Nu ştii să prezinţi marfa!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Remarca nu îmi aparţine, dar contextul în care a fost făcută merită o postare. Cu atât mai mult cu cât aparţine unei persoane în vârstă, demne de toată stima…

După cum vă povesteam într-o postare anterioară, nea Ardei este colegul nostru mai vârstnic. Aflat în pragul pensionării, omul nu pierde prilejul de a-şi depăna amintirile în faţa colegilor, prietenilor sau oricui vrea să îl asculte…

Ne aflăm într-o pauză de măsurători şi suntem aşezaţi pe câteva traverse din beton, formând un fel de cerc asemănător celui de clacă. Ne scoatem fiecare pacheţelele cu mâncare pentru o binemeritată pauză de masă, activitate migăloasă, care cere multă îndemânare şi mult timp pierdut…

În timp ce foşneşte hârtia pachetului, Iulică nu are de lucru şi îl interpelează pe nea Ardei:

- Ia spune, bre, nea Ardei, matale ai avut vreodată vreo amantă?

Mic de statură, cu o burtă semnificativ dezvoltată şi ochelarii pe vârful nasului, nea Ardei se opreşte din procesul de iniţiere a focului la care urma să ne prăjim o bună parte din conţinutul pacheţelelor cu mâncare, se uită crunt la Iulică şi răspunde dur:

- Nu! Dar iera să am, continuă el aruncându-ne o privire triumfătoare.

Tentaţia este prea mare, aşa că nu ezităm să-l îmboldim a purcede la istorisirea memorabilei fapte. Omul nostru se aşează mai bine pe o traversă, noi lăsăm baltă preparatul mâncării şi ne strângem mai bine în jurul lui, după care nea Ardei îi dă drumul în fonie:

- Bre, n-am avut, dar iera să am una. O vecină! Subliniază el ridicând un deget.

- Oooh, suspinăm noi în cor.

- Da, fraţilor, o vecină! Dă mai bine dă trei luni se tot dădea la mine.

- Ei, hai că eşti tare, îl susţinem noi în cor. Cum Dumnezeu? Tocmai la matale?

- Da, bre, tocma’ la mine. Îşi făcea de lucru aproape zilnic şi venea pă la noi acasă cu diferite rugăminţi.

- Ca de exemplu? îl interogăm noi.

- Păi, dă exemplu? Dă exemplu, nea Ardei, dacă mă iubeşti, împrumută-mă şi pă mine cu o litră de zahăr până iau şi io chenzina. Sau nea Ardei, să-ţi dea Dumnezeu sănătate, dar mare pomană ţi-ai face dacă m-ai îndatora şi pă mine cu puţin ulei că nu am nici să pun la candelă. Şi multe altele de genu’ acesta, ne precizează nea Ardei dând din cap ca un om care ştie ce spune.

Noi sărim pe el:

- Stai măi omule, dacă femeia venea să se împrumute la matale însemna că te vrea de amant?

- Aveţi răbdare că nu am terminat. Tot aşa şi tot aşa, azi cu una, mâine cu alta, până într-o zi când mă prinde singur acasă.

- Hopa! sărim noi în cor mai ceva decât Madrigalul. Hai că devine interesant.

- Io ce vă spuneam? Staţi să vedeţi. Vine femeia, o poftesc în bucătărie ca un om politicos ce sunt şi ea, nici una, nici două, sare direct la subiect: nea Ardei, mă întreabă ea privindu-mă amarnic, coana Leana e acasă? Nevastă-mea era pentru două zile la ţară la cules de vie, aşa că i-am răspuns că nu, nu e acasă.

- Nea Ardei, acum totul e clar, subliniem noi cu tâlc.

- Nu e clar nimic, staţi să vedeţi. Auzind răspunsul meu, ea mă întreabă clipind din ochi şi ducându-şi mâna la inimă: ai putea să vii pă la mine ca să vezi ce are robinetul dă la bucătărie pentru că curge zdravăn dă fro două zile. După care a oftat. Aţi înţeles?

Ne uităm unii la alţii oarecum buimaci pentru că nu vedeam ce legătură firească poate fi între un robinet defect şi o amantă în stare de funcţionare.

- Ce mama naibii nu vă prindeţi? îi sare muştarul lui nea Ardei. Mă invita la ea acasă! Ea singură fiind, mă invita singur la ea acasă când nevastă-mea era la ţară. La cules de vie! punctează el finalul.

- Aha, acu’ ne-am prins, îl liniştim pe om. Ia spune, şi ce ai făcut?

- Păi, ce să fac? Mi-am luat trusa de scule şi m-am dus. Îmi spusese ca să fiu la uşa ei a doua zi la orele două după prânz şi exact la ora aia i-am bătut la uşă. Că mie mi-a plăcut întotdeauna să fiu punctual cu femeile… Cum vă ziceam, bat la uşă şi femeia îmi deschide. Frateee! Era de boală! Cât pe ce să-mi cază lada cu scule din mână. Cu părul prins pă bigudiuri, cu ciorapi dă mătase strânşi pă picior, papuci din pluş şi capot din zenana, era artistă, frate, artistă era, ce să mai zic…

Şi bietul amant prezumtiv oftează apăsat cu privirea în depărtări. Oftăm şi noi având o imagine oarecum diferită despre înfăţişarea unei femei cu părul pe bigudiuri şi capot din zenana, dar ne abţinem de la comentarii pentru a nu demoraliza povestitorul. Care continuă, fără să mai aştepte încurajarea noastră:

- Îmi dăşchide şi mă pofteşte în casă. Intru, las cutia de scule în hol şi ea îmi zice să mergem în sufragerie să stăm pă canapea. Intrăm în sufragerie, io mă aşez la un capăt şi ea la celălalt capăt al canapelei. Stăm ce stăm, mă uit la ea, se uită la mine şi văz că se trage mai aproape. Ei? zic io. Ei? zice şi ea şi se mai trage un pic. Mă uit la ea, se uită la mine şi oftează. Ei, deci aşa, zic io. Da, deci aşa, oftează ea. Mă uit iar la ea, se uită iar la mine şi îşi pune picior peste picior dă i s-a desfăcut capotu’ pă picioare. Se uită la mine şi zice ei? Mă uit şi io şi zic ei… şi oftez. Acu’ era aproape dă tot dă mine şi tocmai când vroiam să fac şi io puţină conversaţie, văz că cocoana se ridică puţin şi îşi pune mâna după umerii mei. Mă gândesc că acu’ e momentu’ să dăşchid discuţia, aşa că îi spun: coană Marioaro, ai văzut programu’ de varietăţi dă sâmbătă seara?

Naraţiunea lui ne tăiase respiraţia şi se părea că eram aproape de punctul culminant. Nea Ardei ne priveşte semnificativ pe sub sprâncenele-i stufoase şi continuă:

- Ei? V-aţi prins? Io tocmai începusem O CONVERSAŢIE! Şi ce credeţi că face madam?

Ne uităm unii la alţii complet neştiutori în ale problemei, după care îl rugăm:

- Hai, bre, spune-ne odată, nu ne mai fierbe!

Ridicându-se pe o traversă, nea Ardei declamă însoţindu-şi cuvântarea de gesturile adecvate descrierii acţiunii:

- Ei bine, cocoana se ridică în picioare şi îşi desface complet capotu’! Era goală, bre, complet goală, goală cum o lăsa-se mă-sa, frateee!

- Şi matale ce ai făcut? îl întrebăm cu ochii măriţi de curiozitate.

- M-am ridicat şi io în picioare şi i-am spus: cocoană, nu ştii să îţi prezinţi marfa!

Aici se opreşte, parcă aşteptând o vorbă din partea noastră. Neînţelegând nimic din aşteptările lui, îl întrebăm:

- Şi?

- Şi ce? Mi-am luat trusa de scule şi am plecat! încheie el mândru.

Să auzim de bine!

Lupta cu frigul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Numele lui este Andrei. Noi îi spunem în stilul nostru neaoş, românesc, nea Ardei. De statură potrivită, burtos, mucalit şi cu limba cam slobodă, este sarea şi piperul delegaţiilor noastre. Nenumărate sunt „perlele” pe care le scapă, involuntar sau studiat, dar toate de efect.

Acum se află în echipa noastră. Echipă care trebuie să meargă undeva, într-o gară pe lângă Videle ca să verifice nişte parametri. Plecăm din Bucureşti Nord pe un frig destul de tăios încărcaţi fiecare cu zeci de kilograme de chei şi aparate de măsură. Delegaţia nu prea ne încântă din cauza vremii duşmănoase, dar mulţi din noi se consolează cu ideea că vor putea face rost de vin pentru Revelionul care nu este departe.

Trenul la lasă în mica gară al ora estimată, ne grupăm şi ne stabilim sarcinile, după care pornim pe cale întru efectuarea măsurătorilor. Munca ne absoarbe cu totul, aşa că nu observăm că s-a apropiat ora mesei. Toţi suntem dotaţi de nevestele iubitoare cu tot felul de pachete şi pacheţele care mai de care mai dolofane (pacheţelele, nu nevestele...). Având în vedere condiţiile de la faţa locului şi experienţa acumulată în decursul numeroaselor delegaţii anterioare, conţinutul pacheţelelor este constituit cu preponderenţă din slănină, şuncă sau alte “porcării” asemănătoare.

Văzând frigul în care dârdâim şi tropăim în timp ce mâncăm, nea Ardei vine cu o propunere salvatoare:

-Fraţilor, ia hai să luăm o traversă veche şi să-i dăm foc!

Tuturor le strălucesc ochii la gândul căldurii ce va să fie şi le freamătă nările la gândul mirosului slăninii prăjite. Zis şi făcut. Pe lângă linie sunt aruncate zeci şi zeci de traverse putrede sau rupte, aşa că nu e nicio pagubă dacă una va fi arsă spre binele umanităţii. Nu trec zece minute şi flăcări puternice se înalţă. Bucuria şi plăcerea sunt unanime, chiar dacă vom pleca acasă îmbibaţi de mirosul de creuzot chiar şi în oase.

Nu este o problemă să facem câteva frigărui din nişte crengi rupte şi să înfigem în ele bucăţile de slănină din dotare. Masa devine de-a dreptul copioasă, iar focul tot mai puternic. Timpul alocat mesei s-a terminat de mult, dar nimeni nu se îndură să plece de lângă foc. Cu atât mai mult cu cât gerul a devenit de-a dreptul tăios.

Dar treaba e treabă, iar traversa arzândă îşi dă sufletul. Trebuie să terminăm măsurătorile pentru care am venit şi nici nu ne face plăcere să ne apuce noaptea pe drum. Începem să strângem resturile alimentare, iar unii din noi, cu probleme de micţiune, simt nevoia să se retragă în singurătate în tufişurile din zonă. Nea Ardei, mai perspicace, ocheşte un mic podeţ sub care ar vrea să se ascundă spre adâncă meditare. Se îndreaptă spre el cu paşi rebegiţi de frig şi de nevoia care îl apasă, frecându-şi mâinile care aproape i-au îngheţat. Nu trece mult şi-l vedem că revine cu o faţă lungă şi ochii holbaţi.

- Ce-ai făcut nea? Nu ai reuşit din cauza frigului? îl întrebăm noi curioşi şi uşor ironici.

- De reuşit am reuşit, ne răspunde el dând trist din cap. Dacă aţi şti cu ce era să mă închei la pantaloni din cauză că nu-mi simt degetele…

Să auzim de bine!