"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)

marți, 16 august 2011

Spiritul naţional

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Auzim cun numeroase ocazii diverse referiri la spiritul unor naţiuni. Spiritul german sau spiritul japonez sunt cele mai frecvent utilizate. Fiecare din aceste spirite cu trăsături specifice, care le diferenţiază net.
Noţiunea nu mi se pare deplasată atâta timp cât reprezintă o trăsătură comună a majorităţii indivizilor care formează respectiva naţiune. Şi nici nu văd ceva ruşinos pentru o naţiune de a fi caracterizată de un anumit spirit. Ba, din contră, este un bun mijloc de a cunoaşte mai bine respectivii indivizi componenţi sau ca un bun instrument de predictibilitate.
Mă aflu de două zile în delegaţie la o mare fabrică de echipamente energetice. Este vorba de echipamente industriale, de mare putere şi nu aspiratoare sau uscătoare de păr. Dacă dimineţile decurg mai uşor datorită faptului că sunt prins în discuţii şi probleme majoritatea timpului, după-amiezele se scurg ceva mai greu. Oraşul nu este mare şi mi-a fost suficientă o după-amiază ca să-i cunosc monumentele sau punctele de atracţie.
Astăzi este o zi mai deosebită pentru că am decis împreună cu directorul tehnic al fabricii ca să ne petrecem după-amiaza împreună. Şi unde îşi pot petrece mai bine o după-amiază doi bărbaţi însuraţi aflaţi departe de casă, decât la o terasă? Drept pentru care ochim un stabiliment mai curat şi ocupăm o masă. Vremea este plăcută, interlocutorul meu este o persoană deosebit de cultivată, iar serviciul localului este prompt. Nu avem niciun motiv ca să nu ne întindem la o mică şuetă.
Discutăm câteva probleme legate de cultura generală, altele legate de familie sau de copii şi, în mod inevitabil, ajungem la problemele de serviciu de parcă nu ne săturasem de vorbit toată dimineaţa. De data asta la un mod neoficial şi într-un mod ceva mai critic. Între altele, bunul om mi se plânge de faptul că sunt pe cale ca să piardă o comandă importantă pentru Argentina.
- Asta nu e glumă, îi răspund eu. Îmi poţi spune şi din ce cauză?
- Desigur, îmi răspunde directorul. Din cauza activităţii de service.
- Cum aşa? Doar ăsta e un element cheie pentru menţinerea clienţilor. Ce Dumnezeu, nu aţi putut să-i acordaţi puţină atenţie?
- Of, cât eşti de departe, mă contrazice el. Suntem pe cale ca să o pierdem tocmai din cauză că i-am acordat prea multă atenţie!
Rămân perplex. Aşa ceva nu mai auzisem. Degeaba iau o gură de bere şi mai ronţăi câteva alune, sensul vorbelor lui îmi scapă total. Văzând nedumerirea care persistă în ochii mei, omul continuă cu lămuririle.
- Chiar aşa, am dat prea multă atenţie activităţii de service. Stai ca să-ţi explic. La început, primele echipamente erau livrate într-o stare de execuţie şi funcţionare ireproşabile. Timp de doi ani nu am fost solicitaţi decât odată ca să mergem cu echipa în Argentina, şi atunci pentru nişte remedieri minore. Văzând că e rost de plecat în străinătate pe banii firmei, muncitorii au început ca să execute echipamentele cu defecţiuni ascunse, ştiute doar de ei, care au scăpat controlului de calitate, dar care ieşeau la iveală la beneficiar după o lună sau două de funcţionare. Aşa că a trebuit să trimitem echipa de service din ce în ce mai des, de am ajuns ca să trebuiască să mergem în Argentina de patru ori pe an. Numai că, acum beneficiarul ne-a atenţionat că va înceta colaborarea cu noi pentru că îi livrăm echipamente de proastă calitate.
Aici se încheie partea pe care o pot face publică din discuţia avută. Să fie acesta spiritul românilor?
Să auzim de bine!

luni, 15 august 2011

Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (4)

Paradise Beach
Ziua trei-Paradise Beach şi spectacolul la teatrul antic
Azi este ziua a doua. Programul zilei include o vizită la Paradise Beach pentru dimineaţă, iar seara dorim ca să vizionăm un spectacol despre Troia care va avea loc la teatrul antic. Nici că se poate un program mai interesant…
Plecăm în trombă după un mic dejun transformat într-unul mare, pentru că sortimentele diferă de cele de ieri. Parcurgem de data asta traseul ieşirii spre Golden Beach conduşi de GPS şi bine facem, pentru că ne scoate pe linia de centură a oraşului Limenas, evitând astfel aglomeraţia infernală din centru. Trecem de staţiunea vizitată ieri, dar serpentinele continuă în acelaşi ritm. Şi ajungem la indicatorul care ne arată că, spre stânga, se află plaja mult dorită. Aici este momentul ca să vă fac o recomandare. Cine nu are o maşină bine pusă la punct, cu gardă la sol mărită, frâne puternice şi abilităţi bine dezvoltate de şofer, ei bine, cine nu are toate acestea să nu încerce ca să coboare. Nu de alta, dar drumul este atât de abrupt şi atât de prost, încât chiar dacă ajungi la plajă, rişti ca să nu mai poţi urca înapoi. Ne asumăm riscul coborârii, prilej de a umple maşina de praf. Suntem îndrumaţi spre un loc de parcare şi fac o a doua greşeală, aceea de a opri maşina pe o pantă îngrozitoare, fără a mă gândi cum o voi mai scoate de acolo.
Plaja însă îşi merită numele. Plajă cu steag albastru, cu un nisip extraordinar de fin şi în apă şi pe plajă, cu un peisaj superb la care contribuie din plin mica insuliţă aflată în apropierea ţărmului şi pădurile de pini care se întind până la nisipul plajei. Datorită micuţei insule Kinyra, un fenomen ciudat se produce în apele teritoriale: valurile lovesc ţărmul din două direcţii diferite, ceea ce le conferă o formă zbuciumată şi dezvoltă ţărmul în zona respectivă într-o formă inedită. Umbreluţe şi şezlonguri de închiriat sunt berechet (pentru şapte euro poţi închiria două şezlonguri şi o umbrelă, spre deosebire de plaja Golden Beach, unde poţi obţine acelaţi lucru cu şase euro), dar din cauza sfârşitului de săptămână, aglomeraţia se simte din plin. Stăm pe plajă până pe la orele patru şi jumătate după-amiază, după care împachetăm şi, dând dovadă de abilităţi de şofer ieşite din comun, reuşesc ca să scot maşina din parcarea cea diabolică. Şi plecăm pe drumul de întoarcere spre hotelul nostru, pe traseul indicat de GPS. Bine facem pentru că ne scoate în Limenas pe un traseu mult mai scurt. Şi mai uşor. Ajunşi la hotel, ne luptăm în camera de baie cu presiunea duşului care vrea ca să ne trântească, dar reuşim să-l biruim. Şi plecăm spre oraş. Pe drum, ne socotim că nu ar fi un gest de oameni maturi ca să mergem la spectacol cu burţile goale, aşa că băgăm maşina într-o parcare şi ne introducem într-un local din apropiere, pe numele lui To kipos tou Strati sau pe româneşte, Grădina lui Stratos.
Suntem întâmpinaţi de doi flăcăi, Cristi şi Nikos pe nume, care se întrec în a ne prezenta meniul. Alegem câte un un fileu de macrou pentru mine şi soţie şi o friptură înăbuşită din carne de vită, pentru copilă. Cristi ne sugerează că nu ar strica să încercăm şi un bouiourdi, un sortiment preparat din brânză la cuptor. Acceptăm din curiozitate, iar chelenrul ne atenţionează că patronul ar dori să ne salute. Nu vedem nimic nociv în asta, aşa că acceptăm bucuroşi. Şi rău nu am făcut…
Ca orice grec care se respectă, omul fumează, dar nu oricum, ci mult. După câteva amabilităţi schimbate, îl invităm să ne acompanieze la masă, ceea ce omul acceptă cu o satisfacţie nedisimulată.
- Dar nu beţi nimic? mă întreabă domnul Stratos.
- Nu, mulţumesc, sunt cu maşina şi conduc.
- Şi ce dacă? îşi continuă domnul Stratos interogatoriul. Nici măcar o bere?
- Nici măcar. Îmi este frică de Poliţie.
- Care Poliţie? Ce are Poliţia cu dumneavoastră?
Sunt puţin derutat de întrebările bunului om, aşa că tac în continuare.
- Aţi văzut vreun poliţist de când aţi venit?
- Nu, nu am văzut.
Şi încep ca să fac o mică revizie a experienţei mele în domeniu. Cu adevărat, de când am venit, nu am văzut nici un poliţist. Şi nici în Corfu, anul trecut, nu îmi amintesc să fi văzut. Dar nu numai poliţişti nu am văzut în Limenas. Nici stopuri nu am văzut, deşi ai impresia permanentă că aici s-au adunat toate maşinile Greciei. Deşi conduc în cea mai mare viteză, şoferii sunt deosebit de atenţi la semnele şi marcajele de circulaţie. De multe ori am fost chiar enervat de calmul vreunui şofer grec care părea că a uitat că se află în trafic, aşteptând la un semn de STOP sau de cedare a trecerii.
Iar domnul Stratos continuă:
- De ce să fie nevoie de poliţişti? Ce, şoferii sunt chiori, nu văd semnele de circulaţie? Ce să facă poliţiştii? Avem câţiva, dar ei intervin doar dacă e vorba de poliţia turistică, dacă e vorba de vreo problemă a vreunui turist.
- Bine, dar hoţii?
- Care hoţi? Ce să facă hoţii? Sunt chiori, nu văd că e lucrul altuia?
Sunt dezarmat de raţinamentele domnului Stratos. Da, aşa e. Nici în Thasos, nici în Corfu şi nici în vreuna din multele localităţi cutreierate nu prea am văzut garduri. Între case sau între proprietăţi. Ce să facă oamenii cu gardurile? Ce, sunt chiori, nu văd că e terenul altuia? mă gândesc eu în lumina sistemului logic al domnului Stratos. Raţionamente simpliste, primitive, dar atât de curate Şi eficiente. Da, mă aflu pentru a nu ştiu câta oară într-un loc unde nu există stopuri, nu există poliţişti, nu se fură şi nu se îmbată. Doamne, cât de liber mă simt, ce gust minunat are libertatea! Ce minunat sentiment am când las peste noapte maşina neîncuiată… Mă aflu între nişte oameni care îşi văd de treburile lor, cutreieră serpentinele munţilor lor şi se bucură de vieţile lor.
Discuţia ia amploare şi trecem la teme legate de istorie sau cultură. Este momentul când bunul domn Stratos face un gest ciudat către Cristi. Gestul nu rămâne fără urmări şi Cristi apare după câteva minute cu un platou, reţineţi, fraţilor, iarăşi apare în propoziţie termenul de platou, plin ochi cu preparate din ton, macrou, sardină, calamar şi caracatiţă. Mă uit oarecum timorat la patron, dar acesta mă pune imediat la punct:
- Vă rog, nu mă refuzaţi, e din partea mea!
Acceptăm după câteva momente de gândire, tocmai bune ca Nikos, celălalt chelner să apară cu un platou (vi se pare termenul cunoscut?) cu o salată minunată, preparată pe bază de brânză. Deja situaţia pare scăpată de sub control, dar se pare că nu avem drum de întoarcere.
Mâncăm şi discutăm, discutăm şi mâncăm, până când domnul Stratos consideră că a venit momentul ca să lămurească bărbăteşte nişte aspecte:
- Aţi băut palincă grecească? mă întreabă el decisiv.
- Nu, îmi recunosc eu vinovăţia, uitându-mă rugător la soţie. E vorba de ouzo?
- Nu, nici vorbă! Este vorba de tsipourri (se pronunţă cu accent pe ultimul “i”). Aţi băut?
- Nu, răspund eu cu tremur în voce.
La un semn deschisă-i calea şi se apropie de noi Cristi cu două pahare înalte, în care clipoceşte un lichid limpede ca apa de izvor, răcit cu câte un cub de gheaţă.
De la o masă vecină, un client consideră că e momentul consolidării unor noţiuni şi relaţii interculturale, aşa că mi se adresează:
-Tsipourri ine kala (tsipourri e bun). O.K. tsipourri.
O aromă chiar mai plăcută decât cea de ouzo mă străbate. Daaa, e bun, are dreptate vecinul de local, aşa că mă scol, ridic paharul şi îi urez noroc în greceşte.
- Mai vreţi unul? mă întreabă domnul Stratos.
- Nuu, vai de mine, am de condus şi de vizionat spectacolul. Mulţumesc frumos!
Încercăm ca să facem câteva gesturi care să denote intenţia noastră de a pleca, iar drept răspuns, domnului Stratos se rezumă tot la gesturi. Către unul din chelneri. Care apare cu ce credeţi? Da, aţi ghicit, cu un platou cu felii de pepene roşu şi pepene galben, reci ca gheaţa.
Bunul om ne priveşte scrutător, mirat de lipsa noastră de pregătire. Şi ne precizează că este obiceiul casei, intră în preţ şi e musai ca să golim platoul. La brâu port o borsetă de tip centură şi observ cu groază că, din cauza burţii supradimensionate, catarama s-a desfăcut şi centura tinde să alunece pe pardoseală. Trebuie ca să plecăm, este clar că vieţile ne sunt în pericol, aşa că ne sculăm, dăm mâna cu toţi prezenţii şi ne îndreptăm spre maşină.
Din spusele localnicilor deducem că drumul spre teatrul antic nu este departe, aşa că lăsăm maşina la locul ei şi mergem pe jos vreo zece minute. Cam mult, pentru că, dacă mă uitam mai devreme la ceas, aş fi observat că este aproape miezul nopţii, oră la care este clar că nu mai este nici un spectacol…
Ne reîntoarcem la maşină şi pornim cu o oarecare greutate din cauza unei femei desprinsă dintr-un grup, dar cu membrii căruia continuă să vorbească, deşi s-a poziţionat în mijlocul străzii. O semanlizez scurt, mă asigur şi o depăşesc, prilej de a putea auzi prin geamul deschis că vorbeşte româneşte…
Adorm cu vorbele domnului Stratos în urechi: ce, hoţul e chior, nu vede că nu sunt ale lui?
Să auzim de bine!