Stau cu vărul meu Nucu sub dudul din curtea casei bătrâneşti şi sorbim câte o cafea. O zi obişnuită, în care ne-am fâţâit de câteva ori până în capătul comunei şi înapoi cu diverse treburi, am mâncat de prânz şi acum ne facem siesta. Vremea e superbă, niciun nor, un cer atât de curat încât e albastru şi ne gândim că n-ar strica o baie la lac. Pentru noi, învăţaţi cu mersul pe jos, nu reprezintă nicio problemă cei doi kilometri până la locul de scaldă. Momentul ar fi prielnic, toţi ceilalţi membri ai familiei fiind plecaţi cu treburi sau picotind prin casă.
Tocmai ne facem ultimele socoteli, când apare bunica noastră, mama bună cum se spune prin acele locuri.
- Ia spuneţi, copii, nu vreţi să faceţi puţină mişcare?
Gândindu-ne că direcţia mişcării s-ar putea potrivi cu dorinţa noastră, răspundem voioşi că da.
- Uite, aici aveţi banii. Mergeţi voi până la pădurar şi îmi plătiţi lemnele pentru la iarnă.
Schimbarea de sens este evidentă, pădurarul nu numai că nu se află pe direcţia dorită de noi, dar are casa undeva, peste nişte dealuri. Suntem tineri, vaccinaţi, cu armata făcută la infanterie, aşa că nimic nu poate speria şi plecăm voioşi la drum.
Cei trei kilometri parcurşi pe şoseaua care taie comuna în lung nu sunt o problemă pentru sandalele mele cu deget, având în vedere că merg pe asfalt. Nici Nucu nu e mai breaz în privinţa încălţărilor, dar totuşi îmi este superior cu o baretă. Glumim, spunem bancuri şi poveşti astfel încât nici nu observăm când am ajuns. Ce e drept, cu sandalele rupte.
Casa pădurarului arată chiar ca o casă de pădurar, dacă ne gândim numai la faptul că e amplasată în marginea unei păduri. Spre norocul nostru, locuinţa pare populată. Ciocănim, pompăm mâinile, ne prezentăm şi îi prezentăm intenţiile noastre. Omul ne pofteşte în casă să luăm loc cât timp ne taie chitanţa. Cât timp buchiseşte la carnet, omul încearcă să învioreze atmosfera cu câteva comentarii.
- V-a trimis mama bună, aşa-i?
- Da, ne bucurăm că putem să o ajutăm şi noi cu câte ceva, îi răspundem noi reticenţi.
- Sunteţi de la oraş, aşa-i?
- Îhî. Chiar din cel mai mare, ne lăudăm noi.
- Mi-am dat seama. După sandale. Pe drumul pe care aţi venit voi se poate merge numai cu bocanci. Chiar sunt curios, cum aţi mers patru kilometri peste dealuri după ce aţi ieşit din şosea?
Nucu se uită la mine şi eu la el. Nu înţelegem întrebarea. Dacă nu discutăm despre distrugerea sandalelor, drumul nu a avut nimic neobişnuit în ceea ce ne priveşte. Omul observă stânjeneala noastră şi continuă:
- Şi când vreţi să plecaţi?
- La Bucureşti? întrebăm noi nedumeriţi de rostul întrebării.
- Nu, înapoi în comună.
- Cum când? Acum, imediat ce ne daţi chitanţa.
Omul se opreşte din scris şi se uită lung la noi.
- Aţi observat că s-a întunecat? Nu vreţi să rămâneţi aici peste noapte?
Ne uităm pe geamuri şi îi dăm dreptate. Afară nu prea se mai vedea nimic, nici măcar o luminiţă cât de mică. Ne sculăm şi ieşim pe prispă. Noaptea era stăpâna ţinutului. Ne întoarcem oarecum nehotărâţi în casa omului. Luăm chitanţa şi ne decidem:
- Nu, bade, mulţumim frumos, dar noi mergem repede şi ajungem imediat.
- Bine, cum vreţi, ne răspunde el dând neîncrezător din cap, dar aveţi mare grijă pe unde mergeţi.
Plecăm hotărâţi într-o direcţie pe care o bănuiam că ar coincide cu cea pe care venisem. După vreo douăzeci de minute de mers orbeşte descoperim motivul: este o noapte fără lună. Beznă, beznă totală, dacă mă înţelegeţi. Întuneric ca într-un suflet de păgân. Cele vreo treizeci şi şapte de stele pe care le puteam observa nu ne ajută cu absolut nimic. Ne poziţionăm unul faţă de altul datorită faptului că vorbim continuu. Încerc un experiment. Mă opresc, strâng degetele în pumn şi las întins doar degetul arătător. Încerc să mi-l poziţionez pe nas şi tot ce reuşesc este să mi-l bag în ochi.
- Nu îmi văd propriul deget, zbier cu faţa către locul unde bănuiam că se află Nucu.
- Nici eu, vine zbierătul lui de răspuns de undeva, din spatele meu.
- Frate, eu zic să ne întoarcem, îi sugerez.
- Da, şi eu aş vrea. În ce direcţie o luăm?
Suntem complet blocaţi: să mergem în direcţie spre care mă aflu eu cu faţa sau spre care se află el? Cel mai înţelept cedează, aşa că decidem să mergem în direcţia aleasă de el.
Drumul devine un coşmar. Mergem cu mâinile întinse dar asta nu ne ajută cu nimic în ce priveşte călcatul. Nu vedem gropi, pietre sau cioturi, aşa că ne împiedicăm şi cădem la tot pasul. La un moment dat, aud vocea lui Nucu prelingându-se undeva, în josul meu.
- Am căzut, se aude zbierătul lui din abisuri.
- Stai că vin şi eu, îi răspund prompt.
Dar fără folos pentru că, oricât mă fâţâi prin zonă, nu reuşesc să cad în nicio râpă. După multe buşituri şi zgârieturi, reuşesc şi eu să cad.
- Gata, am căzut! Unde eşti? zbier eu bucuros.
- Unde să fiu? se aude glasul lui nervos. Afară. M-am căţărat şi am ieşit.
Cu mare greutate reuşesc să mă caţăr afară şi zbierând fără întreruperi reuşim să ne repoziţionăm unul faţă de celălalt. Ajuns lângă el, Nucu mă prinde de mână pe bâjbâite şi îmi spune:
- Ia ţine-ţi respiraţia şi ascultă. Nu auzi
nimic?
Îi ascult îndemnul şi ciulesc urechile. După câteva secunde, aud un bâzâit uşor venind de undeva din aer. Dar pare depărtat.
- Da, aud un bâzâit. Să nu-mi spui că sunt viespi!?
- Nţ. Ştii ce e? E linia de înaltă tensiune. Dăm de ea şi mergem pe sub ea până în capătul comunei. Ce zici?
- Ce să zic? Şi în ce direcţie vom merge pe sub ea? Spre stânga sau spre dreapta?
Aici l-am încuiat. Şi m-am încuiat şi pe mine. Dacă alegem direcţia greşită, vom avea de mers 18 kilometri până la cea mai apropiată localitate. Nota bene: peste dealuri, prin gropi şi mărăcini. Alegem stânga. O viaţă are omul, în fond. Nu? Şi pornim. Căutăm să ne apropiem de bâzâit şi reuşim să îl auzim tot mai puternic. Mergând pe orbeşte reuşim să ne aliniem cu direcţia firelor şi pornim cu mâinile întinse în faţă ca să nu ne izbim de vreun copac sau stâlp. Aproape că mergem de o oră urmărind bâzâitul din cer şi avem senzaţia că undeva, în faţă, negura nopţii are o uşoară geană de lumină. Bucuroşi, grăbim pasul gâfâind. Dar nu suficient de tare ca să nu aud în spate o trosnitură. Strig la Nucu să se oprească şi îi spun ce am auzit. Stăm şi ascultăm şi, în liniştea cumplită care ne acoperea se aude un gâfâit. Începem să gândim cu voce tare:
- Frate, dacă e un câine, laba lui e moale, nu rupe crengi. Şi nici nu e aşa de greu. Nu rămâne să fie decât un urs sau un mistreţ.
Îngheţăm când ne auzim vorbele. Un urs? Un mistreţ? Vai de capul nostru! Zbierând, fluierând şi strigând, ne continuăm drumul pe orbeşte. Din când în când, auzim câte o creangă ruptă în spatele nostru şi, atunci când ne oprim, gâfâitul obişnuit. Chinul mai durează cinci minute pentru că, iată, încep să se vadă bine luminile comunei. Grăbim pasul cu preţul unor noi zgârieturi şi căzături, dar luminile se văd tot mai clar şi mai aproape. Iată, se vede şoseaua principală, se văd casele, se văd grădinile din spatele caselor!
- Uraaa! zbier eu necontrolat.
- Gura şi mâinile sus! zbiară la mine o voce venind de undeva din faţă.
Înţepenim amândoi, dar nu pentru mult timp pentru că din întuneric apare o siluetă cu lanternă.
- Aaa, voi sunteţi, bată-vă să vă bată! se aude vocea lui badea Iosif, paznicul de la fermă. Ce Dumnezeu căutaţi peste dealuri la ora asta?
Ne repezim spre el ca puii la cloşcă şi nu pregetăm să îi spunem toată tărăşenia. Inclusiv trosniturile şi gâfâitul auzite.
- Aaa, e clar. A fost un mistreţ. Vin noaptea şi scurmă la porumb, ne spune el crezând că ne linişteşte.
