Grecia, Bulgaria şi zăpada (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Rămăsesem cu articolul anterior la sosirea noastră la hotelul din Pleven. Poliţiştii bulgari au dat dovadă de atâta sârg şi amabilitate, încât personalul hotelului ţopăie ca iepurii ca să rezolve cazarea noastră. Este suficient ca să ne îndreptăm privirea spre unul din ei... Suntem cazaţi la etajul 13 al celui mai mare hotel din Pleven, mare şi la propriu şi la figurat. În costul cazării este inclus şi micul dejun care, în cele două zile cât am fost nevoiţi să le petrecem acolo, s-a dovedit la înălţimea aşteptărilor. În camerele micuţe faţă de obişnuinţa noastră este cald, iar mobilierul este de primă generaţie. Vreau să zic, de prin anii 1955 – 1960. Abia la sfârşitul primei zile am descoperit rostul unei piese de mobilier cât o noptieră amplasată între paturi: este un aparat de radio cu lămpi din 1958! Culmea, care funcţionează în cârdăşie cu un televizor cu plasmă montat pe unul din pereţi...
Nu populăm hotelul decât pe parcursul nopţii pentru că în timpul zilei ne dedăm la raiduri de vânătoare ca gândacii de bucătărie (ca să folosesc expresia Ralucăi, apreciata mea cititoare de blog) în căutarea hranei. Bancomatele ne eliberează fără probleme (evident în leva) sumele solicitate de pe cardurile noastre indiferent că sunt de debit sau de credit. Hălăduim prin oraş, prilej de a cunoaşte o mulţime de oameni cumsecade care ne oferă primele două informaţii vitale: cum se spune pâine în bulgară şi unde o putem găsi. Ajungem cu incursiunile noastre până în magazinul lor Billa şi la diferite centre de vulcanizare pentru reîntregirea stocului de lanţuri pentru roţi şi montarea lor adecvată. Chiar lângă hotel este un centru de vulcanizare, dar care vinde şi anvelope sau lanţuri. Nu veţi crede, dar în acea epocă, datorită ninsorilor formidabile, cererea de lanţuri depăşise cu mult oferta, astfel că am avut ocazia ruşinoasă ca să vedem maşini cu ţigani români care achiziţionaseră tot ce se găsea pe piaţă, iar acum le vindeau la preţuri exorbitante. Avem ocazia să ne întâlnim iarăşi cu ospitalitatea bulgărească manifestată prin faptul că unul din salariaţii firmei de vulcanizare a trebuit să facă vreo cinci drumuri pe jos prin nămeţii năpraznici până la depozit şi înapoi pentru a ne găsi lanţurile cele mai potrivite. Fără costuri suplimentare, dacă puteţi crede aşa ceva…
Să nu aveţi impresia greşită că două zile şi două nopţi petrecute într-un Pleven acoperit de zăpadă sunt plictisitoare. Nicidecum! Pur şi simplu pentru că, odată întorşi în bârloguri din raidurile noastre, după o alimentaţie sănătoasă bogată în vitamine liposolubile şi diaminoglutanat de sodiu dublu hidratat urmată de un somn scurt de frumuseţe, ne-am pus şi am jucat cele mai frumoase partide de Whist din viaţa noastră. Atât de frumoase, încât am uitat că suntem blocaţi de zăpadă în Bulgaria şi acasă ne aşteaptă nişte birouri ca să le populăm... Mai, mai să mai stăm o zi... Urmărim la radio, la televizor şi prin SMS starea drumurilor de la ei şi din ţară până când, iată că Poliţia bulgară ne dă voie ca să plecăm.
Cu lanţurile montate ca la carte plecăm imediat după micul dejun, adică spre orele zece. Până în ţară, adică un drum de vreo două sute şaizeci de kilometri, am fost nevoiţi să mergem atât de încet încât ajungem la graniţă către orele douăzeci şi unu. Înainte de ieşirea din Bulgaria, vameşii bulgari dau dovadă de un ultim gest de curtoazie făcându-ne semne să trecem prin vamă fără să mai plătim taxa de pod.
Ajungem acasă şi începem despachetarea. În acest răstimp, pentru înviorarea atmosferei şi o necesară relaxare musculară, dau drumul televizorului. Prilej pentru a vedea la modul cel mai propriu cum se manipulează opinia publică românească. Toate posturile de televiziune româneşti publicau reportaje, comentarii şi întâlniri cu diverşi invitaţi în care bulgarii (în special poliţiştii) erau făcuţi albie de porci de către cei întorşi în ţară. Nu suport nedreptatea, mai ales în forma ei agravantă, aşa că pun mâna pe telefoane (fix şi celular) şi încep să sun ca să le spun şi punctul meu de vedere, că oamenii sunt amabili, săritori, că am fost ajutaţi peste tot şi de poliţişti şi de civili etc. Deşi am obţinut până la urmă legătura cu centralele telefonice ale diferitelor posturi, în momentul în care îmi exprimam punctul de vedere mi se tăia legătura. Am început să trimit SMS-uri la numerele de pe ecran în care scriam acelaşi lucruri. Nimic, niciun răspuns, nicio publicare. Doar ce era defăimător şi nefavorabil. A fost unul din lucrurile care mi-au accentuat scârba faţă de mass media românească, faţă de răutatea şi neamprostia care o caracterizează.
Iată, am ajuns la sfârşitul povestirii întâmplărilor care ne-au făcut să fim mult mai precauţi atât la alegerea locaţiei pentru petrecerea Revelionului, cât şi la acceptarea informaţiilor publicate în mass media...
Sa auzim de bine!

Grecia, Bulgaria şi zăpada (1)

E iarnă, a nins, e frig, va mai ninge şi toată această atmosferă hibernală mă predispune să vă povestesc o întâmplare ceva mai veche legată de iarnă, Revelion şi Grecia. De fapt, este vorba de o suită de întâmplări care, după părerea mea, au depăşit cadrul unor coincidenţe.

Suntem trei familii care s-au decis să facă Revelionul în Grecia, familii grupate în două maşini. În total opt persoane, grupate cinci în maşina mea şi trei în cealaltă. Am localizat un hotel de 5 stele pe braţul Sithonia, am ajuns acolo pe 28 decembrie seara şi toate ar fi fost bune şi frumoase dacă în hotel nu ar fi existat numeroase exemplare în viu ale speciei cunoscută sub numele de bulgari. Prin obrăznicia, nesimţirea şi întregul lor comportament de neamuri proaste cu ceafa lată au reuşit să ne strice toată bucuria şi plăcerea sărbătorii.

Aşa că, nervoşi şi supăraţi, plecăm spre ţară pe 2 ianuarie cu noaptea în cap şi supărarea în suflete. Până la Salonic drumul a fost cel obişnuit, parcurs de atâtea ori încât îl ştiu cu ochii închişi: o porţiune de şosea, după care se intră pe autostradă. Deşi era cam răcoare, nici vorbă de zăpadă sau alte manifestări meteo hibernale. După ce am trecut de Salonic, lucrurile au devenit puţin stranii pentru că brusc, am intrat într-o zonă în care ningea din greu. Şoseaua devenise aproape impracticabilă pentru grecii neînvăţaţi cu condusul pe zăpadă, iar lucrul acesta se vedea foarte bine dacă ne luăm după numărul maşinilor ieşite în decor sau tamponate. Se şi auzea, pentru că zgomotul tamponărilor din jurul nostru era atât de des şi de puternic, încât acoperea zgomotul de fond din habitaclu. Spre norocul nostru am reuşit să depăşim zona fără probleme. Spun că am reuşit să depăşim zona pentru că iată, aproape de Serres, autostrada devine iarăşi curată şi cerul senin. Ne uităm în oglinzile maşinii şi prin lunetă şi nu ne vine a crede ce am lăsat în urmă. Ajungem la vamă în stare perfectă, trecem vama şi intrăm pe teritoriul bulgar, jurându-ne să îi boicotăm şi să nu mai cumpărăm în viaţa noastră vreun produs pe care scrie “Made in Bulgaria”.

Numai că Bulgaria este o ţară preponderent muntoasă, iar noi suntem în data de 2 ianuarie. Aşa că nu e de mirare că, nu după mult timp de la trecerea prin vamă vedem cum vremea începe să se strice. Ninsoarea devine tot mai puternică, şoseaua tot mai dificilă. Conducem cu mare prudenţă, mai ales că Loganul nostru este încălţat cu anvelope all seasons, care nu se mai asortează cu starea drumului în niciun caz. Încet, încet, folosindu-ne de staţiile de emisie (pentru atacarea curbelor sau în depăşiri), reuşim să înaintăm cu vârfuri de viteză ce nu depăşesc 20 km/oră. Ajungem cu chiu cu vai la o benzinărie şi decidem că e momentul să punem lanţurile la roţi. Reuşim să punem lanţurile la roţile Loganului, dar nu şi la ale maşinii prietenilor pentru că lanţurile pe care le aveau erau pentru altă dimensiune de roţi. Spre norocul nostru găsim lanţuri potrivite ca dimensiune la magazinul benzinăriei şi, după alte chinuri reuşim să ne urnim. De atâta stat în zăpadă şi ninsoare suntem deja cu ciorapii uzi, iar hainele mustesc. Ninsoarea devine tot mai puternică şi suntem nevoiţi să oprim periodic pentru a curăţa ştergătoarele de gheaţa formată. Sunt încălţat cu nişte ghetuţe din lac fine, subţiri, de dans, care acum sunt pline de apă şi reci de simt cum îmi îngheaţă picioarele. Nu avem timp de activităţi de încălzire şi recreaţie, aşa că ne continuăm drumul tăcuţi şi cu atenţia încordată la maximum. În faţa sunt prietenii noştri cu GPS-ul din dotare, care ne deschid drumul, iar eu văd în lumina farurilor că roata din stânga spate a maşinii lor nu se mai învârteşte! Oprim şi folosind lopata din dotare începem să curăţăm gheaţa strânsă sub aripa maşinii, cea care bloca roata. A fost o procedură pe care am repetat-o de vreo patru ori până la intrarea în ţară. Dar, până atunci mai este…

Înălţimea troienelor formate pe şosea atinge cote de neimaginat şi nu vedem niciun utilaj de deszăpezire. Iar maşinile înaintează în monom (foarte multe ale compatrioţilor care se întorceau în ţară ca şi noi), iar viteza de înaintare se păstrează la aceleaşi cote scăzute. Aşa că, suntem nevoiţi să oprim la o benzinărie pentru alimentare. Deşi Loganul mai are suficientă motorină în rezervor, decid să alimentez şi eu un plin gândindu-mă la pericolul de a rămâne blocaţi în zăpadă peste noapte. Oprirea a avut şi un aspect neplăcut pentru că lanţurile de la maşina prietenilor erau rupte şi au trebuit scoase. Orele trec cu repeziciune, dar nu şi kilometri parcurşi. Este deja târziu în noapte şi sunt tot mai dese situaţiile când convoiul se opreşte din deplasare din cauza vreunuia rămas în pană. Este trecut de orele unsprezece din noapte când suntem opriţi definitiv de un echipaj al poliţiei bulgare, care nu ne mai lasă sub nicio formă să înaintăm. Zăpada aşternută (!) are aproape un metru înălţime. Practic, nu se mai distinge nimic înainte, totul este o mare albă, fără vreo deosebire între şosea şi câmp. Chiar cei cu lanţuri la roţi (cum suntem noi) sunt deviaţi spre Pleven. Parcurgem momente dureroase pentru că noi suntem obligaţi de poliţia bulgară să mergem la dreapta, spre Pleven, în timp ce prietenii noştri, neavând lanţuri la roţile maşinii, sunt obligaţi să rămână pe loc de aceeaşi poliţie. Ne despărţim cu promisiunea că vom încerca să-i ajutăm imediat ce vom ajunge la primul telefon. Este o promisiune absolut gratuită pentru că ninge atât de puternic încât nu se vede nimic afară. Nici şosea, nici telefon. De aici încolo încep să se producă anumite lucruri care numai normale nu sunt.

Cu mare efort mă orientez mai mult după stâlpii de iluminat decât după existenţa străzilor sau a trotuarelor, pentru simplul fapt că acestea nu mai există sub covorul alb. Rătăcim prin viscol printre nişte apariţii pe care le bănuim a fi blocuri. Nu vedem niciun indicator şi nici vreun supravieţuitor pe care să-l întrebăm. Din senin, în toiul vijeliei şi al ninsorii care nu mai conteneşte, în stânga mea apare un taxi cu un călător. Deschid geamul, întreb şoferul dacă ştie englezeşte şi, după răspunsul lui afirmativ, îl rog să-mi spună care e drumul spre Ruse. Omul îmi spune că trebuie să fac stânga la prima intersecţie. Închidem geamurile, pleacă el şi plec şi eu. Cu ochii holbaţi la peisaj ajungem la ceea ce credem a fi prima intersecţie, facem stânga şi oprim. Oprim pentru că nimic din ceea ce reuşim să distingem nu seamănă a drum, a localitate sau a altceva decât o imensă întindere albă de zăpadă. Aşa cum stăm şi ne gândim ce să facem (ambiţia din noi nu ne lăsa nicio clipă să ne gândim la altă variantă decât aceea de a merge aţă spre ţară fără să luăm seama la vreme…) ghiciţi cine apare în stânga mea? Exact! Taxiul fantomă. De data asta doar cu şoferul care deschide geamul şi îmi spune că am luat-o greşit, făcând stânga la a doua intersecţie şi nu la prima, aşa cum trebuia. Drept pentru care îmi recomandă să mă întorc, ceea ce şi încep să fac. Ajuns la ceea ce credeam că ar fi intersecţia corectă, fac dreapta, înaintez vreo două sute de metri şi opresc. Nu de drag, ci de nevoie pentru că, iată, s-au rupt şi lanţurile Loganului. Opresc motorul şi ieşim cu toţii cu speranţa că vom putea repara ceva. O linişte stranie ne înconjoară, fulgii mari cât palma cad, şi cad, şi cad… Cu mâinile îngheţate încerc o remediere a lanţului, îl montez la loc şi ne repezim uzi fleaşcă în maşină. Nu apuc să pornesc şi văd în oglinda retrovizoare nişte lumini cunoscute… Sunt ale unei maşini a poliţiei bulgare. Tipii coboară, vin la noi, le spunem păsul într-o anglo-română combinată, dar bine cunoscută de interlocutori, iar aceştia se oferă să meargă înainte ca să ne deschidă drumul spre Ruse. Mergem aşa cale de vreo două sute de metri şi suntem nevoiţi să oprim din nou. Lanţul reparat cedase din nou şi nu mai putea fi reparat.

Rămânem în mijlocul ninsorii, cu picioarele îngheţate bocnă, cu mâinile în şolduri şi creierele pustii de idei uitându-ne după maşina care dispare în marea de fulgi. Staţiile nu merg, telefoanele aşişderea. Nu ştim nimic de prietenii noştri, nu ştim nimic nici măcar de noi. Dar iată că prin zidul alb se văd alte lumini care se apropie. Este o altă maşină a poliţiei bulgare. Plină cu cinci poliţişti voinici, aceştia se oferă să ne conducă spre cel mai apropiat hotel întrucât nu avem nicio şansă să mai înaintăm. Avem ocazia să aflăm o explicaţie a numărului sporit de poliţişti din maşină: patru împingeau la ea în timp ce unul conducea. Rulând au ralanti pe urmele lăsate de maşina lor împinsă, reuşim să ajungem în faţa unui hotel. Parcarea este complet ocupată, nu de maşini, ci de zăpadă. Poliţiştii îşi continuă seria amabilităţilor, intrând în hotel şi somându-i pe recepţioneri să ne asigure cazarea cu orice preţ şi să trimită doi oameni afară la degajat parcarea de zăpadă. În timp ce restul echipei noastre se ocupă de dus bagajele la camerele repartizate la etajul 13, eu nu pot sta cu mâinile în sân şi pun mâna pe lopata din dotare ca să grăbesc procesul deszăpezirii. Locul devine tot mai mare, tocmai bun de parcat un Logan, moment în care văd cu uimire luminile unei maşini care se apropie de scările hotelului, opreşte pentru câteva secunde, după care se îndreaptă cu aplomb tocmai spre locul eliberat prin munca noastră. Cu lopata ţinută ameninţător mă opresc chiar lângă geamul şoferului rival. Şi bine am făcut că m-am oprit, pentru că maşina nu era populată de altcineva decât de bunii noştri prieteni de care fusesem despărţiţi atât de nemilos de poliţia bulgară! Ce se întâmplase? Nimic altceva decât că, după un timp de stat în frig şi proteste au fost dirijaţi şi ei spre Pleven, iar acolo rătăceau de ceasuri bune pe ceea ce credeau ei că sunt străzi. Era a doua oară când treceau prin faţa acestui hotel şi, dacă ar fi făcut-o cu două minute mai devreme sau mai târziu, nu ne mai întâlneam. Cât timp au rătăcit prin Pleven, au văzut la un moment dat în depărtare o maşină cu luminile de avarie aprinse şi o maşină a poliţiei bulgare lângă ea.

- Ia te uită la afurisiţii ăştia de poliţişti bulgari cum îi ajută numai pe ai lor! au fost comentariile făcute de ei atunci.

Cred că nu trebuie să vă mai precizez că ce ce văzuseră ei era chiar momentul când primul echipaj venise să ne ajute…