Întors de la şcoala de sanitari am norocul să mă bucur de unele privilegii, situându-mă astfel printre personalităţile unităţii, alături de şoferul comandantului sau de echipa de transmisionişti. Sunt o fire optimistă şi iertătoare astfel încât am dat la spate necazurile perioadei de instrucţie. Dar nu şi figurile celor care m-au torturat. Şi aici nu folosesc o metaforă pentru a dramatiza, dar politica blogului mă împiedică să redau umilinţele şi privaţiunile la care fusesem supus.
Nu au fost mulţi cei care s-au remarcat prin lipsa oricărui sentiment uman, dar cei care au fost, au fost destul. Iar dintre ei, un analfabet dintr-o localitate de prin Delta Dunării s-a remarcat cu mult sârg. Acum, întors de la şcoala de sanitari, cu grade şi calificare, cu funcţia pe care o am, sunt o persoană nu numai respectabilă a unităţii, dar chiar cu oarecare puteri.
Programul zilnic decurge destul de monoton. După goarna de deşteptare mă spăl şi mă bărbieresc liniştit, îmi permit chiar un after shave, iar apoi mă îndrept spre biroul meu, care este practic biroul unuia din locţiitorii comandantului. La apel nu am mai participat de mult şi chiar mă încearcă uneori un uşor sentiment de nostalgie când îmi văd colegii stând ţepeni şi aliniaţi pe rândurile careului de apel. La birou ne facem câte o cafeluţă (comandantul şi cu mine), mai completăm nişte acte sau rapoarte şi, ca să nu treacă ziua de pomană, ne mai întindem la câte o şuetă. După plecarea ofiţerimii, ostenit de atâta muncă, mă duc să mă întind puţin pentru un somn uşor de frumuseţe, asta în cazul când nu ies la vreun film. Plimbările prin cazarmă au devenit o reală plăcere. Toţi au nevoie şi îşi doresc bilete de voie, aşa că mi se face o curte asiduă din toate părţile. M-am dus într-o zi la bucătărie pentru o linguriţă de zahăr. Aproape că nu am putut căra tot ce mi-au dat cei de acolo. Şi exemple sunt nenumărate şi zilnice. Aproape că nu mă mai încearcă gânduri de întoarcere la unitatea unde făcusem şcoala de sanitari...
Seara ne restrângem activitatea în camera de transmisiuni, unde desfăşurăm un viu program de culturalizare împreună cu colegii transmisionişti, şoferul comandantului fiindu-ne staroste. Pe masă punem volume întregi cu roţi de caşcaval cu monografia Rucărului, rude de salam cu note de călătorie de prin Sibiu, sticle cu ţuică pline de imagini din Văleni sau altele cu istoria Murfatlarului şi câte alte materiale care de care mai didactice. Setoşi de cultură nu lăsam un colţişor al ţării necunoscut. Am ajuns până în Bistriţa pe urmele cârnaţilor, ba chiar, într-o seară, un jneap zdravăn de şuncă ne-a arătat cât de frumoasă este Praga. Murături? Fructe? Nimic nu ne lipseşte. Pentru ca atmosfera să nu fie aşa de apăsătoare ca cea dintr-o bibliotecă civilă, prindem pe staţiile de transmisiuni diverse posturi de radio cu muzică cultă susţinută de interpreţi de valoare ai cobzei sau ţambalului.
Întrunirile începute de obicei pe la orele 23 nu se termină niciodată mai târziu de 03.30 ca să nu avem cearcăne a doua zi. Duşi de emoţie (ca un fapt curios, am observat că, după ce terminăm sticla de ţuică, toţi avem ochii umezi) ne aducem aminte şi de familiile care ne aşteaptă iubitoare acasă, aşa că punem mâna pe telefon şi îi sunăm. Probabil că este o diferenţă destul de mare de fus orar între nordul Moldovei şi Bucureşti pentru că altfel nu ne explicăm vocile somnoroase ale interlocutorilor, deşi ceasul nostru arată doar puţin peste ora 2 din noapte.
Drumul pe care trebuie să îl parcurg între sala asociaţiei noastre culturale şi biroul meu (unde mai dau câte o fugă ca să aduc un volum de cafea pentru a cunoaşte cât mai multe despre America de Sud) este constituit dintr-un culoar lung, pe una din laturile lui fiind o nişă în care se află drapelul unităţii. Şi, ca în orice unitate militară, la drapel stă de gardă un oştean. Este locul cel mai solemn din unitate, iar aceasta se vede cel mai bine din consemnul postului: respectivul soldat nu are voie să mişte pe durata şederii în post! Punct. Are voie să respire, să clipească şi să îşi lase greutatea de pe un picior pe altul. Atât şi nimic mai mult. Acum, mă apropii alene de nişa respectivă îndreptându-mă spre birou pentru a aduce volumul doi cu literatură din Columbia. Pe măsură ce mă apropii ceva mi se pare anormal. Mă opresc şi privesc mai atent. Oroare! Lipseşte soldatul de gardă! Nu-mi vine a crede ochilor, aşa că mă uit mai atent şi îl văd pe soldat ghemuit într-un colţ sforăind, cu arma rezemată de perete. Este ora 01.47 şi soldatul de gardă la drapel sforăie! Mă uit şi mai atent şi îi observ figura. Deşi cititul intens din seara asta al literaturii de Cotnari la trei sferturi îmi provoacă o oarecare oboseală a ochilor, chipul pe care îl văd nu poate fi confundat: este ticălosul analfabet care mă batjocorea cu sârg de dimineaţă până seara cu câteva luni în urmă. Un gând mă fulgeră: dacă, Doamne fereşte, trece Ofiţerul de serviciu pe unitate pe aici? Pedeapsa va fi foarte aspră tocmai acum, când mai are puţin până la liberare. Soldatul va fi nenorocit. Nu ştiu ce să fac şi singurul lucru decent care îmi vine în minte este să tuşesc semnificativ. Omul sare ca muşcat de şarpe şi înţepeneşte cu arma în poziţia de onor. Mă uit la el, se uită la mine şi începe să plângă...
Este pentru prima dată când fac publică această întâmplare, care până acum a rămas doar un secret între mine şi el şi cred că singur şi-a dat pedeapsa meritată pentru toate josniciile făcute.
Nu au fost mulţi cei care s-au remarcat prin lipsa oricărui sentiment uman, dar cei care au fost, au fost destul. Iar dintre ei, un analfabet dintr-o localitate de prin Delta Dunării s-a remarcat cu mult sârg. Acum, întors de la şcoala de sanitari, cu grade şi calificare, cu funcţia pe care o am, sunt o persoană nu numai respectabilă a unităţii, dar chiar cu oarecare puteri.
Programul zilnic decurge destul de monoton. După goarna de deşteptare mă spăl şi mă bărbieresc liniştit, îmi permit chiar un after shave, iar apoi mă îndrept spre biroul meu, care este practic biroul unuia din locţiitorii comandantului. La apel nu am mai participat de mult şi chiar mă încearcă uneori un uşor sentiment de nostalgie când îmi văd colegii stând ţepeni şi aliniaţi pe rândurile careului de apel. La birou ne facem câte o cafeluţă (comandantul şi cu mine), mai completăm nişte acte sau rapoarte şi, ca să nu treacă ziua de pomană, ne mai întindem la câte o şuetă. După plecarea ofiţerimii, ostenit de atâta muncă, mă duc să mă întind puţin pentru un somn uşor de frumuseţe, asta în cazul când nu ies la vreun film. Plimbările prin cazarmă au devenit o reală plăcere. Toţi au nevoie şi îşi doresc bilete de voie, aşa că mi se face o curte asiduă din toate părţile. M-am dus într-o zi la bucătărie pentru o linguriţă de zahăr. Aproape că nu am putut căra tot ce mi-au dat cei de acolo. Şi exemple sunt nenumărate şi zilnice. Aproape că nu mă mai încearcă gânduri de întoarcere la unitatea unde făcusem şcoala de sanitari...
Seara ne restrângem activitatea în camera de transmisiuni, unde desfăşurăm un viu program de culturalizare împreună cu colegii transmisionişti, şoferul comandantului fiindu-ne staroste. Pe masă punem volume întregi cu roţi de caşcaval cu monografia Rucărului, rude de salam cu note de călătorie de prin Sibiu, sticle cu ţuică pline de imagini din Văleni sau altele cu istoria Murfatlarului şi câte alte materiale care de care mai didactice. Setoşi de cultură nu lăsam un colţişor al ţării necunoscut. Am ajuns până în Bistriţa pe urmele cârnaţilor, ba chiar, într-o seară, un jneap zdravăn de şuncă ne-a arătat cât de frumoasă este Praga. Murături? Fructe? Nimic nu ne lipseşte. Pentru ca atmosfera să nu fie aşa de apăsătoare ca cea dintr-o bibliotecă civilă, prindem pe staţiile de transmisiuni diverse posturi de radio cu muzică cultă susţinută de interpreţi de valoare ai cobzei sau ţambalului.
Întrunirile începute de obicei pe la orele 23 nu se termină niciodată mai târziu de 03.30 ca să nu avem cearcăne a doua zi. Duşi de emoţie (ca un fapt curios, am observat că, după ce terminăm sticla de ţuică, toţi avem ochii umezi) ne aducem aminte şi de familiile care ne aşteaptă iubitoare acasă, aşa că punem mâna pe telefon şi îi sunăm. Probabil că este o diferenţă destul de mare de fus orar între nordul Moldovei şi Bucureşti pentru că altfel nu ne explicăm vocile somnoroase ale interlocutorilor, deşi ceasul nostru arată doar puţin peste ora 2 din noapte.
Drumul pe care trebuie să îl parcurg între sala asociaţiei noastre culturale şi biroul meu (unde mai dau câte o fugă ca să aduc un volum de cafea pentru a cunoaşte cât mai multe despre America de Sud) este constituit dintr-un culoar lung, pe una din laturile lui fiind o nişă în care se află drapelul unităţii. Şi, ca în orice unitate militară, la drapel stă de gardă un oştean. Este locul cel mai solemn din unitate, iar aceasta se vede cel mai bine din consemnul postului: respectivul soldat nu are voie să mişte pe durata şederii în post! Punct. Are voie să respire, să clipească şi să îşi lase greutatea de pe un picior pe altul. Atât şi nimic mai mult. Acum, mă apropii alene de nişa respectivă îndreptându-mă spre birou pentru a aduce volumul doi cu literatură din Columbia. Pe măsură ce mă apropii ceva mi se pare anormal. Mă opresc şi privesc mai atent. Oroare! Lipseşte soldatul de gardă! Nu-mi vine a crede ochilor, aşa că mă uit mai atent şi îl văd pe soldat ghemuit într-un colţ sforăind, cu arma rezemată de perete. Este ora 01.47 şi soldatul de gardă la drapel sforăie! Mă uit şi mai atent şi îi observ figura. Deşi cititul intens din seara asta al literaturii de Cotnari la trei sferturi îmi provoacă o oarecare oboseală a ochilor, chipul pe care îl văd nu poate fi confundat: este ticălosul analfabet care mă batjocorea cu sârg de dimineaţă până seara cu câteva luni în urmă. Un gând mă fulgeră: dacă, Doamne fereşte, trece Ofiţerul de serviciu pe unitate pe aici? Pedeapsa va fi foarte aspră tocmai acum, când mai are puţin până la liberare. Soldatul va fi nenorocit. Nu ştiu ce să fac şi singurul lucru decent care îmi vine în minte este să tuşesc semnificativ. Omul sare ca muşcat de şarpe şi înţepeneşte cu arma în poziţia de onor. Mă uit la el, se uită la mine şi începe să plângă...
Este pentru prima dată când fac publică această întâmplare, care până acum a rămas doar un secret între mine şi el şi cred că singur şi-a dat pedeapsa meritată pentru toate josniciile făcute.
