Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Stau lungit pe canapea. Pe măsuţă, lângă mine, abureşte un pahar cu cidru rece ca Antarctida. Iar urechile le am acoperite cu o pereche de căti. Căşti care îmi permit să-i ascult pe Chris Rea şi chitara lui.
Acum ascult piesa Daytona. Chris Rea nu a compus piesa ca un omagiu adus celebrei piste auto, ci ca unul adus celebrului model fabricat de Ferrari. Ascut Daytona şi mă las purtat de acordurile piesei.
Dumnezeule, frumos mai cântă! Orchestraţie, aranjament, acord, contrapunct, ritm, linie melodică, toate sunt perfecte. Sunetul pieselor compuse de el îmi este deja inconfundabil.
Iau o înghiţitură de cidru şi ascult în continuare. Minunat om, acest Chris Rea. Nu doar pentru că a reuşit să învingă acea boală cumplită a secolului (iar urmările i se văd cât se poate de clar pe chip), ci pentru geniul lui muzical. Auberge este titlul piesei pe care o ascult acum. Inconfundabil sunet, inconfundabilă interpretare.
Unul dintre cei mai mari chitarişti ai lumii îmi desfată simţurile cu muzica lui. De ce a compus aceste piese, de ce chitara îmi sună atât de frumos? De ce cântă păsările? Sunt întrebări care nu se pun pentru faptul pur şi simplu că nu au răspuns.
Ascult Chris Rea. Un chitarist care a dat naştere unui stil, care a făcut o muzică, un creator, un ctitor. Cât de melodioase sunt acordurile... cât de bine sună chitara în mâinile lui... O muzică originală din toate punctele de vedere. Oare din cauza asta îmi place atât de mult?
Muzica lui Chris Rea curge lin. Şi-a format o imagine tipică, de neconfundat, dar nu datorită tatuajelor, cerceilor în buric sau scălâmbăielilor pe scenă. O imagine atât de puternică, încât respectul pentru el şi muzica lui apare instantaneu. Oare de asta îmi place atât de mult muzica lui?
Acum se derulează Road to hell. În armonia perfectă a tuturor instrumentelor, chitara lui se distinge inconfundabil. Chris Rea nu s-a lansat pozând gol prin cine ştie ce reviste. Nici nu s-a remarcat prin reprize monstruoase de droguri. Nu s-a tăvălit pe scenă şi nici nu a apărut în emisiuni de scandal sau bârfă. Talentul a fost cel care l-a făcut remarcat. Oare de asta îmi place atât de mult?
Muzica lui este nu numai originală, ci şi naturală. În piesele lui regăseşti uşor o baterie, o chitară de acompaniament, o chitară bas şi, bunînţeles, chitara lui. Nimic fabricat, nimic artificial, nicio notă care să nu poarte amprenta instrumentistului respectiv.
Oare de ce îmi place atât de mult muzica lui Chris Rea?
Să auzim de bine!
Stau lungit pe canapea. Pe măsuţă, lângă mine, abureşte un pahar cu cidru rece ca Antarctida. Iar urechile le am acoperite cu o pereche de căti. Căşti care îmi permit să-i ascult pe Chris Rea şi chitara lui.
Acum ascult piesa Daytona. Chris Rea nu a compus piesa ca un omagiu adus celebrei piste auto, ci ca unul adus celebrului model fabricat de Ferrari. Ascut Daytona şi mă las purtat de acordurile piesei.
Dumnezeule, frumos mai cântă! Orchestraţie, aranjament, acord, contrapunct, ritm, linie melodică, toate sunt perfecte. Sunetul pieselor compuse de el îmi este deja inconfundabil.
Iau o înghiţitură de cidru şi ascult în continuare. Minunat om, acest Chris Rea. Nu doar pentru că a reuşit să învingă acea boală cumplită a secolului (iar urmările i se văd cât se poate de clar pe chip), ci pentru geniul lui muzical. Auberge este titlul piesei pe care o ascult acum. Inconfundabil sunet, inconfundabilă interpretare.
Unul dintre cei mai mari chitarişti ai lumii îmi desfată simţurile cu muzica lui. De ce a compus aceste piese, de ce chitara îmi sună atât de frumos? De ce cântă păsările? Sunt întrebări care nu se pun pentru faptul pur şi simplu că nu au răspuns.
Ascult Chris Rea. Un chitarist care a dat naştere unui stil, care a făcut o muzică, un creator, un ctitor. Cât de melodioase sunt acordurile... cât de bine sună chitara în mâinile lui... O muzică originală din toate punctele de vedere. Oare din cauza asta îmi place atât de mult?
Muzica lui Chris Rea curge lin. Şi-a format o imagine tipică, de neconfundat, dar nu datorită tatuajelor, cerceilor în buric sau scălâmbăielilor pe scenă. O imagine atât de puternică, încât respectul pentru el şi muzica lui apare instantaneu. Oare de asta îmi place atât de mult muzica lui?
Acum se derulează Road to hell. În armonia perfectă a tuturor instrumentelor, chitara lui se distinge inconfundabil. Chris Rea nu s-a lansat pozând gol prin cine ştie ce reviste. Nici nu s-a remarcat prin reprize monstruoase de droguri. Nu s-a tăvălit pe scenă şi nici nu a apărut în emisiuni de scandal sau bârfă. Talentul a fost cel care l-a făcut remarcat. Oare de asta îmi place atât de mult?
Muzica lui este nu numai originală, ci şi naturală. În piesele lui regăseşti uşor o baterie, o chitară de acompaniament, o chitară bas şi, bunînţeles, chitara lui. Nimic fabricat, nimic artificial, nicio notă care să nu poarte amprenta instrumentistului respectiv.
Oare de ce îmi place atât de mult muzica lui Chris Rea?
Să auzim de bine!
