Mai mult de atât, cumsecadele vânzător ne explică şi ruta de urmat spre cascadă.
Echipat deja cu noua-mi şapcă, pornim spre localitatea Rachi pe un drum perpendicular pe şoseaua centrală. Traversăm şoseaua de centură şi urmăm cursul spre vest până ce la orizont se prefigurează o bifurcaţie. Întâmplarea face ca, pe partea stângă să se afle o mică tavernă, iar patronul (sau unul dintre salariaţi) să se afle în dreptul şoselei. Încetinesc, cobor geamul şi zbier cât mai politicos la bunul om:
- Para kalo, leghe mou pou iparhei... (Te rog, spune-mi unde se află...)
Fără să mai mă lase să termin întrebarea şi văzând probabil numerele maşinii sau steguleţul tricolor care fâlfâie pe antena maşinii, omul zbiară la rându-i la fel de politicos şi râzând cu gura până la urechi:
- Cascadaaa? La dreaptaaa!
Un semn de mulţumire cu mâna şi vâjjj! mă îndrept în direcţia indicată. Aproape imediat ajungem într-o poieniţă dominată de o căsuţă aparent nelocuită. Parchez lângă alte câteva maşini aflate deja acolo şi, înarmaţi cu sucuri şi aparate de fotografiat, pornim pe o cărare ce urcă pe brână: în stânga munte şi un firicel de apă, iar în dreapta vale. Poteca ne conduce printre stânci de un colorit straniu spre o altă poiană, unde firul de apă provenit de la cascadă formează un mic lac cu apă verzuie. Mai printre stânci, mai peste stânci ajungem la cascada dorinţelor noastre. Cascada nu e mare, cam 25-30 de metri înălţime, şi nici deosebit de bogată sau năvalnică. Dar imaginea ei este cât se poate de spectaculoasă, aidoma coloritului apei şi aspectului general al zonei.
Ajunşi aici, procedăm la o scurtă sesiune foto şi avem prilejul de a asista la două evenimente inedite. Primul este acela că o parte dintre membrii unui grup rămân în costume de baie şi încep să se scalde în lacul rece cascadei. Al doilea este imaginea unei turiste care, după ce a urcat gâfâind până aici şi este lac de transpiraţie, se aşează pe o piatră şi îşi aprinde o ţigară...
Ne întoacem la maşină din popas în popas pentru că nu uităm niciun moment deviza noastră: cât mai multe poze. Pornim şi, în mod inevitabil, trebuie să trecem din nou pe lângă taverna îndrumătorului nostru. Prilej pentru acesta de a-şi flutura mânile ca un naufragiat şi pentru mine de a claxona vârtos spre spaima paşnicilor consumatori.
Reîntorşi în Nidri reluăm tura prin magazine, după ce facem o mică haltă de ajustare la terasa unei taverne de pe malul mării pentru un frappe binemeritat. Când ospătarul vine cu comanda îi cer în greceşte un mic serviciu, unde e grupul sanitar. Omul îmi răspunde îndatoritor tot în greceşte dar, văzând privirea mea tâmpă (pentru că acolo unde îmi indica el nu vedeam nicio uşă), continuă în româneşte:
- În capăt, unde e peretele albastru.
Ajungem în Limenas pe seară, ne spălăm, ne schimbăm hainele şi pornim flămânzi prin oraş. Aşa cum vă spuneam, Limenas este puternic influenţat de prezenţa Italiei vicinale, ceea ce face ca numărul localurilor cu specific grecesc să fie mai redus decât în alte părţi. Suntem dornici de un bouiourdi şi, pentru asta, luăm la rând localurile falezei. Găsim unul şi avem ocazia să consumăm un bouiourdi de calitate servit de un flăcău ras în cap, dar cu barbă la care mai fusesem cu câteva seri anterioare. Întrucât nu aveau bere Mithos în continuare, decidem să ne strămutăm la alt local şi nu găsim altul mai bun decât pe faleza marinei, adică a portului unde acostează iahturile. Suntem abordaţi instantaneu de felurite genuri de tineri: un june vine şi ne pune faţă de masă nouă, o jună ne aduce sticla de apă şi paharele, un altul ne preia comanda. Încercăm să îi explicăm, atât în englezeşte, cât şi în greceşte, că dorim două souvlaki cu cartofi şi o bere Mithos rece. Rezultatul a fost că ne-am trezit pe masă cu două platouri cu câte două souvlaki fiecare şi un fel de recipient, asemănător cu o iesle, plin cu cartofi prăjiţi rondele. Este mult, chiar şi pentru nişte amatori de specialităţi greceşti aidoma nouă, aşa că îngurgitatul porţiilor ne ia dublul timpului normat fără a putea finaliza conţinutul recipientelor în totalitate. O doamnă amabilă vine la sfârşit cu nota. Îi spun:
- Doamnă, ne pare rău, dar a fost prea mult. Nu mai putem mânca, ce să facem?
Preocupată, doamna se gândeşte câteva secunde, după care ne răspunde:
- Vă duceţi la hotel, dormiţi o oră şi vă întoarceţi aici.
- Dar vom reveni odihniţi şi cu poftă de mâncare!
- Exact! Iar aici o luaţi de la început...
Ne despărţim râzând şi, după plimbarea de seară (vradini exodos, în greceşte) pe străduţele minunat de pitoreşti ale oraşului, ne retragem la hotel pentru că mâine vom avea o zi dificilă: plaja Egkremni.
Să auzim de bine!
