Sarkozy versus Madonna

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu sunt dintre aceia care consideră că ţiganii nu au o istorie. O au şi, din păcate, nu tocmai fericită. Pot spune, fără a fi un specialist în domeniu, că aş identifica şi unele urme de cultură, lucru care nu poate fi decât spre lauda lor.
În principiu, pot afirma că ţiganii sunt nişte victime, atât ale propriei istorii, cât şi a istoriei altora. Chiar dacă au avut vreodată intenţia, nu au avut puterea sau condiţiile de coagulare sau de coeziune care să la dea cel puţin spoiala unei civilizaţii.
Nu sunt nici dintre aceia care folosesc fraze sforăitoare de genul “nu toţi ţiganii sunt aşa şi pe dincolo, ci numai unele elemente negative care nu au nimic în comun cu restul populaţiei care îşi vede de muncă şi etc, etc”. Genul acesta de exprimări mi se par forţate şi nerealiste. În fond, fiecare trebuie să avem curajul să ne asumăm apartenenţa la o cultură sau la o societate aşa cum este ea, pentru că suntem membrii respectivei societăţi, pentru că noi o formăm. Aşa că, dacă românii sunt caracterizaţi (de exemplu, pentru că ei nu sunt...) ca leneşi, îmi place sau nu, îmi asum acest statut chiar dacă eu nu sunt leneş. Dar aparţin respectivei colectivităţi.
Pentru acest motiv nu văd de ce nu recunoaştem şi nu acceptăm statutul ţiganilor aşa cum sunt şi nu aşa cum am vrea noi să fie. Sunt murdari, sunt gălăgioşi, sunt obraznici, sunt mincinoşi şi Dumnezeu mai ştie cum sunt. Că sunt chiar aşa şi nu altfel o dovedeşte chiar migraţia lor de după Revoluţie. Toţi au plecat din ţară, unii cerând chiar azil politic, pe motiv că în România sunt împiedicaţi să se afirme, sunt împiedicaţi să muncească, într-un cuvânt sunt discriminaţi. Ce au făcut odată ajunşi în alte ţări? Ei bine, exact ce făceau şi în România. Nici vorbă de integrare, nici vorbă de muncă cinstită, nici vorbă de afirmare. Au furat la fel ca în România şi au minţit şi înşelat la fel ca în România. Practic, fundamentul migraţiei lor postdecembriste l-a constituit doar dorinţa lor de a găsi noi pieţe de furt şi cerşit.
Unul din subiectele nelipsite ale atacurilor din partea guvernelor occidentale la adresa guvernelor postdecembriste l-a constituit tocmai atitudinea statului faţă de problema ţiganilor. Indiferent de coloratura politică, toate guvernele noastre postdecembriste au fost acuzate că nu fac nimic pentru integrarea ţiganilor, pentru educarea lor şi câte altele. Francezi sau germani, englezi sau elveţieni, toţi se întreceau în a ne acuza de lipsa unor măsuri concrete. Acuzaţii venite de la catedră, fără o cunoaştere temeinică a realităţii, fără înţelegerea firii nesupuse a ţiganilor. Migraţia postdecembristă a ţiganilor le-a creat occidentalilor prilejul da a avea informaţii direct de la sursă. Capitalele lor sau oraşele mai importante sau umplut de cerşetori şi prostituate, metrourile şi autobuzele au început să răsune de muzica ţigănească, iar ţipetele lor obraznice să acopere discuţiile călătorilor.
Iată că occidentalilor li s-a oferit prilejul nesperat de a ne arăta pe viu cum să educăm şi cum să integrăm ţiganii. Credeţi că vreun guvern occidental a procedat astfel faţă de ţigani? Credeţi că i-a băgat în şcoli şi le-au dat posturi de directori executivi în multinaţionale? Nici gând. Singura măsură concretă luată de ei a fost să-i trimită la pachet înapoi în România. Ţiganii nu mai sunt cetăţeni europeni, deci problema nu mai e una europeană. Iată cum au apărut astfel elementele unei reale şi adevărate discriminări tocmai din partea celor care propovăduiau integrarea. Pentru că în nicio facultate din Franţa ţiganii nu au locuri rezervate la admitere, niciun post de televiziune din Germania nu prezintă toată ziua emisiuni cu şi despre ţigani, în nicio localitate din Anglia ţiganii nu şi-au construit palate ca în România.
Colac peste pupăză, s-au găsit personaje dubioase care s-au băgat în vorbă ca musca în lapte. Iar unul din aceste personaje este băbătaia de Madonna. Cum s-a manifestat respectiva cu ocazia concertului susţinut la Bucureşti e de notorietate, aşa că nu voi repeta.
Ceea ce mă interesează în acest moment, dar exact în acest moment când Sarkozy trimite ţigani la pachet în România este DE CE MADONNA NU ZICE NIMIC?
Să auzim de bine!

Îndemnul Madonnei

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Vă mai amintiţi concertul susţinut de celebra cântăreaţă Madonna la noi în ţară? Dar îndemnul rostit de ea pe scenă? Îndemn de mare încărcătură emoţională şi care nu putea trece neremarcat. Dovadă şi fluierăturile admirative ale publicului care nu au contenit minute în şir. Acela a fost un moment de cotitură, multor români deschizându-li-se ochii atunci. Dar haideţi să vedem şi efectele.
Stau în fotoliu şi încerc să citesc un ziar vechi de câteva zile. O ştire îmi atrage atenţia: un grup de ţigani a rupt în bătaie un şofer de maxi taxi pentru că le-a cerut să plătească biletele. Nu înţeleg scandalul. Comportarea lor mi se pare normală. Cum poţi discrimina o minoritate în aşa hal încât să-i ceri să-şi plătească biletele?
Puţin dezamăgit, dau drumul la televizor. Ei, da! Aici am o mulţime de canale pe care îmi pot desfăta ochii privind binefacerile democraţiei unilaterale. Primul canal prezintă o ştire care mă revoltă: un ciopor de ţigani au bătut măr personalul unui spital. Ce oameni! Ce nesimţire! Bravii ţigani veniseră şi ei să-şi facă de cap în spital şi un personal medical nededat la educaţia europeană le-a stat în cale. Câtă ură, câtă discriminare...
Cu degetul tremurând de nervi mut pe alt canal. Aici, o ştire asemănătoare, dar din altă localitate. Un grup de ţigani a rupt în bătaie o parte din personalul medical al unui spital. Needucaţii ăia, în loc să fugă şi să se pitească, s-au pus în drumul lor. Încep să mă întreb dacă îndemnul Madonnei a avut vreun ecou.
Nu pot suporta o asemenea discriminare, aşa că schimb canalul. Ei, iată că zorile au răsărit. Mă relaxez privind la un reportaj despre comune întregi umplute la refuz cu frumoasele case cu turnuleţe. Multe case şi multe turnuleţe. Arhitectura deosebită a acestor construcţii mă impresionează până la lacrimi gândindu-mă la impozitele neplătite de proprietarii lor, aşa că decid să mă liniştesc privind un alt canal.
Aici nu dau de nicio emisiune despre ţigani. Dau de o emisiune cu ţigani, un talk show de toată frumuseţea cu invitaţi cu tot. Rămân să mă uit, dar necunoscând limba mă opresc la admiratul rochiilor înflorate şi a perciunilor care atârnă.
Încerc un alt canal. Bine am făcut pentru că aici dau de un serial cu şi despre ţigani. Serial palpitant, care mă învaţă o mulţime de cuvinte şi expresii specifice. Mă întreb de ce producătorii americani de filme nu se uită şi ei la alte televiziuni. Ar mai învăţa câte ceva despre disciminare.
E seară, e sfârşit de săptămână, aşa că încerc să găsesc ceva distractiv. Şi găsesc. Un concurs de dans cu lacrimi şi premii. Intru pe post tocmai în momentul în care compeurul ne anunţă că cei doi concurenţi vor trebui să interpreteze un dans ţigănesc. Minunat, exact ce-mi doream!
Mă ridic din fotoliu ca să merg la culcare şi încerc să-mi reamintesc vorbele Madonnei. Nu cumva ea a rostit „ţigani, iubiţi-i pe români?”
Să auzim de bine!

Scrisoare deschisă adresată poporului francez

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Urmăresc pentru a doua oară o reluare a înregistrării unei emisiuni a postului TF 2. Ceea ce văd nu este sub nivelul umorului, ci sub cel al băşcăliei. Acesta este motivul care m-a determinat să scriu aceste rânduri.
De la început vă fac cunoscut că nu cred şi nu am crezut niciodată în afirmaţiile de complezenţă de genul „poporul frate..” sau „tradiţionala prietenie dintre...”. Cred şi am crezut că Franţa, la fel ca oricare ţară din Occident, şi-a cunoscut foarte bine interesele şi a acţionat întotdeauna conform acestor interese.
Ani la rând, atât înaintea admiterii în Uniunea Europeană, cât şi după aceea, poporul român a fost acuzat de şovinism faţă de ţigani, a fost acuzat că nu le asigură integrarea socială, că nu le facilitează accesul la muncă sau educaţie. Acuzaţii uşor de pronunţat de cineva care nu trăieşte cu ei în apropiere, cineva care nu le cunoaşte năravurile, palatele şi evaziunea fiscală.
Admiterea României în Uniunea Europeană a însemnat admiterea tuturor cetăţenilor ei, buni sau răi, ţigani sau ne-ţigani. Din acel moment, ţiganii au devenit cetăţeni ai Europei la fel de egali în drepturi ca orice francez sau italian, iar faţă de ei, Europa are aceleaşi obligaţii ca faţă de oricare al cetăţean. Inclusiv obligaţia de a le asigura dreptul la muncă şi educaţie.
Când s-au deschis graniţele, ţiganii au invadat oraşele Europei cu hoţiile şi cerşetoria lor pe care le-au continuat la fel ca în România, în pofida afirmaţiilor că vor să muncească pentru pentru că aici sunt discriminaţi.
Am crezut că acum este un prilej deosebit pentru Occident în general, iar pentru Franţa în special, de a-i cunoaşte în amănunt, de a-i înţelege şi de a le crea condiţiile pe care aceştia reclamă că nu le au în România.
În loc să le faciliteze integrarea în societatea franceză, în loc să le faciliteze accesul la cultură şi la educaţie, în loc să le creeze locuri de muncă, poporul francez a înţeles să facă alte două lucruri:
- să îi îmbarce în grup în avioane spre România şi
- să facă băşcălie de poporul român într-o emisiune televizată.
Nu asta am aşteptat de la poporul frate francez de care ne leagă o tradiţională prietenie.
Să auzim de bine!

Să bem romul pân’la fund!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

De câteva zile a apărut la intrările în gurile de metrou un anunţ sau o lozincă sau cum vreţi să o numiţi. Textul începe cu afirmaţia că “sunt rom şi m-am săturat să fiu călcat în picioare în fiecare zi” bla bla bla. Fraţilor, m-am uitat bine şi am verificat de două ori: scrie ROM, cu un ‘r’, nu cu doi!

Vă declar public şi pe cuvânt de onoare că niciodată nu am călcat un rom. L-am băut cu cea mai mare plăcere, mai ales dacă era cubanez. Recunosc, câteodată mi-am permis să pun câteva picături în ceai sau în prăjituri. Dar niciodată nu l-am călcat. În felul acesta, mă întreb când va veni ziua să văd un anunţ de genul „sunt o Vale Călugărească şi m-am săturat să fiu băută cu sifon” sau “sunt un Martini şi vreau să fiu bine frapat”.

Dincolo de astea, sunt curios dacă cei care au scris inepţia asta au făcut-o la comandă sau din proprie conştiinţă. Pentru că eu nu mă iau nici după statisticile făcute de cine ştie ce ONG de doi bani şi nici după recomandările Madonnei. Eu văd viaţa de zi cu zi, aşa cum trece pe lângă mine. Şi viaţa asta, trăită de mine şi nu estimată de nişte tembeli, îmi arată că orice post de televiziune deschid, îl deschid ca să văd un serial cu sau despre rromi, că orice emisiune de divertisment doresc să urmăresc este cu şi despre rromi, că orice post de radio deschid îmi oferă manele şi muzică ţigănească, că toate clanurile şi organizaţiile interlope sunt cu şi conduse de rromi, că dacă intru cu maşina pe o alee îngustă şi din sens opus vine o maşină condusă de un rrom, va trebui să mă dau eu la o parte, pentru că altfel îmi va sparge geamurile. Îmi spune că de câte ori văd o femeie umilită sau bătută în trafic, ea a fost subiectul distracţiei unui rrom, că multe din oraşele de provincie sunt conduse efectiv de rromi interlopi, că până şi la sate, ţăranul român (şi nu numai!) atât de supus şi răbdător a fost nevoit să ia furca în mână ca să scape de fărădelegile comise de rromi, că toate abuzurile şi ticăloşiile comise de ei, le fac sub lozinca „Sunt minoritar, ce ai cu mine? Mă persecuţi?” Dacă aveau o minimă moralitate, cei care au scris neobrăzarea pe asfalt ar fi trebuit să scrie „sunt rrom şi m-am săturat să vă calc în fiecare zi în picioare”.

Cine are timp la dispoziţie să ia o coală de hârtie şi să o împartă în două cu o linie verticală. În stânga să scrie toate programele, ONG-urile şi acţiunile de ajutorare şi promovare a rromilor, iar în dreapta să scrie acelaşi tip de acţiuni, dar având ca destinaţie copiii dotaţi sau premianţi. Va observa cu surprindere că foaia va rămâne albă în coloana din dreapta. Apoi să o trimită ONG-ului care a scris măgăria asta. Dar înainte să emigreze, pentru că ăsta e singurul gând care îţi vine în minte după ce citeşti aşa ceva.

Să auzim de bine!