"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)

miercuri, 30 iunie 2010

Dragii mei

Cititori sau parteneri de blogăreală!
Încep prin a-mi cere scuze, dar am fost plecat o perioadă mai îndelungată din ţară şi am avut parte de o conexiune de Internet mizerabilă,  ceea ce a făcut imposibilă comunicarea cu voi. Din această cauză nu am putut răspunde comentariilor voastre şi nici nu am putut citi articolele de pe blogurile voastre, aşa cum obişnuiesc zilnic. Promit să recuperez.
Întâmplările prin care am trecut şi notele de călătorie le veţi regăsi în zilele ce vor urma.
Cum unde am fost? În Grecia, bunânţeles! Mai precis, în Corfu.
Nu pot încheia fără să nu vă mulţumesc din suflet tuturor celor care mă citiţi sau comentaţi, din Plano, Texas până în Hyderabad, India, din Sagvag, Norvegia până în Cape Town, Africa de Sud, din Jaboatao, Brazilia până în Melbourne, Australia precum şi  multor, multor altora, inclusiv de pe tot teritoriul României, pe care nu îi mai pot enumera pentru că sunt prea mulţi, fără să uit nicio clipă că acest blog există pentru că voi îl citiţi şi comentaţi.

Mesaje, mesaje...

Robot telefonicTuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
1. În momentul de faţă sunt la un interviu pentru o nouă slujbă şi vă voi răspunde dacă ratez ocazia. Pregăteşte-te pentru nervii pe care îi voi avea.
2. Primeşti această notificare automată deoarece sunt plecat din birou. Dacă eram în birou şansele sunt să nu primeşti nimic.
3. Nu voi fi în stare să şterg toate mesajele necitite, inutile pe care mi le trimiţi până voi veni din concediu. Te rog să ai răbdare şi mesajul tău va fi şters în ordinea în care a fost primit.
4. Mulţumesc pentru mesaj. Cardul tău de credit a fost debitat cu $5.99 pentru primele 10 cuvinte şi cu $1.99 pentru fiecare cuvânt în plus din mesajul tău.
5. Serverul de e-mail nu poate verifica conexiunea serverului tău ceea ce îl împiedică să trimită acest mesaj. Te rog reporneşte-ţi calculatorul şi încearcă să-l trimiţi din nou. (Frumuseţea acestei notificări este că atunci când te întorci, poţi vedea câte persoane au făcut asta de nenumărate ori).
6. Mulţumesc pentru mesaj, care a fost adăugat la lista de aşteptare a sistemului. În acest moment sunteţi pe locul 352 şi puteţi să vă aşteptaţi la un răspuns în aproximativ 19 săptămâni.
8. Voi fi plecat de la birou pentru următoarele două săptămâni din motive medicale. După ce mă întorc vă rog să îmi spuneţi 'Margaret' în loc de 'Dave'.
Să auzim de bine!

marți, 29 iunie 2010

Cuvintele cele mai uzuale folosite de femei

Femeie tacutaTuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
BINE
Acesta este cuvântul pe care femeile îl folosesc ca să încheie o discuţie, când ele au dreptate, iar tu trebuie să taci.
CINCI MINUTE
Dacă se îmbracă, înseamnă "o jumătate de oră". Totuşi, "cinci minute" chiar înseamnă "cinci minute" dacă tocmai te-a mai lăsat 5 minute ca să te uiţi la meci, înainte să o ajuţi la treabă.
NIMIC
Este calmul dinaintea furtunii. De fapt, înseamnă "ceva" şi ar trebui să ai grijă. Discuţiile care încep cu "nimic", se termină de obicei cu "BINE".
DĂ-I DRUMUL
Aceasta este o provocare, nu o permisiune. NU o face!
OFTAT ADÂNC
De fapt, nu este un cuvânt, ci o afirmaţie non-verbală adeseori ignorată de bărbaţi. Un "oftat adânc" înseamnă că ea crede că eşti un idiot şi nu ştie de ce mai stă acolo şi se ceartă cu tine pentru "nimic".
FOARTE BINE
Aceasta este una dintre cele mai periculoase expresii pe care o femeie o poate spune unui bărbat. "Foarte bine" înseamnă că ea se va gândi mult şi bine la cum să te facă să plăteşti pentru greşelile tale.
CUM VREI
Este felul unei femei de a-ţi spune "du-te dracului!"
MULTUMESC
O femeie îţi spune "mulţumesc". Nu-ţi mai pune întrebări. Doar răspunde "cu plăcere".
Să auzim de bine!

luni, 28 iunie 2010

De la Andrei Pleşu citire

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
"Nici în străinătate nu e totul perfect. Nici vorbă. În Franţa disciplina rutieră e şleampătă, infinit mai rea decât în Germania; portofelul îţi poate fi furat oriunde pe glob; şmecheri şi obraznici se găsesc pretutindeni; surpriza restaurantului scump şi prost e mereu posibilă; unele locuri sunt murdare; blocuri dizgraţioase s-au construit, mai ales în anii '60, peste tot; companiile aeriene occidentale oferă servicii mediocre, provoacă întârzieri, nu te scutesc, la o adică, de pierderea bagajelor.
Pe scurt, oriunde te-ai afla, poţi întâlni numeroase prilejuri de indispoziţie.
La noi e altfel. Neregulile, inconfortul, arbitrarul, lipsa de educaţie, nesimţirea, ilegalitatea, aproximaţia, mă rog, toată ornamentica "milenară" a ţărişoarei ilustrează o tradiţie durabilă. Nu e vorba de accidente, de "din când în când"-uri tolerabile, inerente, compensate de un fundal general agreabil. Fundalul a ocupat avanscena. Şi e esenţialmente neplăcut. E muşchiulos, vital, indestructibil. Turcii vin şi pleacă, fanarioţii vin şi pleacă, ruşii vin şi pleacă, comuniştii vin şi pleacă. Noi rezistăm fălos, fudul, chefliu şi dârz. Dăm vina pe ei, pe toţi, şi ne vedem de treabă.
NATO încearcă să ne organizeze, UE încearcă să ne domesticească. Degeaba. Apa trece, pietrele rămân, avem şapte vieţi în pieptul de aramă, românul nu piere. Nu moare şi nu se transformă. Se adaptează. Se descurcă. Ţine cu dinţii de specificul lui naţional. Şi tocmai de aceea, sunt pesimist. Cred că nu ne vom schimba niciodată. Vom continua să stăm în calea tuturor binefacerilor şi noroacelor, fără să luăm decât caimacul de prima instanţă. În rest, vom dospi, somnolenţi, în dulcele borş autohton, cu mici accese de enervare tandră... Străzile vor rămâne mereu betege, pline de gropi şi asfaltate cu gumilastic, autostrăzile, dacă vor exista, vor fi nişte şantiere perpetue, şoferii "profesionişti sau amatori" vor conduce bezmetic, isteric, mitocăneşte.
Îşi vor parca maşinile în poarta ta, în curtea ta, în sufletul tău şi, dacă protestezi, te vor înjura exterminator sau vor zâmbi suveran, de la înălţimea limuzinei proprii. Justiţia va fi mereu o loterie, ziarele vor evita orice urmă de decenţă şi de nobleţe. Limba se va strica zi de zi, televiziunile vor atinge culmi de manipulare şi trivialitate. Laura Andreşan e doar începutul. Oricine va putea striga în piaţa publică orice despre oricine. "Relaţiile", pilele, bacşişul vor fi la fel de greu de înlăturat ca şi câinii vagabonzi, politicienii vor perora obscen despre patrie şi se vor gândi strict la găştile de partid şi la conturile personale.
Toate scursurile vor ajunge vedete, toţi derbedeii vor deveni campioni ai dreptăţii. Vom fi sufocaţi de proasta creştere, de incultură, de muzica proastă şi de fast-food. Prostia va avea bani, iar nepriceperea va avea putere. Aerul se va umple de invidie, ură şi băşcălie. Comunismul va reînvia, roz şi cochet, cu sprijinul unor băieţei de bani (şi idei) gata, semidocţi şi trendy, netrăiţi, iresponsabili, grăbiţi să găsească înainte de a căuta. În schimb, icoanele vor fi evacuate din viaţa publică, în numele unei libertăţi de conştiinţă care nu ştie încă nici ce e libertatea, nici ce e conştiinţa.
Manelele se vor multiplica, urbanistica va intra in colaps, vom avansa trudnic printre răgete şi scuipături. Şi vom vota, o dată la patru ani, în funcţie de clubul sportiv care ne place.
Cum vedeţi, sunt pesimist. Ba pot pentru ca să spun că sunt apocaliptic.
Totul a început când, întors la Bucureşti după o vacanţă agitată pe alte meleaguri, am constatat două lucruri: mai întâi că e mai cald decât în restul Europei, mai cald decât la Mediterana şi apoi că singura scară rulantă care urca de la autobuze la ghişeele de control-paşapoarte nu funcţionează. Am urcat gâfâind, cu mireasma patriei în nări. Sunt prea pesimist? Să dea Dumnezeu.
De-abia aştept să fiu contrazis."
Să auzim de bine!

duminică, 27 iunie 2010

Troleul cu opt picioare

TroleuTuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Mă aflu, trebuie s-o recunosc, într-un troleu. Cred că este ultimul din acest tip în circulaţie. Caracteristic acestui model este faptul că, deasupra motorului, există un şir de patru scaune alăturate, iar opus lor, pe roată şi cu faţa spre cele patru locuri, alte două scaune. Nu obişnuiesc să ocup vreun loc nici când mijlocul de transport este gol, aşa că rămân pe platformă într-o expectativă creatoare. Prilej de a admira peisajul sau de a mai asista la o ceartă între călătorii din faţă.
Vestea proastă este că, pe scaunul dublu stau două persoane în vârstă, un domn şi o doamnă, ea la geam, el spre culoar. Este evident că nu se cunosc, deşi domnul dă semne de o agitaţie deosebită.
Vestea bună este că, pe cele patru locuri de care pomeneam la început, stă un număr corespunzător de studente abia ieşite de la cursuri. Şi ce dacă? ar zice un cârcotaş. Ce importanţă are că stau patru studente? Are, vă spun eu, pentru că este vară, este cald şi îmbrăcămintea lor este cât se poate de sumară şi de scurtă. Acu’ v-aţi prins? Patru fete tinere, drăguţe, etalând un număr proporţional de picioare cât se poate de reuşite şi de dezgolite sub ochii sărmanului om.
Foiala acestuia continuă preţ de câteva staţii spre nemulţumirea doamnei de lângă el, după care îl văd că se ridică, se apropie de uşă cu intenţia vădită de a coborî la prima şi, în timp ce uşile încep să se deschidă, îmi şopteşte în colţul gurii, aruncându-mi o privire disperată:
- Nu mai pot, trebuie să cobor! Fetele astea sunt groaznic de frumoase!
Să auzim bine!

sâmbătă, 26 iunie 2010

Ocupaţii de băiat

Tututror celor prezenţi şi viitori, salutare!
Suntem cazaţi în Sf. Gheorghe Deltă, la o bravă familie de localnici. Numita familie este compusă din soţie (şi mamă concomitent), definită ca persoana care face treabă toată ziua de una singură, soţ (şi tată concomitent), dar care nu prea este definit pentru că îl vedem doar seara, pe întuneric, atunci când vine de la pescuit şi un fiu moştenitor unic, dar pe care nu îl putem defini nicicum pentru că nu l-am văzut încă, dar despre care am aflat că oscilează în jurul vârstei de 14 ani. Dimineaţa, după micul dejun (între noi fie vorba, foarte copios) când femeia începe să care apă cu găleata din Dunăre am întrebat-o:
- De ce nu îi cereţi băiatului să vă ajute?
- E ocupat, a venit răspunsul scurt al femeii.
După amiaza, venind de la plajă, o găsim trebăluind prin curte, măturând sau pregătind camerele pentru noapte, ca să nu mai vorbim de momentul important al pregătirii cinei.
- De ce nu vine băiatul să vă ajute? risc o nouă întrebare.
- E ocupat, răspunde femeia după tipic şi fără alte explicaţii.
Acum, trebuie să recunosc, imaginea suferă o oarecare frântură pentru că se întunecă, noi suntem cu burţile pline de la cina mai copioasă decât micul dejun, iar pe parcursul nopţii avem alte treburi decât să ne interesăm de soarta copilului.
Indiferent la ce oră din zi încercăm o abordare privind odrasla din dotare, răspunsul este acelaşi. Aşa s-au scurs toate cele şase zile de odihnă, iar acum, ajungând în ultima, mă decid să iau taurul de coarne şi să fiu mai incisiv cu întrebările mele:
- Bine, doamnă dragă, cred că sunteţi foarte mândră de un aşa copil. Ocupat de dimineaţa până la asfinţit? Aşa ceva mai rar, o încurajez eu.
- Mândră pe dracu’! vine răspunsul prompt. E ocupat că stă toată ziua pe dune şi se uită cu binoclul la nudişti.
Să auzim de bine!

joi, 24 iunie 2010

Ei trăiesc printre noi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
1. Un tip a cumpărat un frigider nou pentru casa lui. Ca să scape de cel vechi, l-a pus în faţa casei cu un carton pe el, pe care scria: E gratis, îl vrei, ia-l acasă. 4 zile a stat frigiderul acolo şi nimeni nici măcar nu s-a uitat la el. A realizat că oamenii erau prea neîncrezători în această ofertă. Aşa că a decis să schimbe cartonul: Frigider de vânzare cu 100 roni. A doua zi cineva l-a furat!
Ei trăiesc printre noi!
2. Într-o zi mergeam pe plajă cu nişte prieteni când, deodată, cineva a ţipat: "Uite o pasăre moartă!". Cineva s-a uitat în sus, spre cer şi a exclamat: "Unde, unde?"
Ei trăiesc printre noi!
3. Când se uita la o casă, fratele meu a întrebat agenta imobiliară în ce direcţie este nordul; el a explicat că nu vrea ca soarele să-l trezească în fiecare dimineaţă. Ea a întrebat: "Soarele răsare în nord?" Când fratele meu i-a explicat că Soarele răsare în est de ceva timp, ea a dat din cap şi a zis: "Oh, nu prea ţin pasul cu lucrurile astea".
Ei trăiesc printre noi!
4. Luam prânzul într-o cafenea când, fără să vrem, am auzit-o pe angajată că vorbea despre o arsură pe care a făcut-o la sfârşitul săptămânii, când mergea spre plajă cu maşina. A condus cu ea decapotată, dar nu credea că se va arde pentru că era în mers.
Ei trăiesc printre noi!
5. Sora mea are un fel de cuţit în maşină, care este special pentru a tăia centura de siguranţă în caz că rămâne blocată din cauza unui accident. Ea îl ţine în portbagaj.
Ei trăiesc printre noi!
6. Umblam cu un prieten când, am văzut o femeie cu un cercel în nas, de care era ataşat un lănţişor până la cercelul din ureche. Prietenul meu a zis: "Nu se va rupe lanţul de fiecare dată când va întoarce capul?" A trebuit să-i explic că nasul şi urechea unei persoane rămân la aceeaşi distanţă una de cealaltă indiferent în ce direcţie va întoarce capul...
Ei trăiesc printre noi!
7. Nu mi-am găsit bagajele în zona pentru bagaje din aeroport. Aşa că, am mers la biroul bagaje pierdute şi i-am spus femeii de acolo că bagajele mele nu au apărut. Ea a zâmbit calm şi mi-a spus să nu îmi fac griji deoarece ea este pregătită şi instruită profesional şi că sunt pe mâini bune. "Acum" m-a întrebat ea: "A ajuns avionul dumneavoastră?"
Ei trăiesc printre noi!
8. Când munceam la o pizzerie am observat un bărbat care a comandat o pizza mică la pachet. Părea să fie singur şi bucătarul l-a întrebat dacă doreşte să taie pizza în 4 sau în 6 felii. A stat şi s-a gândit un pic înainte să răspundă: "Lasă în 4 felii, nu cred că îmi este destul de foame ca să mănânc 6 felii.
Da, ei trăiesc printre noi!
Din păcate, nu doar trăiesc printre noi, dar se şi reproduc!
Să auzim de bine!

miercuri, 23 iunie 2010

Help desk în acţiune

Help deskTuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
O întâmplare adevărată petrecută la Word Perfect Help Line. Angajatul care a participat la discuţia de mai jos a fost concediat. Ulterior, el a dat în judecată compania pentru "concediere fără motiv". Ceea ce urmează este un pasaj din discuţia care a dus la concediere.
-Word Perfect Technical Desk, vă pot ajuta cu ceva?
-Da, am o problemă cu Word Perfect.
-Ce problemă?
-Păi, scriam şi dintr-o dată, toate cuvintele au dispărut.
-Au dispărut?
-Da, au dispărut.
-Hmm. Şi ce afişează ecranul tău acum?
-Nimic.
-Nimic?
-E negru şi nu acceptă nimic din ceea ce scriu.
-Eşti încă în Word Perfect, sau ai ieşit?
-De unde vrei să-mi dau seama?
-Vezi un prompter C: pe ecran?
-Ce-i ăla un prompter C:?
-Nu contează. Poţi mişca cursorul pe ecran?
-Nu e nici un cursor. Ţi-am spus că nu acceptă nimic din ceea ce tipăresc!
-Monitorul tău are un indicator de funcţionare?
-Ce e ăla un monitor?
-Este chestia aia cu ecran şi care arată ca un TV. Are o luminiţă care să-ţi arate dacă e deschis sau nu?
-Nu ştiu.
-Atunci uită-te în spatele monitorului şi vezi unde duce cablul electric. Poţi să vezi asta?
-Da, cred că da.
-Minunat. Urmează cablul electric şi spune-mi dacă este băgat în priză.
-... Da, este.
-Când te-ai uitat în spatele monitorului, ai observat că sunt două cabluri şi nu doar unul băgat în monitor?
-Nu.
-Ei bine, sunt două. Mai uită-te o dată şi găseşte şi celălalt cablu.
-Ok, l-am găsit.
-Urmăreşte-l şi spune-mi dacă este băgat bine în spatele computerului tău.
-Nu pot să fac asta.
-Huh. Dar măcar poţi vedea dacă este?
-Nu.
-Nici dacă îţi pui genunchiul pe ceva sau te întinzi pe ceva?
-O, nu e din cauză că nu am unghiul bun, ci din cauză că e întuneric.
-Întuneric?
-Da, lumina din birou este stinsă, singura lumină care vine este de afară.
-Păi, aprinde lumina în birou.
-Nu pot.
-Nu? De ce?
-Pentru că e o pană de curent.
-Aaa... o pană de curent? Aha, ok. Cred că am rezolvat problema. Mai ai cutiile şi manualele şi chestiile de împachetare cu care a venit computerul tău?
-Da, le ţin în dulap.
-Bine. Du-te şi adu-le şi bagă sistemul în cutii exact aşa cum l-ai primit. Şi apoi, du-l înapoi la magazinul de la care l-ai luat.
-Adevărat? Este chiar atât de grav?
-Da, mă tem că da.
-Atunci asta e, îl duc înapoi. Şi ce să le spun?
-Spune-le că eşti prea prost ca să ai un computer.
Să auzim de bine!

marți, 22 iunie 2010

Cu amiaza

DealuriTuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
- Azi mergeţi cu amiaza!
Sunetul plăcut produs de aceste cuvinte aparţine vocilor nevestelor din dotare, a mea şi a lui Nucu. Este ora 9 (de ani de zile nu ne-am mai sculat atât de devreme în concediu) şi suntem anunţaţi pe cale orală că avem de lucru. A merge cu amiaza înseamnă (în zona unde ne aflăm) să duci mâncarea de prânz oamenilor care muncesc la câmp.
Este o zi caldă şi senină ca ochii unui copil. Bucuroşi de muncă după cum ne ştiţi, sărim fără preget din paturi, ne îmbrăcăm, înfulecăm ceva în pripă, luăm desagii cu merindele şi pornim la drum. Atât cât ne pricepem la geografia locului, vom avea de mers peste dealuri o distanţă bunicică. Nu apucăm să ieşim bine din comună că îndoielile încep să ne macine:
- Trecem întâi să facem o baie la lac sau mâncăm ceva?
E prima întrebare existenţială care ne temperează oarecum avântul. Drumul se anunţă lung şi plin de praf, iar o baie în lac ar fi binevenită. Problema este dacă o facem cu burta plină sau pe nemâncate. Amândoi votăm în unanimitate că e mai recomandabil să facem o baie bună acum, toţi medicii naturişti recomandând-o călduros înaintea unui drum de parcurs peste dealuri indiferent de starea stomacului. Aşa că ne găsim un loc propice pe mal, ne dezbrăcăm şi tragem câteva reprize bune de înot. Efortul depus adăugat la micul dejun frugal consumat înainte de plecare ne înmoaie serios picioarele.
- Ce zici, mă întreabă Nucu, dacă mâncăm şi noi puţin din porţiile lor vor observa?
Nu dau niciun semn că am înţeles tâlcul întrebării, aşa că ispita de văru-meu continuă:
- Îţi dai seama că avantajul e de partea lor? Dacă leşinăm de foame pe drum şi nu mai ajunge nicio mâncare la ei? Sigur se vor deda la acte de canibalism. Iar noi vom fi spitalizaţi din cauza inaniţiei o bună perioadă de timp şi nu ne vom mai putea petrece concediul.
Argumentele lui sunt indubitabile, aşa că ne aşezăm frumos la umbra unui copac şi începem să înfulecăm din mâncarea oamenilor. Odată masa terminată, ne gândim că ar fi fost bun şi un desert, o fructă, ceva, acolo, aşa că ne strângem catrafusele şi, aşa cum umblam peste dealuri ne oprim în capătul ogrăzii unui gospodar. Îi dăm bineţe şi îl întrebăm frumos dacă ne lasă să îi culegem câteva prune şi pere. Omul se dovedeşte amabil, aşa că umplem o sacoşică cu un kilogram de prune şi unul de pere, după care purcedem la drum, dar nu pentru mult timp pentru că ne aşezăm la umbră ca să ne dedulcim cu fructele.
Masa copioasă, atmosfera, scăldatul? Nu ştim care au fost motivele, dar Moş Ene ne loveşte puternic pe la gene. Suntem amândoi bărbaţi cu armata făcută la infanterie, aşa că nu este nicio problemă să ne întindem în iarbă cu capul pe braţ şi să tragem un somn de toată frumuseţea. Nu obişnuim să ne controlăm ceasurile din dotare, dar dacă am fi făcut-o, cu siguranţă acestea arătau orele 13 trecute fix.
Ne sculăm după un somn odihnitor de vreo oră şi jumătate întremaţi şi buni de drum. O luăm iarăşi de-a curmezişul peste dealuri, dar nu pentru mult timp pentru că vedem nişte gospodari lucrând lângă un lan de porumb. Lui Nucu îi strălucesc ochii în mod ciudat:
- Ce-ai zice de nişte porumb copt? E tocmai bun ca să ne dea energia de a ajunge cu bine la destinaţie.
Ce să zic? Nu zic nimic deoarece glandele mele endocrine sunt deja date peste cap numai la gândul unui porumb copt. Vorbim cu gospodarii şi intrăm în posesia câtorva ştiuleţi de toată frumuseţea. După care ne grăbim spre un loc cu linişte, un loc cu verdeaţă ca să facem o gaură în solul patriei şi să coacem cucuruzii. Mirosul degajat de ştiuleţii care se coc ne provoacă o salivaţie abundentă, cât pe ce să stingem focul. Cât au copt, ne aruncăm priviri întrebătoare unul altuia. În cele din urmă, eu fiind cu trei luni mai mare ca el, mă decid şi iau cuvântul:
- Te rog să-mi spui sincer, crezi că e sănătos de mâncat porumbului copt pe stomacul gol?
- Nu, îmi răspunde Nucu scurt, bărbăteşte.
Drept pentru care purcedem iarăşi la deschisul desagilor cu mâncare şi diminuarea conţinutului lipoproteic al acestora. Odată masa terminată şi cucuruzii înfulecaţi, ne dăm seama că am face o greşeală ireparabilă dacă am pleca cu burta plină la un drum care rămăsese încă destul de lung. Aşa că instantaneu aţipim rezemaţi de copacul sub care ne adăpostisem.
Simţul datoriei nu ne-a lăsat să dormim mai mult de o oră, aşa că am plecat întremaţi, hotărâţi şi odihniţi. Ne-a ajutat Dumnezeu şi am ajuns la destinaţie. Noi nu ne-am uitat la ceas, dar oamenii care ne aşteptau, da. Şi nu se uitau oricum ci, din cinci în cinci minute. Pălăriile date pe ceafă şi fluierăturile a pagubă trădau o oarecare nervozitate din partea lor. Nervozitate pe care niciunul din noi nu o înţelegeam deoarece nu era trecut mult peste ora cinci după amiază. Făcând semne ciudate cu coasele, semne pe care neavizaţii le-ar fi interpretat drept ameninţări, oamenii ne-au înconjurat cu stomacurile ghiorăind.
Sub ochii noştri pofticioşi s-au repezit hămesiţi la bucatele înjumătăţite pe drum de către subsemnaţii. După câteva îmbucături, unul dintre ei, un personaj mai în vârstă şi care, prin gestul lui a dovedit o mare înţelepciune, a luat cuvântul:
- Dragii mei, voi sunteţi de la oraş, nu prea sunteţi învăţaţi cu umblatul peste dealuri. Cu siguranţă că sunteţi lihniţi de foame. Ia, hai luaţi voi şi mâncaţi că noi o să mâncăm şi o să ne săturăm acasă.
Îndemnul lui plin de omenie a fost aprobat de către ceilalţi prin mârâituri înfundate pe care noi le-am considerat drept sincere aprobări. Aşa că, nu am mai stat pe gânduri şi am purces la terminarea proviziilor.
A doua zi de dimineaţă, eu şi Nucu ne sculăm ca la un semnal fix la nouă şi glăsuim în cor:
- Gata cu mâncarea? Că noi suntem pregătiţi să mergem cu amiaza.
- Cum să nu, îmi răspunde soţia lui Nucu. Oamenii ne-au rugat cu lacrimi în ochi ca să nu vă mai trimitem pe voi cu amiaza nici dacă ar fi să lucreze aici, în capătul grădinii.
Să auzim de bine!

luni, 21 iunie 2010

Mistreţul securist

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Stau cu vărul meu Nucu sub dudul din curtea casei bătrâneşti şi sorbim câte o cafea. O zi obişnuită, în care ne-am fâţâit de câteva ori până în capătul comunei şi înapoi cu diverse treburi, am mâncat de prânz şi acum ne facem siesta. Vremea e superbă, niciun nor, un cer atât de curat încât e albastru şi ne gândim că n-ar strica o baie la lac. Pentru noi, învăţaţi cu mersul pe jos, nu reprezintă nicio problemă cei doi kilometri până la locul de scaldă. Momentul ar fi prielnic, toţi ceilalţi membri ai familiei fiind plecaţi cu treburi sau picotind prin casă.
Tocmai ne facem ultimele socoteli, când apare bunica noastră, mama bună cum se spune prin acele locuri.
- Ia spuneţi, copii, nu vreţi să faceţi puţină mişcare?
Gândindu-ne că direcţia mişcării s-ar putea potrivi cu dorinţa noastră, răspundem voioşi că da.
- Uite, aici aveţi banii. Mergeţi voi până la pădurar şi îmi plătiţi lemnele pentru la iarnă.
Schimbarea de sens este evidentă, pădurarul nu numai că nu se află pe direcţia dorită de noi, dar are casa undeva, peste nişte dealuri. Suntem tineri, vaccinaţi, cu armata făcută la infanterie, aşa că nimic nu poate speria şi plecăm voioşi la drum.
Cei trei kilometri parcurşi pe şoseaua care taie comuna în lung nu sunt o problemă pentru sandalele mele cu deget, având în vedere că merg pe asfalt. Nici Nucu nu e mai breaz în privinţa încălţărilor, dar totuşi îmi este superior cu o baretă. Glumim, spunem bancuri şi poveşti astfel încât nici nu observăm când am ajuns. Ce e drept, cu sandalele rupte.
Casa pădurarului arată chiar ca o casă de pădurar, dacă ne gândim numai la faptul că e amplasată în marginea unei păduri. Spre norocul nostru, locuinţa pare populată. Ciocănim, pompăm mâinile, ne prezentăm şi îi prezentăm intenţiile noastre. Omul ne pofteşte în casă să luăm loc cât timp ne taie chitanţa. Cât timp buchiseşte la carnet, omul încearcă să învioreze atmosfera cu câteva comentarii.
- V-a trimis mama bună, aşa-i?
- Da, ne bucurăm că putem să o ajutăm şi noi cu câte ceva, îi răspundem noi reticenţi.
- Sunteţi de la oraş, aşa-i?
- Îhî. Chiar din cel mai mare, ne lăudăm noi.
- Mi-am dat seama. După sandale. Pe drumul pe care aţi venit voi se poate merge numai cu bocanci. Chiar sunt curios, cum aţi mers patru kilometri peste dealuri după ce aţi ieşit din şosea?
Nucu se uită la mine şi eu la el. Nu înţelegem întrebarea. Dacă nu discutăm despre distrugerea sandalelor, drumul nu a avut nimic neobişnuit în ceea ce ne priveşte. Omul observă stânjeneala noastră şi continuă:
- Şi când vreţi să plecaţi?
- La Bucureşti? întrebăm noi nedumeriţi de rostul întrebării.
- Nu, înapoi în comună.
- Cum când? Acum, imediat ce ne daţi chitanţa.
Omul se opreşte din scris şi se uită lung la noi.
- Aţi observat că s-a întunecat? Nu vreţi să rămâneţi aici peste noapte?
Ne uităm pe geamuri şi îi dăm dreptate. Afară nu prea se mai vedea nimic, nici măcar o luminiţă cât de mică. Ne sculăm şi ieşim pe prispă. Noaptea era stăpâna ţinutului. Ne întoarcem oarecum nehotărâţi în casa omului. Luăm chitanţa şi ne decidem:
- Nu, bade, mulţumim frumos, dar noi mergem repede şi ajungem imediat.
- Bine, cum vreţi, ne răspunde el dând neîncrezător din cap, dar aveţi mare grijă pe unde mergeţi.
Plecăm hotărâţi într-o direcţie pe care o bănuiam că ar coincide cu cea pe care venisem. După vreo douăzeci de minute de mers orbeşte descoperim motivul: este o noapte fără lună. Beznă, beznă totală, dacă mă înţelegeţi. Întuneric ca într-un suflet de păgân. Cele vreo treizeci şi şapte de stele pe care le puteam observa nu ne ajută cu absolut nimic. Ne poziţionăm unul faţă de altul datorită faptului că vorbim continuu. Încerc un experiment. Mă opresc, strâng degetele în pumn şi las întins doar degetul arătător. Încerc să mi-l poziţionez pe nas şi tot ce reuşesc este să mi-l bag în ochi.
- Nu îmi văd propriul deget, zbier cu faţa către locul unde bănuiam că se află Nucu.
- Nici eu, vine zbierătul lui de răspuns de undeva, din spatele meu.
- Frate, eu zic să ne întoarcem, îi sugerez.
- Da, şi eu aş vrea. În ce direcţie o luăm?
Suntem complet blocaţi: să mergem în direcţie spre care mă aflu eu cu faţa sau spre care se află el? Cel mai înţelept cedează, aşa că decidem să mergem în direcţia aleasă de el.
Drumul devine un coşmar. Mergem cu mâinile întinse dar asta nu ne ajută cu nimic în ce priveşte călcatul. Nu vedem gropi, pietre sau cioturi, aşa că ne împiedicăm şi cădem la tot pasul. La un moment dat, aud vocea lui Nucu prelingându-se undeva, în josul meu.
- Am căzut, se aude zbierătul lui din abisuri.
- Stai că vin şi eu, îi răspund prompt.
Dar fără folos pentru că, oricât mă fâţâi prin zonă, nu reuşesc să cad în nicio râpă. După multe buşituri şi zgârieturi, reuşesc şi eu să cad.
- Gata, am căzut! Unde eşti? zbier eu bucuros.
- Unde să fiu? se aude glasul lui nervos. Afară. M-am căţărat şi am ieşit.
Cu mare greutate reuşesc să mă caţăr afară şi zbierând fără întreruperi reuşim să ne repoziţionăm unul faţă de celălalt. Ajuns lângă el, Nucu mă prinde de mână pe bâjbâite şi îmi spune:
- Ia ţine-ţi respiraţia şi ascultă. Nu auzi nimic?
Îi ascult îndemnul şi ciulesc urechile. După câteva secunde, aud un bâzâit uşor venind de undeva din aer. Dar pare depărtat.
- Da, aud un bâzâit. Să nu-mi spui că sunt viespi!?
- Nţ. Ştii ce e? E linia de înaltă tensiune. Dăm de ea şi mergem pe sub ea până în capătul comunei. Ce zici?
- Ce să zic? Şi în ce direcţie vom merge pe sub ea? Spre stânga sau spre dreapta?
Aici l-am încuiat. Şi m-am încuiat şi pe mine. Dacă alegem direcţia greşită, vom avea de mers 18 kilometri până la cea mai apropiată localitate. Nota bene: peste dealuri, prin gropi şi mărăcini. Alegem stânga. O viaţă are omul, în fond. Nu? Şi pornim. Căutăm să ne apropiem de bâzâit şi reuşim să îl auzim tot mai puternic. Mergând pe orbeşte reuşim să ne aliniem cu direcţia firelor şi pornim cu mâinile întinse în faţă ca să nu ne izbim de vreun copac sau stâlp. Aproape că mergem de o oră urmărind bâzâitul din cer şi avem senzaţia că undeva, în faţă, negura nopţii are o uşoară geană de lumină. Bucuroşi, grăbim pasul gâfâind. Dar nu suficient de tare ca să nu aud în spate o trosnitură. Strig la Nucu să se oprească şi îi spun ce am auzit. Stăm şi ascultăm şi, în liniştea cumplită care ne acoperea se aude un gâfâit. Începem să gândim cu voce tare:
- Frate, dacă e un câine, laba lui e moale, nu rupe crengi. Şi nici nu e aşa de greu. Nu rămâne să fie decât un urs sau un mistreţ.
Îngheţăm când ne auzim vorbele. Un urs? Un mistreţ? Vai de capul nostru! Zbierând, fluierând şi strigând, ne continuăm drumul pe orbeşte. Din când în când, auzim câte o creangă ruptă în spatele nostru şi, atunci când ne oprim, gâfâitul obişnuit. Chinul mai durează cinci minute pentru că, iată, încep să se vadă bine luminile comunei. Grăbim pasul cu preţul unor noi zgârieturi şi căzături, dar luminile se văd tot mai clar şi mai aproape. Iată, se vede şoseaua principală, se văd casele, se văd grădinile din spatele caselor!
- Uraaa! zbier eu necontrolat.
- Gura şi mâinile sus! zbiară la mine o voce venind de undeva din faţă.
Înţepenim amândoi, dar nu pentru mult timp pentru că din întuneric apare o siluetă cu lanternă.
- Aaa, voi sunteţi, bată-vă să vă bată! se aude vocea lui badea Iosif, paznicul de la fermă. Ce Dumnezeu căutaţi peste dealuri la ora asta?
Ne repezim spre el ca puii la cloşcă şi nu pregetăm să îi spunem toată tărăşenia. Inclusiv trosniturile şi gâfâitul auzite.
- Aaa, e clar. A fost un mistreţ. Vin noaptea şi scurmă la porumb, ne spune el crezând că ne linişteşte.
Să auzim de bine!

duminică, 20 iunie 2010

Amenda

Turnul albTuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
De data asta am intrat mai uşor în oraş. E drept, şi-a spus cuvântul şi experienţa datorată numeroaselor vizite anterioare. Suntem în Thessaloniki (Salonic), oraş port deosebit de întins (grecii au oroare de clădiri înalte), de frumos şi mustind de istorie. Cu greu am găsit un loc de parcare lângă Piaţa Aristotelou, ceea ce este de invidiat. A găsi un loc unde să parchezi în zona respectivă echivalează la noi cu parcarea maşinii în curtea Palatului Cotroceni. Şi parchez deosebit de lejer, fără să mă mai uit după semne sau restricţii, printre alte mii de maşini existente în zonă. După ore de pelerinaj prin pieţe, bazar sau monumente istorice, ne reîntoarcem satisfăcuţi la maşină, ne suim şi plecăm spre staţiunea unde eram cazaţi. După câteva zeci de metri văd ceva fâlfâind sub ştergătorul din dreapta. Rog soţia să deschidă geamul şi să ia hârtia, ceea ce se şi întâmplă. Fiind singurul cunoscător de limbă greacă din familie, îmi pasează hârtia spre traducere autorizată. Din câteva rânduri îmi dau seama de tristul adevăr: era o chitanţă de amendă pentru parcare ilegală. Aveam de plătit 40 de euro pe loc sau 180 în 48 de ore. După un scurt proces de analiză, optez pentru prima variantă. Dar unde să plătesc? Există un Dumnezeu al şoferilor contravenienţi pentru că imediat văd pe dreapta, pe trotuar, un echipaj al poliţiei. Trag pe dreapta chiar sub un semn de oprire interzisă şi mă îndrept spre cei din maşină. Salut, le arăt chitanţa şi îi întreb unde să fac plata. Cu mult tact şi politeţe, cei doi îmi explică cum să ajung pe strada unde e casieria lor, după care îmi pun o întrebare stranie:
- Mai aveţi numerele?
Mă uit la maşina la care, aşa cum era aşezată, se vedeau doar numerele din spate. Da, răspund eu, uitaţi-le şi le arăt maşina. Le mulţumesc, ne salutăm şi mă îndrept spre maşină. Pe drum încerc să pătrund sensul întrebării lor, aşa că, ajuns la maşină, mă uit şi la numerele din faţă. Ioc numere, rama era goală! Instantaneu revăd imaginea unui tânăr care ocupa o masă la cafeneaua de lângă locul unde parcasem şi care, atunci când am plecat, se uita la noi cu o privire de genul „Plecaţi? Zăăău?”. Mă întorc nedumerit la ei şi le spun tristul adevăr:
- Nu mai am numerele din faţă.
Oamenii râd blajin şi mă înştiinţează că, în acest caz, amenda trebuie plătită poliţiei metropolitane, care are altă adresă şi o altă casierie. Îmi explică de ce s-a procedat aşa şi cum să ajung acolo, ne salutăm şi dau să mă reîntorc la maşina din dotare.
- Nu vă supăraţi, îmi atrage atenţia politicos unul din ei, dar să ştiţi că semnul sub care aţi oprit maşina înseamnă ‚oprirea interzisă’.
Să auzim de bine!

sâmbătă, 19 iunie 2010

Total colonel

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi e o zi minunată. Un soare plăcut, un aer plăcut, un vânticel plăcut, o terasă plăcută, o bere plăcută. Stau la o terasă şi vegetez.
Maşini trec pe stradă într-o viteză nepermisă de legile în vigoare, pietoni trec pe lângă trecerile de pietoni cu o abilitate la fel de nepermisă, domni serioşi cu pălărie întorc capetele după tinere siliconate, iar tinerele siliconate întorc capul după vitrine.
Încet, încet, terasa se umple de supravieţuitori. Inclusiv masa de lângă mine, unde se aşează un civil şi un ofiţer superior. Dacă nu mă înşel, este chiar un general. Ambii aflaţi undeva între a doua şi a treia vârstă, îmbrăcaţi după regulament, cu feţe sobre. În mod absolut evident, ambii comandă câte o bere. Şi nu aşteaptă mult ca să intre în nişte discuţii pasionate.
Manifest o solidaritate constructivă şi beau şi eu din berea mea într-un ritm oarecum asemănător cu al lor. Nu trece mult şi la masa lor se opreşte un grup format din trei bărbaţi, unul din ei colonel, evident cunoscuţi de-ai lor. Iau loc şi sporovăiala reîncepe. Berile vin una după alta comandate de mai marele grupului, domnul general. Îmi este clar că evenimentele nu vor putea decurge mult în acest ritm, ceea ce se şi întâmplă când îl aud pe distinsul domn că doreşte şi nişte mici pentru tot grupul, cu muştarul şi chiflele de rigoare.
Micii se termină repede, la fel şi sticla mea de bere, aşa că eu mai comand o sticlă şi unul din cei de la masa vecină un rând de alune. Soarele coboară spre asfinţit şi încep să mă gândesc la plecare. Oameni decenţi, şi grupul de la masa vecină îşi exprimă aceeaşi dorinţă chemând chelnerul. Acesta vine, se apropie de generalul cel impozant şi îl întreabă, uitându-se la toţi membrii grupului:
- Să fac un total general?
În acel moment, generalul izbucneşte şi, în râsetele tuturor, arată spre prietenul său colonel:
- Ia mai fă şi un total colonel, că tot eu plătesc mereu!
Să auzim de bine!