A venit frigul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

A venit frigul. Dar totul este o chestiune de interpretare. Iată dovada:

La +10 grade C-Chiriaşii din Helsinki opresc căldura. Laponii plantează flori.

La +5 grade C-Laponii fac plajă, în caz că mai răsare soarele.

La +2 grade C-Automobilele italiene nu mai pornesc.

La 0 grade C-Apa distilată îngheaţă.

La –1 grad C-Respiraţia devine vizibilă. E timpul pentru o vacanţă la Marea Mediterană. Laponii mănâncă îngheţată şi beau bere rece.

La –4 grade C-Pisica vrea în pat cu tine.

La –10 grade C-E timpul pentru o vacanţă în Africa. Laponii se duc la înot.

La –12 grade C-E prea frig ca să mai ningă.

La –15 grade C-Automobilele americane nu mai pornesc.

La –18 grade C-Proprietarii din Helsinki dau drumul la căldură.

La –20 grade C-Respiraţia devine sonoră.

La –22 grade C-Automobilele franţuzeşti nu mai pornesc. Prea frig pentru patinaj.

La –23 grade C-Politicienii încep să-i compătimească pe cei fără un acoperiş deasupra capului.

La –24 grade C-Automobilele japoneze nu mai pornesc.

La –26 grade C-Din respiraţie se poate tăia material pentru igloo-uri.

La –29 grade C-Pisica vrea să se bage sub pijamaua ta.

La –30 grade C-Automobilele germane nu mai pornesc. Laponul înjură, dă cu piciorul în roată şi îşi porneşte Lada.

La –31 grade C-Prea frig pentru sărutat, buzele îngheaţă. Echipa de fotbal a Laponiei începe antrenamentele pentru etapa de la primăvară.

La –35 grade C-E timpul pentru o baie fierbinte de două săptămâni. Laponii dau jos zăpada de pe acoperiş.

La –39 grade C-Mercurul din termometre a îngheţat. Prea frig pentru a gândi. Laponii încheie şi nasturele de la gulerul cămăşii.

La –40 grade C-Automobilul tău vrea şi el în pat. Laponii trag un pulover pe ei.

La –45 grade C-Laponii închid fereastra de la baie.

La –50 grade C-Lupii de mare părăsesc Groenlanda. Laponii schimbă mănuşile cu 5 degete cu cele cu un deget.

La –70 grade C-Urşii polari părăsesc Polul Nord. La Universitatea din Rovaniemi (capitala Laponiei) se organizează excursii la munte.

La –75 grade C-Moş Crăciun părăseşte Cercul Polar de Nord. Laponii îşi trag căciulile pe urechi.

La –250 grade C-Alcoolul a îngheţat. Laponul e supărat.

La –268 grade C-Heliul a devenit lichid.

La –270 grade C-Iadul îngheaţă.

La –273,16 grade C-Zero absolut. Nici o mişcare a organismelor elementare. Laponii zic: da, e destul de frig pentru încă o duşcă.

Să auzim de bine!

Apeluri ciudate la 911

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Ca să fie tacâmul complet şi pentru că este vineri, zi cunoscută îndeobşte drept ultima zi de lucru dintr-o săptămână, haideţi să ne mai distrăm cu câteva perle.

De data aceasta ne vom delecta cu câteva apeluri făcute la numărul 911, lucru ce nu poate decât să ne bucure, nefiind vorba de 112...

1. Un apel a venit la 911 Urgenţă deoarece două cupluri urmau să împartă aceeaşi cameră de hotel şi nu erau suficiente prosoape.

2. Un om a sunat la 911 şi a spus: "Vă rog să mă sunaţi în Elveţia."

3. O doamnă a apelat 911 deoarece era o bătaie în parcare. Când a fost rugată să descrie bătăuşii, ea a spus: "Voi încerca. Este un bărbat care este îmbrăcat ca Elvis. El îl pocneşte pe un altul întins la pământ şi care strigă You ain't nothing but a hound dog.'" (vă reamintesc faptul că acesta este titlul unei piese de scucces din repertoriul răposatului Elvis).

4. Altă persoană a sunat să raporteze că are sughiţuri.

5. Un băieţel de 13 ani a sunat să reclame că are "chestii" care îi ies din buric. Paramedicii l-au examinat şi tot ce au găsit au fost nişte scame.

6. Un bărbat a sunat şi a cerut poliţiei să caute care staţii de benzină sunt deschise pe toate ieşirile şoselei I-95.

7. O femeie a sunat urgenţa ca să raporteze că a văzut un şoarece sălbatic în casa ei.

8. Cineva a sunat la 911 ca să raporteze că papagalul i-a fugit din cuşcă şi e în copacul de peste drum.

9. Un bărbat s-a despărţit de iubita lui şi cerea ca poliţia să patruleze prin faţa casei ei şi să îi raporteze care sunt proprietarii maşinilor care trec.

10. Un bărbat a sunat ca să raporteze că i s-a înţepenit un gândac în ureche.

11. Un tip a sunat să întrebe dacă vând droguri. Când persoana care i-a răspuns a spus că e Secţia de poliţie, tipul a închis.

12. Alt ciudat a sunat să întrebe când a fost sărbătoarea Cinco de Mayo (Cinco de Mayo înseamnă 5 mai).

13. O femeie a sunat ca să ceară un ofiţer de poliţie să vină să îi schimbe bateria la detectorul de fum. Ea nu o găsea.

14. Un beţiv a sunat la 911 să comande o pizza.

15. O persoană a sunat ca să afle numărul de telefon al poliţiei.

Ei bine, poate vă veţi tăvăli de râs, dar ultimul apel, cel de la numărul 15 s-a petrecut şi la noi, la numărul 112. Ştiu precis asta pentru că eu am sunat într-o noapte, când se băteau nişte beţivi în faţa blocului...

Să auzim de bine!

Vreau să ştiu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Subiectul zilei de azi a mai fost prezentat în paginile acestui blog. Este vorba de cele două aspecte corelate cu care se confruntă limba română în zilele noastre: siluirea ei şi apatia manifestată în faţa acestei samavolnicii. Acest viol colectiv îl resimt ca pe unul personal din motivul pur şi simplu că nu accept să fiu obligat să învăţ o limbă străină pentru că aşa vrea altul. Mă consider suficient de liber ca să învăţ ce limbă vreau şi când vreau.

Atât cât pot constata de la nivelul meu, fără a pretinde că este unul exhaustiv, unul din nucleele de unde radiază zilnic şi în proporţii de masă aceşti violatori ai limbii române sunt mediile de publicitate. O seară petrecută în faţa televizorului cu intenţia explicită de a urmări doar reclamele m-a dus la concluzia paradoxală că niciun produs cosmetic sau de parfunmerie prezentat nu are denumirea în româneşte. Şi nu mă refer la numele producătorului, ci la numele produsului. Dacă vrei o pastă de dinţi, trebuie să o ceri în englezeşte. La fel dacă doreşti un deodorant. O vopsea de păr sau un fixativ nu pot fi cerute decât în engleză. Mai mult, sunt reclame la care întreaga prezentare este făcută în limba engleză, fără existenţa unei traduceri minimale.

Nu sunt absurd sau fanatic al Şcolii Ardelene şi accept termenii străini de limba mea atunci când aceştia sunt mai compleţi sau când cei în limba română sunt insuficienţi. Dar a înlocui termenul de ţintă cu cel de target mi se pare un efort inutil. Asemeni limbii hindi (indienii având cel puţin scuza că au fost colonie britanică), limba română a devenit o limbă metisată, o limbă ciudată în care termeni englezeşti sau pseudo-englezeşti sunt de-a valma cu cei româneşti, o limbă care a căpătat proprietatea ciudată ca cea vorbită să fie diferită de cea academică.

Astfel, asistăm la apariţia unor cuvinte inutile, dar care nu aparţin niciunei limbi şi care nu fac altceva decât să îngreuneze transmitera informaţiei. Cum spuneam, cuvântul ţintă a fost înlocuit în mod inutil cu cel de dar pronunţat targhet. Acesta este faptul pe care îl ştiu. Ce nu ştiu, şi vreau să ştiu, este răspunsul la întrebarea cine e geniul care stabileşte regulile gramaticale pentru aceste, hai să le zicem, neologisme. Cine a stabilt că la plural se spune targheturi şi nu targhete sau targheţi? Cine a stabilit că pluralul de la job este joburi şi nu joabe sau jobi? Cine este mintosul care a hotărât că se scrie show, se pronunţă şou, iar la plural se spune şouri, dar scris showuri? Nu mai este limba română o limbă fonetică doar pentru că aşa vrea un propagandist snob din publicitate?

Îmi doresc să ştiu cine e deşteptul care a stabilit să se spună look în loc de înfăţişare şi de ce e mai complet sau sugestiv acest cuvânt englezesc şi de ce să-l pronunţ luc şi nu look, aşa cum e scris, din moment ce a fost introdus în vocabularul limbii române? Vreau să ştiu cine e geniul care a stabilit că se spune vipuri şi nu vi-ai-pi-uri, din moment ce cuvântul este acronimul expresiei englezeşti Very Important Person? Atunci cine a decretat că pluralul este vipuri şi nu vipe sau vipi?

Sunt curios să aflu a cui este mintea luminată care a hotărât că termenul de experienţă să fie înlocuit cu cel de expertiză, producând astfel confuzii grosolane în exprimare? Doar pentru că este englezesc? Atunci de ce nu este scris expertise, ci expertiză? Acestea, precum şi multe alte întrebări mă frământă legat de cea mai frumoasă limbă din lume, limba română, limba mea. Pentru că la întrebarea de ce nu ia nimeni atitudine am deja răspunsul. Începe cu cuvântul mămăligă...

Să auzim de bine!

Mesaje în circuit

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Nimeni nu a fost scutit de spam-urile penibile cu recomandări şi mai penibile prin care suntem puşi să trimitem zeci de mesaje prietenilor sau suntem ameninţaţi cu diferite plăgi, mai ceva ca în Biblie. Multe dintre ele nu sunt chiar spam, ci mijloace prin care iniţiatorul unui asemenea mesaj doreşte să colecteze cât mai multe adrese. Iar cei care trimit aceste mesaj prietenilor fără discernământ, adică fără a elimina din căsuţa de adrese celelalte conturi de e-mail, nu fac altceva decât să-şi condamne prietenii şi pe ei înşişi la nesfârşite atacuri. Personal, vă spun că le şterg fără ca măcar să le citesc. Dar iată că au apărut şi urmări.

Ţin să mulţumesc pe această cale tuturor prietenilor care mi-au trimis e-mail-uri «înlănţuite» deoarece, graţie strădaniei lor:

1. Nu mai mai beau Coca Cola de când am fost avizat că dizolvă tartrul de pe pereţii vasului de WC!

2. Nu mă mai duc la cinema de frică să nu mă aşez pe un ac de seringă infectat cu SIDA!

3. Am ajuns să put deoarece nu mai folosesc deodorante care pot să-mi provoace cancer sau distrug stratul de ozon!

4. Cum am ajuns cu maşina în parcare ies din ea imediat, deoarece mi-e frică să nu mi se înmâneze un eşantion de parfum pentru a mă droga şi după aceea să fiu jefuit!

5. Nu mai răspund la celular şi folosesc doar cartele deoarece mi se poate solicita să formez un număr lung şi stupid, urmând să primesc o factură infernală cu apeluri în Uganda sau Ceylon!

6. Dacă ies din casă, mă furişez pe lângă ziduri şi nu vorbesc cu persoanele străine, deoarece mi-e frică să nu fiu atras într-un hotel, unde să fiu drogat ca să mi se preleveze rinichii pentru a fi vânduţi pe piaţa neagră!

7. Mi-am depus toate economiile în contul lui Amy Bruce, o fetiţă sărmană, care a fost spitalizată cu o maladie îngrozitoare de mii de ori. (Ceea ce este straniu este că această fetiţă continuă să aibă 8 ani din 1995... probabil un efect al maladiei cumplite de care suferă).

8. Mi-am îngropat cardul de salariu în fundul curţii, la 1,4 metri sub pământ, de frică să nu îmi fie copiate datele de la distanţă.

9. Ultimul model de celular nu mi-a sosit nici după trei ani şi nici vacanţele plătite pentru două persoane la Disneyland pe care le-am câştigat!

10. Umblu prin casă cu mască pe faţă şi comunic cu soţia prin bileţele de frică să nu ne fie violată intimitatea prin camera video a lap top-ului.

11. Mi-am pus cel puţin sute de dorinţe care nu s-au realizat niciodată şi am difuzat mesajele "norocoase" la toate cunoştinţele mele (care acum mă urăsc) de frică să nu fiu atins de vreo molimă dacă nu le trimit!

12. Am ajuns un credincios bigot închinându-mă al sute de icoane care îmi promiteau că imediat ce închid mesajul o minune se va întâmpla. Nu s-a întâmplat nici măcar minunea să nu mai primesc asemenea mesaje.

Tuturor, un călduros mulţumesc!

IMPORTANT: Dacă nu trimiteţi acest mesaj în următoarele 11,4 secunde la cel puţin 12.537 persoane, atunci mâine veţi da de un mare necaz: vă voi mai trimte un mesaj!

Să auzim de bine!

Legi bizare pentru comportamente şi mai bizare

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Acum, dacă tot suntem într-un cadru legitim, haideţi să mai vedem câteva legi, de data asta de undeva, mai de departe. Mai precis din statul Indiana, stat static şi statornic, statornic şi statutat statornicit în State.

1. Mustăţile sunt ilegale dacă purtătorul lor are tendinţa de a-şi face un obicei din sărutul altor persoane.

2. Este ilegal pentru un bărbat ca să se excite în public.

3. În South Bend, este ilegal să faci o maimuţă să fumeze ţigări.

4. Îmbăiatul este interzis între lunile octombrie şi martie.

5. Este interzis purtatul cozilor luminoase de către trecătorii care traversează autostrada pe timpul nopţii.

6. Oricine peste 14 ani care proferează blesteme, înjurături sau iau în râs numele de Dumnezeu, Iisus sau Duhul Sfânt, va suporta o amendă de la unu la trei dolari pentru fiecare ofensă, cu o amendă maximă de zece dolari pe zi.

7. În Gary, în intervalul de patru ore după ce ai mâncat usturoi, nu ai voie să intri în cinematografe, teatre sau să călătoreşti cu un mijloc de transport public (personal, cred că este o lege care ar trebui adoptată şi de sistemul legislativ românesc...).

Normal că, având parte de un sistem legislativ atât de “complex”, şi motivele care generează diverse probleme, cum ar fi divorţul, sunt la fel de “complexe”.

1. Un bărbat din Hazard, Kentucky, a divorţat de soţie deoarece ea "îl bătea ori de câte ori el scotea ceapa din hamburger fără să îi ceară ei permisiunea."

2. Un bărbat din Tarritville, Connecticut, a înaintat divorţ deoarece soţia i-a lăsat un bilet pe frigider pe care scria: "Am plecat la clubul de bridge. Este o reţetă de mâncare la ora 7 pe canalul 2."

3. Un bărbat surd din Bennettsville, South Carolina, a înaintat divorţ deoarece soţia lui "îl cicălea la cap prin semne."

4. O femeie din Canon City, Colorado, a divorţat de soţul ei deoarece acesta a forţat-o să "se ascundă sub planşa de bord a maşinii de câte ori treceau prin faţa casei prietenei lui."

5. O femeie din Hardwick, Georgia, a divorţat de soţul ei pe motivul că el "stătea prea mult acasă şi era prea tandru."

Să auzim de bine!

P.S. Motivul cicălitului prin semne îmi aduce aminte de un banc. Doi bărbaţi în peluza stadionului. Primul îi spune celuilalt că nu se mai înţelege cu soţia şi se ceartă permanent. Cel de-al doilea îi spune că la el în familie s-au terminat certurile pentru că ei se înţeleg prin semne. Şi, după ce îi arată o rană adâncă în cap îi mărturiseşte: Vezi semnul ăsta? Mi l-a făcut ieri cu o cărămidă.

Plângeri bizare cu legi şi mai bizare

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

E mare grădina lui Dumnezeu, spune o vorbă din popor. Se pare că în grădina respectivă sunt cuprinse şi asigurările, mai precis, justificările date de asiguraţi după petrecerea unui eveniment. Haideţi să vedem câteva.

1. Venind acasă am condus într-o casă greşită şi m-am ciocnit cu un copac pe care nu îl aveam.

2. Cealaltă maşină s-a ciocnit cu mine fără să îşi semnalizeze intenţiile.

3. M-am ciocnit cu un camion care staţiona venind pe celălalt sens.

4. Am tras pe dreapta afară din şosea, m-am uitat la soacra mea şi am pornit-o peste acostament.

5. În încercarea mea de a omorî o muscă am intrat într-o cabină telefonică.

6. O maşină invizibilă a venit de nicăieri, mi-a lovit maşina şi a dispărut.

Interesant, nu? Desigur că reglementarea asigurărilor se face pe baza unor prevederi legale. Aşa că, haideţi să vedem şi câteva legi la fel de ciudate, din fericire de peste mări şi ţări…

Legi bizare în Anglia:

1. Pensionarii din Chelsea nu au voie să se dea drept alţii.

2. Este ilegal pentru o doamnă să mănânce ciocolată într-un loc public.

3. În Liverpool este ilegal pentru o femeie să se expună topless în public, exceptând cazul în care este vânzătoare într-un magazin de peşti tropicali.

4. Orice băiat sub vârsta de 10 ani nu poate să se expună ca manechin dezbrăcat.

5. Este legal pentru un bărbat să urineze în public atât timp cât se află în spatele vehiculului şi are mâna dreaptă pe vehicul.

6. În Chester, poţi să tragi cu arcul cu săgeţi într-o persoană de etnie Welsh numai în interiorul oraşului şi numai după miezul nopţii.

Ei, cu asemenea reglementări mai merge, nu?!

Să auzim de bine!

Legi care ne ţin în viaţă

Motto: Nu lua aşa în serios viaţa, la urma-urmei oricum nu scapi viu din ea!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

De când regele babilonian Hammurabi a inventat primul Cod de legi, iar atenianul Solon şi-a redactat Constituţia, oamenii au început să-şi dea sema că viaţa lor este guvernată de legi, ştiute sau neştiute. Că este vorba de trecerea curentului prin filamentul unui bec sau de circulaţia pe drumurile publice, că este vorba de intrarea într-o criză economică sau ieşirea din mare, totul este supus legilor.

Iată mai jos o scurtă culegere de legi care ne ţin în viaţă, în sensul că ne ţin în loc...

Legea lui Slous: Dacă îndeplineşti o sarcină prea bine, vei rămâne cu ea pe cap.

Legea lui Franko privind locul de muncă: Dacă-ţi place ceea ce faci, probabil că faci ceea ce nu trebuie.

Prima capcană a geniului: Nici un şef nu va păstra un subaltern care are dreptate tot timpul.

Legea lui Raphel referitoare la afaceri: Cu cât angajaţii au mai puţin de lucru, cu atât vor lucra mai încet.

Maxima biroului: Telefonul nu sună niciodată când nu ai nimic de făcut.

Legea lui Otto: Întotdeauna faci ceva lipsit de importanţă când şeful trece pe la biroul tău.

Legea lui Chapman: Dacă nu poţi să-ţi termini treaba în primele 24 de ore, lucrează noaptea.

Regula lui Harry: Când nu ştii ce să faci, mergi grăbit şi ia-ţi o mimă îngrijorată.

Concluzia coridorului: Poţi să te duci oriunde dacă ai o mimă serioasă şi duci cu tine un dosar.

Să auzim de bine!

Că tot s-a terminat sesiunea de toamnă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Am publicat până acum diverse „greşeli” comise de candidaţii la examenul de bacalaureat. Desigur, selecţia a fost superficială şi cât se poate de rezumativă, pentru că altfel, ar fi trebuit să public în totalitate lucrările prezentate cu ocazia respectivului examen...
Printr-un proces ale cărui resorturi intime îmi scapă, unii dintre ei au reuşit nu numai să treacă de acest examen, dar chiar au ajuns studenţi. Noua poziţie dobândită nu i-a împiedicat însă continuarea „greşelilor”. Iată câteva culese din foile de examen ale unor studenţi:
1. Charles Darwin a fost un naturalist care a scris despre organul speciilor.
2. Benjamin Franklin producea electricitate frecând dosul unor pisici.
3. Teoria evoluţiei speciilor a fost puternic respinsă deoarece îl făcea pe om să gândească.
4. Trei tipuri de vase de sânge sunt arterele, venele şi caterpilarele.
5. Procesul transformării aburului înapoi în apă se numeşte conversaţie.
6. Pământul face o rezoluţie la fiecare 24 de ore.
7. Simbolurile algebrice sunt folosite când nu ştii despre ce vorbeşti.
8. Pistolul unei flori este singura ei protecţie împotriva insectelor.
9. O soluţie suprasaturată este aceea care ţine mai mult decât poate ţine.
10. Un triunghi care are un unghi mai mare de 135 de grade se numeşte triunghi obscen.
11. Pentru fracturi: pentru a vedea dacă osul este rupt, mişcaţi-l uşor înainte şi răsuciţi-l.
12. Când miroşi un gaz fără miros, probabil este monoxid de carbon.
Ei, ce ziceţi? Aşa-i că sunt pe măsura celor de la examenul de bacalaureat? Bunele practici trebuie păstrate...
Să auzim de bine!

Capul face, capul trage

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Cine suntem noi de fapt? Ce ne reprezintă? Care este adevărul despre lumea în care trăim? Sunt doar câteva întrebări existenţiale la care, mai cu voie, mai fără voie, ne gândim cu toţii. Partea proastă este aceea că noi doar credem că ne gândim, pentru că noi nici măcar nu ştim ce e cu noi. Şi asta pentru faptul pur şi simplu că creierul face ce vrea el cu informaţia, de unde corolarul ciudat, chiar straniu, că noi suntem una, iar creierul nostru alta. Dovadă este pasajul de mai jos.

Cnofrom uuni stduiu al ueni uinvrestţiăi elgenze, nu cntozeaă în ce odrnie se alfă lirteele îtnr-un cuvânt, signruul lcuru ipmotarnt e ca pirma şi utlima liertă să fie la lcuol lor. Rsetul potae fi o vrzaă colmpetă şi tot o vei ptuea ctii fraă prboelme. Atsa e din cuzaă că nu ciitm feicrae lteiră, ci cvânutul ca un îrtneg. E umioitare cpatcitetea ceireiului uamn de a rentositcui detale.

Sunt convins că l-aţi citit la fel de uşor cum citeşte Victor Slav ştirile despre vreme pe prompter. Ei, ce mai ziceţi? Face creierul nostru ce vrea el să facă şi nu ce vrem noi, sau nu?

Să auzim de bine!

Adevărata penitenţă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Sunt în bucătărie şi prepar o ciorbă de linte. Cu afumătură, normal. Ori, e ştiut de toată lumea că un asemenea proces îţi ascute simţurile la extrem. Şi astfel prind o ştire care îmi trece fulgerător pe la ureche. Fiul criminalului de la Perla vorbeşte despre una din ultimele întrevederi avută cu tatăl lui. Prilej de a ne face cunoscut că acesta, adică tatăl lui, a început să compună versuri şi se căieşte şi face penitenţă pentru faptele săvârşite.

Pentru moment intuiesc durerea unui fiu căruia i-a rămas un asemenea tată. Şi mă gândesc şi la căinţa criminalului, care este un gest cât se poate de creştinesc. Prin definiţie, a te căi semnifică sentimentul de scârbă faţă de faptele făcute, semnifică dorinţa de smerenie şi de umilinţă, inclusiv faţă de propria persoană. Este o formă prin care noi, oamenii, nu ştiu dacă şi animalele, ne manifestăm nu numai regretul, ci şi dorinţa de ispăşire, de autopedepsire datorită conştientizării gravităţii faptelor comise.

În esenţă, puşcăria sau diversele sancţiuni aplicate de societate răufăcătorilor au tocmai acest rol al căinţei, al conştientizării răului făcut, de responsabilizare.

Nu ştiu dacă există o relaţie directă între nivelul cultural şi cel al căinţei, dar sunt sigur că există una între căinţă şi recunoaşterea şi acceptarea pedepsei aplicate, la fel cum există una între căinţă şi nivelul conştiinţei. Oricum am privi lucrurile, căinţa este un sentiment de mare profunzime şi doar alienaţii sunt scutiţi de povara lui. Faptul că am făcut un lucru rău, iar în urma lui ne căim, nu dovedeşte altceva decât că avem o conştiinţă care lucrează şi ne mustră. Iar suferinţa acestei căinţe, odată ispăşită, ne va proteja pe viitor de comiterea altor fapte rele.

Dar ştirea continuă. Prilej de a afla că respectivul criminal se căieşte pentru a impresiona judecătorii şi a fi mai repede eliberat din puşcărie! Ce mustrări de conştiinţă, ce regrete, ce păreri de rău, ce conştiinţă... Astea-s pentru fraieri. Adevărata căinţă se face pentru a fi eliberat mai repede.

Să auzim de bine!

Subiecte de reportaj

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Aşa cum am mai declarat sunt un fidel admirator al emisiunilor postului National Geographic. Dar, vorba bătrânului Marx, acumulările cantitative duc al salturi calitative. Altfel spus, deşi nu am nicio pregătire regizorală sau artistică, aviditatea cu care urmăresc emisiunile m-a ajutat să identific elemente specifice ale reportajelor difuzate. Elemente care sunt folosite aidoma unor şabloane în toate reportajele şi care nu dovedesc doar profesionalismul celor care le concep, dar şi modul în care ne pot fi manipulate trăirile afective pornind de la imaginile vizualizate pe un ecran.

Primul şablon este cel al editării. Toate reportajele sunt produse ale editării. Personajele nu au de recitat replici aidoma actorilor de teatru, iar compunerea filmărilor făcute cu două, trei sau mai multe camere vine să dea conţinut imaginilor. Dar pentru că nu este vorba de filme artistice, nici măcar de filme documentare, autorii au trebuit să recurgă la alte mijloace pentru a suplini lipsa dialogului. Şi au recurs la ce era mai normal, la imagini. Astfel că, un reportaj arată cam aşa:

Personajul:

- Eram uimit!

Şi pac! un calup de imagini de câteva minute înfăţişându-l uitându-se uimit la cameră.

Personajul continuă, spunând acelaşi lucru, dar cu alte cuvinte:

- Eram bulversat!

Şi pac! editorul de imagine ne serveşte un calup de alte minute cu imagini filmate din alt unghi, cu persoanjul aruncând priviri bulversate.

Personajul continuă în aceeaşi manieră:

- Nu ştiam ce să mai fac.

Şi pac! editorul ne mai prezintă un calup de câteva minute cu personajul gândindu-se ce să facă.

Şi tot aşa. La finalul secvenţei, observăm că, în timp de un sfert de oră, au fost spuse doar zece cuvinte, iar restul au fost imagini exemplificative. Iar finalul reportajului ne duce la concluzia că o povestire de o sută de cuvinte a fost derulată pe parcursul unei ore.

Al doilea şablon este cel al timpului. Sau, mai bine zis, al lipsei oamenilor. Pentru că, deşi personajele principale sunt constituite îndeobşte din oameni, aceştia nu apar, iar dacă apar nu vorbesc decât relaţionaţi la timp. Toate acţiunile lor se desfăşoară sub presiunea timpului, a termenelor limită.

- Eram foarte încordaţi. Termenul limită era peste două zile şi noi nu aveam pompa, zice unul.

- Echipa lui Tom lucra zi şi noapte. Aveau un termen limită de predare şi nu vroiau să îl rateze, ne informează crainicul.

- Mâine avem prezentarea şi voi încă nu aţi terminat roţile, îşi mustră muncitorii un altul.

- Tunelul înainta cu repeziciune. Echipa avea un termen de respectat şi nu vroia să se facă de râs, ne face cunoscut un şef de echipă.

- Eram hotărâţi! Ne propusesem să terminăm cu trei zile în avans, ne spune şeful unui şantier.

Nu am nimic împotriva termenelor şi a respectării acestora, ba chiar consider punctualitatea şi respectarea unui termen câteva dintre trăsăturile obligatorii unei conduite fireşti, civilizate. Dar toate lucrările minunate care fac obiectul acestor reportaje sunt realizate de oameni. Oameni care au nu numai termene de respectat. Oameni care îşi mai scapă un ciocan peste degete, care au un copil cu note proaste la şcoală sau o soacră bolnavă. Oameni care trebuie să facă cumpărături, lecţii cu copiii sau să calce rufe. Oameni care beau o bere cu prietenii după program, care îşi repară maşina sau care şi-au rupt un picior acum trei ani, iar acum au dureri. Altfel spus, oameni vii, care trăiesc. Despre care, oameni şi vieţile lor, reportajele nu ne spun nimic.

Să auzim de bine!

Cum scoţi bani din ATM

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Diferenţele dintre sexe se manifaestă nu numai sub aspectul fizic, ci şi sub cel comportamental. În rândurile de mai jos veţi putea urmări asemenea diferenţe pornind de la un fapt simplu, banal: efectuarea unei operaţiuni la un bancomat, operaţiuni efectuate din interiorul maşinii (ca la McDonalds).
A. Procedura pentru BĂRBAŢI:
1. Oprire în dreptul ATM-ului,
2. Coborârea geamului,
3. Introducerea cardului şi tastarea codului PIN,
4. Tastarea sumei dorite,
5. Scoaterea cardului şi scoaterea banilor,
6. Ridicarea geamului,
7. Plecarea.
B. Procedura pentru FEMEI
1. Oprire după automat,
2. Parcurgerea în marşarier a distanţei necesare până în dreptul ATM-ului,
3. Repornirea motorului înecat,
4. Coborârea geamului,
5. Găsirea poşetei, golirea acesteia pe scaunul pasagerului pentru a localiza cardul,
6. Găsirea genţii de machiaj şi verificarea machiajului în oglinda parasolarului,
7. Încercarea introducerii cardului,
8. Deschiderea portierei pentru accesul mai facil la ATM, dată fiind distanţa prea mare până la aceasta,
9. Introducerea cardului,
10. Reintroducerea cardului în poziţia corectă,
11. Reintrare în maşină şi căutare jurnal care are scris codul PIN,
12. Introducerea codului PIN,
13. Apăsare "Cancel" şi reintroducerea codului PIN corect,
14. Tastarea sumei dorite,
15. Reverificarea machiajului în oglinda retrovizoare,
16. Scoaterea banilor,
17. Golirea poşetei, din nou, pentru găsirea portofelului şi introducerea banilor în portofel,
18. Reverificarea machiajului în oglinda şoferului,
19. Parcurgerea a câţiva metri,
20. Reîntoarcerea la automat,
21. Recuperarea cardului,
22. Regolirea poşetei, găsirea portofelului, punerea cardului în locaşul lui,
23. Reverificarea machiajului în oglinda trusei de machiaj,
24. Repornirea motorului care s-a înecat şi demarare,
25. Conducerea a 6 până la 8 km,
26. Eliberarea frânei de mână.
Credeţi că rândurile de mai sus au fost o glumă? Atunci, haideţi să vă spun că o cunoştinţă, aflându-se în străinătate, a oprit maşina pentru a verifica indicaţiile GPS. A repornit câteva minute mai târziu şi după vreo opt kilometri a trebuit să oprească pentru că lua foc din cauză că plecase cu frâna de mână trasă. Credeţi că asta a fost tot? Vă înşelaţi. După ce a chemat un service şi a dat o grămadă de bani a putut să plece din nou. Dar, după vreo şase kilometri a trebuit să oprească din aceeaşi cauză: plecase cu frâna de mână trasă! Ca să aveţi o imagine completă, vă mai precizez că nu era singură în maşină, ci cu o prietenă cu care se întinsese la taclale.
Să auzim de bine!

Ce mai fac oamenii de azi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cam de multişor nu ne-am mai interesat de oamenii din Drumul Taberei, ce mai fac ei, cu ce se mai ocupă şi aşa mai departe. Iată că azi ne-am făcut puţin timp şi am dat o scurtă raită prin cartier.
Şi este imposibil să te mişti prin Drumul Taberei şi să nu dai de metrou. Metrou la care (nu o spun doar eu, ci o pot confirma şi alţi peste două sute de mii de locuitori ai cartierului) se lucrează, contrar minciunilor domnului Băsescu, rămas la apelativul de domn după votul din vara trecută.
Muncind cu aşa spor este imposibil să nu scapi şi câte o mică greşeală, că deh, doar cine nu munceşte nu greşeşte. Numai că greşeala la care ne referim nu este a celor care muncesc, ci a celor care stau. În prima imagine putem vedea un loc de parcare amenajat de curând, cu ocazia lucrărilor la metrou. Din start indicatoarele ne aruncă în ceaţa cea mai densă. Pe de o parte avem o parcare, iar pe de altă parte, un semn care ne spune că, de aici încolo nu avem voie să oprim. Şi atunci cum pot parca fără să opresc? Se întreabă orice şofer, nu numai cel din Drumul Taberei. Vine şi ne lămureşte cel de-al doilea indicator, aşa cum putem vedea în a doua imagine. Indicator care ne spune foarte clar că parcarea este permisă până la acel semn. Ce facem atunci? Primul semn nu ne permite să oprim în locul indicat de cel de-al doilea semn! Aşa că facem ce spune cel de-al treilea indicator care ne avertizează că maşinile parcate ilegal vor fi ridicate. Adică putem parca, dar nu legal...

Acum, că am lămurit aceste aspecte, haideţi să vedem ce fac şi alţi oameni, nu numai din Drumul Taberei. Şi se pare că nu toţi oamenii fac bine, unii chiar trăiesc adevărate drame, dacă ne luăm după ce scrie pe coperta unei reviste aflată la un chioşc cu ziare: gelozia amantului m-a despărţit de soţul meu! Nu exagerez cu nimic, dragii mei, chiar aşa scrie. Este fabulos ce-mi văd ochii. Iată, o femeie casnică, la locul ei, de toată treaba, trăieşte o dramă reală pentru că, în loc să-şi ducă viaţa liniştită alături de soţul ei iubit şi de amant, acesta din urmă, cu gelozia lui feroce, a făcut-o să se despartă de soţul ei.

Rea lume, răi oameni! Ce monstru acest amant gelos! Cum a putut el să fie gelos pe o femeie măritată, care nu dorea altceva de la viaţă decât să trăiască în pace cu soţul ei iubit. Şi cu amantul ei la fel de iubit. Om egoist, nu a înţeles-o absolut de loc, nu a înţeles că ea nu vroia un amant gelos alături de soţul ei. Ea vroia doar un amant. Pentru că, iată, gelozia lui fără rost a împins-o la divorţ, ultimul lucru dorit de ea. Ce dramă balzaciană! Să ai un soţ pe care îl iubeşti şi un amant gelos!
Să auzim de bine!

Definiţia globalizării

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Văd că mass media internaţională reia (probabil din lipsă de ceva mai bun) subiectul morţii prinţesei Diana. Evenimentul, tragic prin definiţie, ne dă însă prilejul de a emite unele consideraţii asociate pe tema globalizării şi a unei mai bune exemplificări a acestui fenomen.
Astfel, la întrebarea cum definiţi globalizarea, putem răspunde astfel:
O prinţesă engleză împreună cu amantul ei egiptean au un accident într-un tunel francez cu o maşină germană cu motor olandez construit din piese asamblate într-o fabrică ungurească, maşina fiind condusă de un şofer belgian, îmbătat cu whisky scoţian, urmăriţi fiind îndeaproape de paparazzi italieni pe motociclete japoneze.
Prinţesa a fost tratată de un doctor american şi o asistentă marocană cu medicamente braziliene. Iar informaţia asta îţi este trimisă de un român care foloseşte tehnologie americană, iar tu o citeşti pe o clonă de IBM cu chip-uri taiwaneze şi monitor coreean, asamblate de muncitori din Bangladesh într-o fabrică din Singapore, transportată cu vapoare liberiene de marinari indieni şi descarcată de hamali sicilieni în porturi greceşti, urcată în camioane suedeze alimentate cu benzină produsă din petrol argentinian şi conduse de şoferi mexicani iar, în final, vândută ţie de oameni de afaceri evrei cu conturi în Elveţia.
Aveţi o definiţie mai bună?
Să auzim de bine!

O autostradă dată dracului

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Recunosc faptul că există momente când urmăresc unele ştiri la televizor. Mai ales când este vorba de starea drumurilor. De fiecare dată încerc apoi să fac o medie între informaţiile oferite de televizor, cele oferite de prieteni sau cunoştinţe şi cele presupuse de bunul meu simţ.

Totodată încerc să aplic concluzia rezultată la numărul infim, aproape inexistent de autostrăzi româneşti. Mi se pare o conduită justă pentru un posesor de autoturism care pleacă la drum, în pofida poveţii prezidenţial-băsiste că noi nu avem nevoie de autostrăzi pentru că adevăratul turism se face de sus, din elicopter. În fond, chiar dacă nu mă interesează să ajung repede la destinaţie, mă interesează să călătoresc cât de cât confortabil.

Ideea universal acceptată este că o autostradă trebuie să fie cât mai dreaptă, cât mai scurtă şi cât mai lină. Sunt condiţii minimale, respectate în orice stat civilizat. Că “autostrăzile” noastre au denivelări sau că panourile indicatoare nu există sau sunt jalnice, ăsta e un alt subiect, care la noi, la români, ţine deja de un oarecare lux.

Practic, pentru că ciosvârtele construite în pe câteva linii de centură sau în Transilvania nu pot fi numite autostrăzi, noi avem două autostrăzi mari şi late: Bucureşti-Piteşti şi Bucureşti-Constanţa. Sunt ele bine construite? Asta o vedem pe pielea (mai bine zis pe roţile) noastre. Sunt ele utile? Fără doar şi poate. Recent, un drum până în Constanţa mi-a luat puţin peste două ore, ceea ce nu mai permite nici măcar o comparaţie cu timpul făcut pe vechiul drum.

Dar numărul lor redus şi utilitatea lor nu se dovedeşte pentru că o spun eu. O dovedeşte creşterea exponenţială a parcului auto, o dovedeşte aglomeraţia pe care o vedem în sezonul estival, o vedem în recomandările făcute la televizor sau radio de poliţie care, pentru descongestionarea unui drum naţional cum este DN 1, deviază sau recomandă şoferilor drumul prin Cheia. Putem spune în acest caz că o autostradă poate fi o alegerea proastă, că autostrada e o prostie? Nu, cu siguranţă că nu! Şi totuşi...

Ei, acum, dacă aţi citi articolul meu cu atenţie, aţi observat ceva ciudat? Da, desigur, nu am pomenit de autostrada Bucureşti-Ploieşti, mai lungă şi mai ocolită decât drumul naţional, pentru acelaşi traseu. Păi, dragii mei, nici nu aveam cum, din moment ce nici poliţia nu o ia în consideraţie ca posibilă opţiune pentru descongestionare de proastă ce e. O autostradă dată dracului la modul cel mai propriu.

Să auzim de bine!

Un NU hotărât referendumului

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Mărturisesc faptul că am fost un susţinător al primarului Oprescu. Şi încă mai sunt. În mod deosebit am apreciat abilităţile dumisale manageriale, dincolo de cele medicale. Felul deschis, lipsit de formalism şi popular a fost şi el un factor în aprecierile mele.

Dincolo de numele primarului sau de abilităţile dovedite, am fost şi m-am educat ca un om iubitor al vieţii, un creştin care respectă viaţa ca dar suprem al fiecăruia dintre noi. M-am ferit să calc o furnică şi îmi sunt dragi toate vietăţile pământului, indiferent de mărimea sau aspectul lor, măcar pentru faptul că fiecare dintre ele ascund acest miracol al vieţii. Nu am făcut niciodată vreun rău unui animal şi, cu atât mai puţin unui om. Dar, indiferent cât am iubit şi iubesc animalele, omul a avut întâietate. Iar în faţa omului adult, copiii au fost cei care au stat. Atunci când am devenit părinte, alături de sentimentul formidabil de a fi tată, un alt sentiment mi s-a conturat: acela de a privi toţi copiii lumii ca pe ai mei. Indiferent că sunt ţigani sau laponi, i-am privit şi ocrotit cu aceeaşi grijă, au fost icoanele mele, în fiecare copil am văzut chipul copilului meu. Pentru mine, niciodată, în nicio situaţie, nicio vietate, fie ea om adult sau animal nu a avut prioritate în faţa unui copil.

De câteva zile ascult diatribe patetice şi inutile despre ce măsuri trebuie să ia şi cine. Când lui Alexandru Macedon i s-a pus în faţă nodul gordian, nod pe care nimeni nu reuşise să-l desfacă, marele conducător nu a stat mult pe gânduri, a luat o sabie şi l-a tăiat. Nu a organizat un referendum, nu a pus presiune în parlament, nu a iniţiat convorbiri cu opoziţia, nu a cerut planuri de măsuri. A acţionat. Nu are rost să comentăm declaraţiile aberante prin nesimţirea lor făcute de un oficial, care susţinea că a strâns toţi câinii pe stadion (aluzie la un meci de fotbal) sau de un fost fotbalist care le oferea părinţilor bilete la meci, declaraţii care dovedesc, dacă mai era cazul, nu doar neam-prostia lor, ci şi faptul că odată ajuns pe o poziţie, românul devine cinic şi batjocoritor.

Domnul Oprescu a fost ales de oameni, într-un oraş populat de oameni iar fişa postului îl obligă să rezolve problemele oamenilor. Domnul Oprescu nu a fost ales de câini, nu este primarul unei canise şi nu trebuie să rezolve problemele câinilor. Nu mai adăugăm faptul că e vorba de o capitală din secolul al XXI-lea. Domnul Oprescu nu are de ce să organizeze un referendum. Referendumul este o acţiune consultativă, nu are caracter de lege şi se caracterizează prin răspunsul cu „da” sau „nu” la o singură întrebare. Care va fi întrebarea? Vreţi eutanasierea câinilor vagabonzi? Vrezi cazarea cîinilor vagabonzi în ţarcuri? Vreţi adopţia câinilor vagabonzi de câtre iubitorii de animale atât de vocali şi atât de puţin concreţi? Sau vreţi să vă fie copiii devoraţi în continuare de către câinii vagabonzi? Ce ar fi făcut domnul Oprescu dacă era primarul unei localităţi din India care ar fi fost invadată de elefanţi? Organiza şi acolo un referendum? Dar dacă ar fi fost o invazie de broaşte? Sau de ţânţari? Organizează domnul Oprescu referendumuri atunci când stârpeşte ţânţarii din cartiere?

Domnul Oprescu nu are de ce să organizeze un referendum. Pentru că, în acest mod, dânsul transferă rezolvarea problemei asupra noastră, asupra mea. Iar au nu îi cer domnului Oprescu să îmi rezolve mie problemele. Şi nici voi, cititorii blogului, nu cred că faceţi asta. Domnul Oprescu are o problemă de rezolvat, nu de azi, de ieri. Să o rezolve. Pe mine mă interesează să pot să-mi plimb copiii fără grija că vor fi devoraţi de fiare. Iar pateticii iubitori de câini vagabonzi să îi ia acasă fiecare şi să-i îngrijească. Sau să se ofere voluntari ca să fie muşcaţi sau devoraţi de câini în locul victimelor.

Să auzim de bine!

Facebook şi prostia cumulate

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Nu mai este un secret pentru voi, cititorii blogului, că sunt un duşman declarat al prostiei mondiale numită Facebook. O falsă socializare şi o falsă înţelegere a noţiunii de prietenie au fost primele efecte. O socializare făcută în faţa ecranului, din casă, cu persoane aflate la zeci, sute sau mii de kilometri depărtare nu poate fi reală şi singurul sentiment produs este cel al accentuării sentimentului de singurătate. Un sentiment al prieteniei împărţit cu sute de alţi parteneri nu mai poate avea consistenţă, cu atât mai mult cu cât se bazează pe o realitate virtuală, falsă.

Dar asta a fost doar încălzirea. Pentru că greul începe abia cu un alt aspect al acestei plăgi, şi anume popularizarea prostiei. Parcă o pâclă s-a aşternut peste creierele oamenilor odată cu crearea unui cont pe Facebook. O adevărată competiţie a început în publicarea celor mai intime şi periculoase informaţii personale. O adevărată frenezie îi cuprinde pe participanţi în a se face de râs cât mai mult şi mai intens. Aberaţii de neimaginat se petrec sub ochii noştri, aberaţii care fac, se pare, şi mai atractiv acest Facebook. Aşa numitele vedete îşi fac publice cele mai intime poze (de cele mai multe ori cât mai dezbrăcate) pentru ca apoi să se supere că sunt făcute vagaboande de către cititori! O fostă vedetă prezentatoare la televizor îşi publică intimităţile legate de divorţul de soţul ei, pentru ca apoi, tot pe Facebook, normal, să solicite admiratorilor să-i respecte intimitatea! O intimitate accesibilă milioanelor de cititori se mai poate numi aşa?

Orice persoană care a reuşit să facă o tâmpenie o publică imediat, iar rapiditatea postării e direct proporţională cu mărimea prostiei. O cântăreaţă vetustă nu găseşte cu ce să-şi facă un buchet de flori decât cu o floare monument al naturii după care, ce credeţi? îşi publică prostia făcută pe Facebook, cu o bucurie masochistă care întrece riscul de a face puşcărie pentru fapta comisă. Dar a avut satisfacţia de a-şi face publică prostia făcută... Un post de televiziune se milogeşte prin diverse clip-uri să îi dăm like (chiar termenul de a da like este cât se poate de impropriu; cititorii nu pot da nimic, cel mult pot acorda) de parcă numărul acestora ar duce la scăderea preţului abonamentului sau creşterea calităţii emisiunilor... Un oarecare cetăţean, ajuns parlamentar cu nu ştiu ce ocazie, face o călătorie cu un paşaport expirat într-o ţară în care prezenţa lui poate provoca un scandal diplomatic. Că a ajuns acolo cu un paşaport la care nu mai avea dreptul nu e problema lui, ci a celor de la vamă care l-au lăsat să iasă. Şi ce credeţi că îl îndeamnă fudulia pe omul nostru a face cu cel mai mare zor? Exact, îşi pune poze pe Facebook, ca să ştie o lume întreagă că el e autorul posibilului conflict prostesc, nu altul! O mulţime de firme te somează să-ţi spui părerea pe contul lor de Facebook sau să te înscrii la concurs lor tot de pe un cont de Facebook. De ce? Nu se mai pot posta comentarii pe pagina de Internet a firmei, nu poţi intra într-un concurs de pe aceeaşi pagină de Internet? Ai şanse mai mari de câştig? Ca să nu mai vorbesc de faptul că, o pagină de internet îţi permite instalarea a tot felul de gadget-uri care îţi pot furniza cifre statistice cu adevărat utile, nu numai numărul de like-uri. De ce să îi dau like-uri? Îmi vor ieftini produsele proporţional? Eu cu ce mă aleg dacă îi dau de la mine un like? Care e sensul acestei nebunii colective?

Până de curând, atunci când doream să cunosc o colecţie de prostii consultam YouTube, dar acum observ că, faţă de Facebook este mult rămas în urmă. Nu există prostie sau neamprostie care să nu fie publicată şi chiar mai mult, care să nu fie motiv de fală. Faptul că există oameni care şi-au pierdut serviciul, că au fost arestaţi sau şi-au distrus familia se pare că este un stimulent şi nu un factor de temperare. Oamenii nu se mai roagă în faţa icoanelor sau în sufletele lor, nuuu! Rugăciunile sunt publicate pe Facebook, să ştie un mapamond cât de creştin/ă este, de parcă Dumnezeu le citeşte mesajele pe Facebook în fiecare dimineaţă, la cafea... S-a sculat de dimineaţă mahmur după o beţie? Imediat o poză pe Facebook, să nu scape nimeni ocazia de a vedea cum arată el după o beţie bună... S-a sculat şi are ochii cârpiţi de somn? Imediat o poză pe Facebook pentru ca fiecare locuitor al planetei să ştie cum arată ea nespălată pe ochi... Nu există nicio limită în publicarea celor mai intime şi penibile imagini sau texte cu o frenezie demnă de o cauză mai bună.

Nu ai cont de Facebook? Nasol. Cum va afla atunci populaţia planetei că ai un ciorap găurit?

Să auzim de bine!

Ghişeul cel mai aglomerat

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Două au fost marile mele aşteptări înainte de Revoluţie şi dezamăgiri după: unirea cu Moldova şi schimbarea mentalităţii. Silviu Brucan socotea că douăzeci de ani vor fi suficienţi pentru schimbarea “omului nou, comunist”. Se pare că bătrânul politolog era de un optimism incurabil. Au trecut mai mult de douăzeci de ani, graniţele s-au deschis cât mai larg, românii au posibilitatea să vadă şi să înveţe ce e aia civilizaţie şi democraţie. Rezultatul este că suntem aceeiaşi, nu am învăţat nimic. Continuăm să troznim semniţe la colţul blocului şi să aruncăm cojile pe jos, să ne călcăm în picioare la suirea în autobuz, să tropăim în apartamentul nostru de bloc la fel cum făceam în căsuţa noastră din vârful muntelui, să ne fie frică să cerem să probăm a doua pereche de pantofi ca să nu luăm bătaie de la vânzător, ghişeele sunt construite ca să te apleci în faţa lor, birocraţia şi nepotismul sunt mai în floare ca niciodată.

Îmi sună şi acum cuvintele domnului Petre Roman, primul discurs al primului prim ministru post-revoluţionar prin care ne anunţa că profesionalismul va fi principalul criteriu. După mai bine de douăzeci de ani de la Revoluţie cunosc personal cazuri de fostă secretară de director ajunsă şef de departament, deşi nu are decât opt clase, cunosc personal un fost director care şi-a modificat salariul în documentele aflate la financiar ca să ia mai mult, iar acum este angajatul unei firme de audit (!), cunosc personal zeci de nepotisme penibile şi păguboase toate în firme private, nu la stat. Iar privatizarea, să nu uităm, a fost considerat principalul instrument al creşterii eficienţei şi scăderii corupţiei.

Mă aflu la o staţie de benzină. Alimentez, închid buşonul şi intru să plătesc. Benzinăria are două case de încasat. La una nu se află nimeni, nici client, nici casier, iar la cealaltă casierul şi un client flegmatic şi impasibil, căruia îi trebuie cam un sfert de oră să finalizeze plata. În acest timp eu stau singur în faţa celuilalt ghişeu. În sfârşit, clientul pleacă şi îmi vine rândul.

- Bună ziua! Pompa doi, îi spun în timp ce-i înmânez cardul. Şi continui încercând o abordare mai veselă:

- Se pare că nu prea vă iubesc colegii.

- De ce, se arată mirat casierul.

- Păi, continui eu, v-au lăsat singur aici, fără niciun ajutor.

Omul se uită lung şi îmi răspunde râzând:

- La ce coadă s-a format...

Stupizenia şi obrăznicia răspunsului mă lasă perplex. Cum adică, eu, un om, chiar singur fiind, nu reprezint nimic? Un om care aşteaptă un sfert de oră nu are nicio semnificaţie în faţa lui? Câte sute ar fi trebuit să se strângă ca să mă bage cineva în seamă? Scopul unui vânzător nu mai este să ia bani cât mai mulţi şi mai repede de la clienţi? Atunci care e, să-şi bată joc de clienţi?

- Ar trebui să vă mai ducă directorul prin cele străinătăţi, să vedeţi şi voi că atunci când apare un client la tejghea, imediat e trimis vânzătorul la el chiar de către colegii lui, nu mai aşteaptă şeful.

Individul continuă să râdă prosteşte şi emite altă prostie, mai mare:

- E început de lună, avem multă treabă...

- Cum adică, şi asta nu era treabă? Dacă servirea unui client nu e treabă, atunci ce e?

Împreună cu un cunoscut ne aflăm în sediul unui oficiu poştal. Avem de efectuat o operaţiune simplă, dar la ghişeu este o singură funcţionară. Asta în timp ce prin spatele ei se foiesc fără rost sau pierd timpul alte patru. Iar la coadă suntem vreo şase-şapte persoane. Stăm răbdători, dar lucrurile se derulează foarte încet. Între timp, în spatele nostru s-au mai strâns vreo trei amatori de şezătoare. Tânăr şi neliniştit cum sunt, mă adresez uneia dintre funcţionare:

- Doamnă, de ce o lăsaţi singură şi nu o ajutaţi? Puteţi să mai deschideţi un ghişeu.

- Nu este coada suficient de mare, vine răspunsul ei năucitor.

Voi, cititorii acestui blog, care aţi mai colindat cele străinătăţi, spuneţi-mi: tot aşa ceva aţi văzut şi acolo? Că eu nu.

Să auzim de bine!

Convieţuire informatică

Tuturor celor prezenţi şin viitori, salutare!

Trăim într-o lume tot mai informatizată, în care graniţa dintre real şi virtual se estompează tot mai mult. În rândurile de mai jos putem vedea efectele unei astfel de înterepătrunderi.

CLIENTUL ÎNTREABĂ:

Acum un an am schimbat versiunea Logodnica 7.0 cu Nevasta 1.0 şi am observat că programul a lansat o opţiune subită Bebelus 1.0 care ocupă mult spaţiu pe hard. În instrucţiuni nu era nimic menţionat. Pe de altă parte, Nevasta 1.0 se autoinstalează în toate celelalte programe şi se lansează automat când deschid altă aplicaţie, împiedicându-i execuţia. Aplicaţii ca Bere-ntre-prieteni 10.3, Duminica-la-fotbal 5.0 nu mai funcţionează. Uneori apare un virus - Soacra 1.0, care blocheză sistemul sau face ca Nevasta 1.0 să se comporte total haotic. Nu reuşesc să dezinstalez acest program şi devine insuportabil mai ales când încerc să lansez aplicaţia Duminica-de-dragoste 3.0. Se pare că şi alte fişiere sunt virusate. Am vrut să revin la programul anterior Logodnica 7.0 dar procesul de dezinstalare al programului actual, Nevasta 1.0, mi se pare complicat, sunt avertizat că se vor şterge fişiere de sistem, iar riscurile sunt mari mai ales pentru Bebeluş 1.0, care chiar îmi place cum rulează. Mă puteţi ajuta? Un utilizator disperat.

RĂSPUNS:

Dragă client,

Nemulţumirea dvs. este frecventă printre utilizatori, dar ea se datorează unei greşeli primare de concepţie: Mulţi utilizatori trec de la orice versiune Logodnica X.0 la Nevasta 1.0 cu speranţa falsă că Nevasta 1.0 nu e decât un program de divertisment şi utilităţi. Dar e vorba de mult mai mult: Nevasta 1.0 e un Operating System complet creat ca să controleze toate aplicatiile dvs. E aproape imposibil să dezinstalaţi Nevasta 1.0 şi să reveniţi la Logodnica X.0 întrucât există sisteme virusate care fac ca şi acesta să se comporte precum Nevasta 1.0, deci nu aveţi nimic de câştigat. Aceeaşi problemă şi cu Soacra X.0. Acesta e un Main Frame mai vechi din care derivă Nevasta 1.0 şi comportă multe probleme de compatibilitate. Cu puţin noroc, sfârşeşte prin a fi victima unui virus şi dispare în câţiva ani. Unii utilizatori au încercat să formateze tot modulul şi să instaleze programul Iubita+Nevasta 2.0 dar asta le-a creat şi mai mari probleme (a se citi notiţa de prevenire "Pensie alimentară" şi "Custodia copiilor"). Dacă instalaţi Iubita 8.0 nu încercaţi să treceţi la Nevasta 2.0 pentru că problemele vor fi chiar mai mari decât cele cu Nevasta 1.0. Chiar dacă există şi versiuni Nevasta 3.0 şi Nevasta 4.0, acestea sunt rezervate specialiştilor şi având un preţ ridicat nu le recomandăm. Dacă sistemul cade, vă recomandăm Celibat 1.0, dar ideal e să păstraţi Nevasta 1.0 şi să învăţaţi programul cât mai bine posibil întrucât e foarte sensibil la anumite comenzi şi reacţionează rău la erori de instalare. Aşadar, orice eroare apărută va fi considerată ca provenind din partea dvs. şi trebuie să vi-o asumaţi. Vă sfătuim să activaţi aplicaţiile C:/Scuze/Scuze.exe. Evitaţi utilizarea tastelor ESC şi SUPPR care necesită ulterior C:/Scuze/flori.exe. Pentru o mai bună utilizare, vă sfătuim să cumpăraţi şi pack-ul opţional Bijuterii 3.0, Vacante 5.1. Activarea opţiunilor Da_draga_mea 2.7 şi Ai_dreptate_iubire 4.5 este indispensabilă. Nu instalaţi sub nici o formă Secretara_blonda_in_fusta_mini 2.0, O_prietena 3.1 chiar dacă sunt versiuni mai vechi. Aceste programe sunt incompatibile cu Nevasta 1.0 şi pot distruge toate partiţiile sistemului.

Să auzim de bine!