ORDINEA CONSTĂ ÎN FAPTUL CĂ POPORUL ASCULTĂ DE CONDUCĂTORI, IAR CONDUCĂTORII ASCULTĂ DE LEGI! Solon n.640/638-d.560/558 înainte de Christos
ACUM, DACĂ TOT V-AŢI BUCURAT SUFLETUL CU POSTĂRILE DE PE ACEST BLOG, ATUNCI FACEŢI BINE ŞI INTRAŢI ŞI PE FOTOBLOGUL DIN DRUMUL TABEREI PENTRU CA SĂ VĂ BUCURAŢI ŞI OCHII!

luni, 31 mai 2010

J’accuse!

Rândurile de mai jos nu se constituie un plagiat al filipicei marelui Zola şi nici măcar o copiere a titlului. Am considerat că această formulare se potriveşte cel mai bine stării mele sufleteşti actuale.
J’accuse preşedinţii României! Prin neimplicarea lui, Iliescu a permis monstruozităţile făcute de hoardele de mineri şi apariţia căpuşelor şi a milionarilor de carton care nu au ştiut altceva decât să devalizeze resursele statului. Prin laşitatea şi slugărnicia sa, Constantinescu a permis cedarea Insulei Şerpilor, o bucată mică de pământ, dar de pământ românesc, în condiţiile în care orice stat se luptă să îşi apere şi un metru pătrat din teritoriu. Prin minciuna şi duplicitatea lui, Băsescu nu a făcut altceva decât să dezbine şi să ducă satisfacerea clientelei politice pe noi culmi de ticăloşie. Deşi toţi s-au intitulat “preşedinte al tuturor românilor”, niciunul nu a reuşit să dea vreunui român sentimentul că, oriunde s-ar afla, el se va simţi în siguranţă. Douăzeci de ani preşedinţie nu numai că nu au reuşit să conducă populaţia spre echilibru şi progres ci, a reuşit să dezbine oamenii şi să-i dezorienteze, aducând populaţia în situaţia de a fugi efectiv peste graniţe. Indiferent că a fost vorba de un preşedinte “jucător” sau de unul „nejucător”, nici unul din ei nu a reuşit să aducă pacea şi liniştea, nu a reuşit să insufle convingerea că trăim într-un stat de drept în care legile sunt respectate de către oricine.
J’accuse guvernele României! Toate guvernele care au funcţionat de la Revoluţie până acum au acţionat haotic, fără coordonare şi în lipsa oricărui plan de dezvoltare. Prin înţelegeri ascunse, bazate pe interese de afaceri şi clientelare au permis şi încurajat dezvoltarea hipertrofiată a unui sistem birocratic de administraţie, descurajând în acelaşi timp dezvoltarea firmelor mici şi mijlocii. Au blocat şi au anihilat orice iniţiativă ducând la prăbuşirea agriculturii, un sistem care aproape că merge de la sine. Aceeaşi complicitate a permis generalizarea hoţiei, corupţiei şi a înşelătoriei la orice nivel. Corupţia nu mai înseamnă plicul de bani dat anestezistului înaintea unei operaţii, ci legi emise pentru a încuraja sau acoperi un furt la nivel naţional. Privatizările s-au făcut în condiţiile cele mai defavorabile pentru stat şi nu au avut alt scop decât spolierea ţării pentru satisfacerea dorinţei de îmbogăţire personală. Hale, ferme sau uzine au dispărut, sisteme întregi de irigaţii sunt istorie, bănci numeroase au fost falimentate peste noapte. Ţara a ajuns să fie caracterizată de haos şi se poate spune că este neguvernabilă. Instituţiile administraţiei au acţionat la comandă politică, legile nu sunt urmărite şi aplicate, instituţiile şi-au căpătat sau şi-au pierdut prerogative la comandă politică. Niciun guvern nu a acţionat pentru întărirea aplicării şi urmăririi legii, niciun guvern nu a dat oamenilor încrederea că legea este şi este dreaptă.
J’accuse Parlamentul României! Indiferent de orientarea politică, indiferent de doctrinele strigate la întruniri, parlamentarii aleşi nu au avut altă grijă decât îmbuibarea proprie şi îmbogăţirea permanentă şi fără măsură. Orice promisiune a fost uitată, orice critică la adresa lor a fost ridiculizată sau anihilată, obrăznicia devenind o trăsătură a multora dintre cei aleşi. S-au emis o multitudine de legi doar pentru a se respecta cerinţele organismelor internaţionale, dar legile au fost emise greşit, tardiv sau incomplet, iar prin sistemul de a emite ulterior normele metodologice de aplicare, au fost emise legi care mai mult au blocat o activitate, decât s-o încurajeze. Întrunirile au fost şi sunt adevărate opere caricaturale din primele zile de existenţă a instituţiei şi până acum. Limba română a fost schimonosită şi batjocorită sub ochii placizi ai parlamentarilor. Parlamentarii şi-au pierdut credibilitatea şi respectul datorită comportării lor sfidătoare. Deşi este constituit în totalitate din membri aleşi, odată văzuţi pe posturi aceştia au uitat orice legătură cu alegătorii, discreditând şi demonetizând instituţia în sine şi autoritatea ei. Singurele legi la care s-a întrunit cvorum-ul sau au fost votate în unanimitate au rămas legile prin care parlamentarii îşi acordă drepturi de neimaginat pentru un om de bun simţ.
J’accuse partidele din România! Deşi intitulate “naţionale” în majoritatea lor, acestea nu au dovedit prin nimic că luptă şi apără interesele naţionale. Alianţele sau despărţirile au fost făcute de formă, membrii partidelor continuându-şi relaţiile personale de afaceri. Niciun partid nu a fost în stare să prezinte altceva decât platforme cu aspect de cereri sindicale. Niciun partid nu a fost capabil să prezinte şi să implementeze un program stabil şi realist de dezvoltare a economiei. Dezacordurile doctrinare au fost atât de prost înţelese încât partide naţionale, în loc să se alieze între ele s-au aliat cu UDMR, promovând astfel politica acestuia de dezmembrare a ţării şi creare de enclave. Niciun partid nu a reuşit să dovedească prin fapte că politica sa naţională a fost aplicată măcar la nivel economic. Politica lor economică s-a concretizat prin dispariţia unor întregi ramuri industriale, în locul promovării şi încurajării. Principiul competenţei, anunţat imediat după Revoluţie că va fi cel după care ne vom conduce de acum încolo s-a dovedit un bluf, iar în conducerile instituţiilor a fost numită clientela politică. Lipsa de personalităţi şi de profesionişti a fost şi este o realitate în partidele noastre, acestea ajungând să ceară mila actorilor sau cântăreţilor de a adera la un partid sau altul pentru posibilul lor aport de voturi.
J’accuse justiţia din România! Niciuna din instituţiile fundamentale ale statului nu a cunoscut o asemenea decădere aşa cum a cunoscut Justiţia. Inamovibilitatea judecătorilor s-a dovedit pentru aceştia doar o nouă posibilitate de abuz sau îmbogăţire. Beizadelele diferiţilor judecători fac legea în unele oraşe, iar justiţia îi eliberează la comandă. Criminali, asasini sau violatori sunt aduşi în faţa Justiţiei şi eliberaţi imediat pentru că nu prezintă pericol social. Dacă în Occident potenţa financiară îi dă hoţului o garanţie că va scăpa pentru că îşi va putea angaja cel mai bun avocat, la noi potenţa financiară îţi dă garanţia că vei scăpa pentru că vei avea cu ce mitui. Procesele durează până ce una din părţi decedează, iar aroganţa parlamentarilor a fost copiată. Permanent se fac schimbări sau modificări ale sistemului, dar nimic nu a reuşit să crească credibilitatea acestei instituţii. Procurorii fac greşeli puerile la întocmirea rechizitoriului, ceea ce permite chiar unui avocat stagiar să spulbere acuzaţiile de la prima înfăţişare. Niciunul din directorii sau funcţionarii din băncile falimentate cu ajutorul lor nu a fost judecat şi condamnat, nicio pierdere nu a fost recuperată.
J’accuse biserica din România! Anii de după Revoluţie au fost ani de schimbări şi pentru BOR. Dar în nicio perioadă aceasta nu a manifestat nicio atitudine şi nu a luat nicio măsură în ceea ce priveşte puzderia de secte apărute peste noapte. Nicio contra-măsură nu a fost luată privind misionarismul acestora, bonomia şi îngăduinţa bulversând credinţa din omeni sau făcându-i să şi-o piardă. Nicio măsură nu a fost luată privind educaţia copiilor şi tinerilor, ţara fiind realmente bântuită de bande de tineri drogaţi în căutarea unei repere valorice. Sub ochii BOR părinţii sunt bătuţi şi alungaţi, tinerii sunt abuzaţi şi exploataţi. Culmile pe care au ajuns hoţia şi prostituţia sunt şi rezultatul lipsei educaţiei religioase, a credinţei şi a necunoaşterii adevărurilor fundamentale.
J’accuse sindicatele din România! Pornită iniţial cu mare pompă şi condusă de neaveniţi, mişcarea sindicală a fost pas cu pas decapitată şi decimată, asistând placidă la ce i se întâmplă. Liderii de sindicat şi-au constituit platforme politice din mişcarea sindicală în vederea integrării ulterioare într-un partid sau altul. Revendicările sindicale s-au oprit la nivelul creşterilor salariale nejustificate de creşterea productivităţii şi nu au avut niciodată în vedere întărirea sau dezvoltarea vreunei ramuri a economiei. Sindicatele au dat dovadă de aceeaşi opacitate ca şi partidele politice în ceea ce priveşte viitorul economiei şi crearea unei baze solide de dezvoltare. Membrii sindicatelor nu au ştiut să-şi formeze şi să-şi păstreze platformele de revendicări, s-au lăsat manevraţi politic şi nu au dat semne de virulenţă atunci când drepturile câştigate le-au fost ameninţate.
J’accuse mass media din România! O acuz pentru că din primele ei zile de libertate nu a ştiut să-şi formeze un cod deontologic, nu a ştiut să-şi stabilească şi să respecte un nivel minim de profesionalism. Primele ziare libere au avut un caracter preponderent erotic, fiind înlocuite ulterior de tabloide în care pornografia este la ea acasă. Niciun mijloc mass media nu a avut în vedere rolul educativ pe care îl are aceasta în cultura unei ţări, niciunul nu a cultivat responsabilitatea şi profesionalismul. Astăzi, citim articole scrise de redactori agramaţi, articole care sunt apologii ale nimicului. Publicaţiile sunt de un partizanat făţiş, iar minciuna şi dezinformarea abundă. Posturile de radio transmit în limbi neînţelese de majoritatea locuitorilor ţării, iar emisiunile lor sunt permanent amendate datorită conţinutului lor deplasat. Posturile de televiziune au ajuns să transmită filme pentru copii la care şi unui adult îi este greu să se uite. În general, mass media românească s-a complăcut în a fi transformată în trambulină de vot, creând în mintea oamenilor confuzia că alegerile se fac pe baza concursurilor televizate de întrebări şi răspunsuri sau de telegenie, în loc să se facă pe baza rezultatelor palpabile şi a activităţii personale.
J’accuse cetăţenii României! Da, noi, chiar noi suntem părtaşi la situaţia în care am ajuns. Societatea civilă a fost şi a rămas doar o noţiune, iar atunci când aceasta a ieşit la iveală a făcut-o din motive de partizanat politic. Nu am ştiut să ne organizăm, nu am ştiut să ne grupăm, nu am ştiut să ne ajutăm, nu am ştiut să ne susţinem interesele, am dorit răul celui de lângă noi. Am refuzat cu îndârjire să ne gândim la ziua de mâine. Bunăstarea vecinului a fost un motiv de ură şi invidie şi nu unul de emulaţie. Ne-am limitat la interesele noastre mici şi egoiste scăpând din vedere că suntem părţi ale unui sistem. Am fost impresionaţi să atraşi de poza unui candidat şi nu de abilităţile lui profesionale. Datorită nouă au ajuns în parlament analfabeţi şi oameni fără nicio pregătire politică. Noi i-am trimis acolo, nimeni altcineva. Şi tot noi i-am lăsat să-şi facă mendrele. Nu am dat dovadă de spirit civic, nimic din ceea ce priveşte societatea nu ne-a interesat. Ne-am lăsat copiii pradă unui sistem educaţional aleatoriu, rezumându-ne să dăm vina pe şcoală. Ne-am lăsat bătrânii pradă disperării uitând că şi noi vom ajunge odată la fel. Ne-am lăsat amăgiţi de vorbe şi promisiuni iterate cu ocazia alegerilor, în loc să ne lăsăm conduşi de fapte.  Ne-am lăsat amăgiţi de lacrimi de crocodil fără să ne gândim la urmări. Noi suntem cei care îi rugăm pe doctori sau pe funcţionari să ia mită, după care ne plângem de corupţia din societate. Am refuzat să ieşim din matca strâmtă şi comodă a concepţiei de “tătuc conducător”, am refuzat să învăţăm ce e bine şi civilizat de la cei din jurul nostru, devenind exportatori de hoţie şi prostituţie. Noi suntem cei care încurajează prin acceptare neamprostia şi vulgaritatea. Am refuzat să învăţăm să stăm pe picioarele noastre. Şi să stăm drept.

duminică, 30 mai 2010

Hai să fim cinstiţi!

De zile, săptămâni şi luni nu auzim decât cuvintele „criză” şi „soluţii”. Rigiditatea manifestată de executiv este o copie fidelă a rigidităţii prezidenţiale manifestată după căderea cabinetului Boc. Lipsa de transparenţă, lipsa de comunicare şi cooperare au dus la acutizarea antagonismului „executiv-populaţie”, iar acesta e doar începutul.
Lipsa de argumente pentru soluţia adoptată este evidentă chiar şi pentru un şcolar. Singura explicaţie este că aşa s-a decis. Pur şi simplu. Afirmaţiile de genul „aşa a vrut FMI” sper să nu mai fie crezute de nimeni, atâta timp cât Guvernul (şi nu numai acesta, ci toate) şi-a ascuns neputinţa sau interesele în spatele unui asemenea gen de afirmaţii. Sunt nenumărate cazurile în care F.M.I. sau C.E. au fost nominalizate ca autoare ale unor idei de care nici măcar nu aveau habar pur şi simplu pentru că nu intră în politica acestor organisme să indice metodele, ci doar scopurile de atins.
Ce este interesant în această criză mi se pare un cu totul alt aspect. Ni se spune că aceste soluţii arbitrare ne vor scoate din criză. Haideţi, de dragul demonstraţiei, să acceptăm acest lucru ca pe un adevăr. Că vom fi obligaţi să trăim cu pensiile şi salariile tăiate doar anul acesta sau în continuare e de discutat. Că vor fi existând şi alte soluţii, iarăşi este de discutat. Dar nimeni, nici Primul Bugetar al Ţării, nici cel de-al Doilea Bugetar al Ţării nu spun o vorbă, dar nici una, despre modul de rezolvare a problemelor revelate până acum de sindicate sau de mass media.
Vom fi obligaţi să trăim cu pensii şi salarii ciuntite, dar nu ni se spune cu cât se vor micşora salariile demnitarilor.
Vom fi obligaţi să trăim cu pensii şi salarii ciuntite, dar nimeni nu ne spune cum se vor diminua salariile aberant de mari existente în regiile naţionale.
Vom fi obligaţi să trăim cu pensii şi salarii ciuntite, dar nimeni nu ne spune cum se va controla pe viitor sistemul achiziţiilor şi ce măsuri se vor lua pentru recuperarea pagubelor.
Vom fi obligaţi să trăim cu pensii şi salarii ciuntite, dar nimeni nu ne spune cum se va reduce numărul de clienţi politici pentru care se înfiinţează posturi sau departamente chiar în aceste momente.
Vom fi obligaţi să trăim cu pensii şi salarii ciuntite, dar nimeni nu ne spune ce măsuri se prevăd pentru creşterea economică, având în vedere că ceea ce s-a întreprins până acum a fost făcut doar în scop de economisire.
Vom fi obligaţi să trăim cu pensii şi salarii ciuntite, dar nimeni nu ne spune ce măsuri se preconizează a fi luate pentru combaterea corupţiei în administraţie. Adevărata corupţie pentru acoperirea căreia se dau legi.
Vom fi obligaţi să trăim cu pensii şi salarii ciuntite, dar nimeni nu ne spune ce măsuri se preconizează a fi luate pentru combaterea contrabandei de orice fel. Panourile publicitare pe această temă, ivite peste noapte (din ce fonduri?) sunt o cretinătate ruşinoasă atât pentru cei care le-au conceput, cât şi pentru cei care le citesc.
Vom fi obligaţi să trăim cu pensii şi salarii ciuntite, dar nimeni nu ne spune ce măsuri se vor lua pentru limitarea economiei subterane.
Altfel spus, vom fi obligaţi să trăim cu pensii şi salarii ciuntite, dar abuzurile, contrabanda, corupţia, minciuna şi înşelătoria vor continua în paralel fără nicio jenă.
Lipsa enunţării unor măsuri elementare pentru rezolvarea acestor probleme îmi dă certitudinea că sacrificiul cerut populaţiei nu va avea nicio finalitate, că oamenii se vor chinui fără niciun folos. Fără acest orizont al perspectivei, niciun om normal nu va accepta şi nu va înţelege asemenea măsuri.
P.S. Chiar în timp ce scriu aceste rânduri aflu că Diverta intră în insolvenţă. Din câte îmi amintesc şi alte firme mari, puternice şi PRIVATE au ajuns în acest stadiu sau în faliment. Oare de ce, pentru că nici măcar bugetari nu sunt?... Să fie rezultatul măsurilor de relansare economică concepute de Primii Bugetari ai Ţării prin care firmele private vor trebui să producă pentru nişte clienţi care nu pot cumpăra?

sâmbătă, 29 mai 2010

Biletul nevestei la control

Întâmplarea pe care o voi povesti azi este deosebită. Deosebită pentru că am primit pentru prima dată aplauze în public.
Suntem o familie modestă, care locuieşte într-o locuinţă modestă cu doi papagali guralivi pe balcon, cu prieteni modeşti şi rude modeste. Nu am participat niciodată la evenimente mondene şi nici la alte evenimente în care să atragem atenţia. Până acum, singura apreciere publică de care am beneficiat a fost momentul în care am primit un tricou cu sigla “Voluntar-Superstar” pentru aportul personal adus la plantarea copăceilor pe islazurile patriei. Acum, nu ştiu dacă tot aprecieri publice se numesc şi remarcile prietenilor care îmi spun când ne vedem „Mamă, ce burtă ai făcut!”. Însă poziţia socială nu ne împiedică să ne iubim. Iar eu, care sunt un adept convins al teoriei că “o viaţă are omul”, aplic această teorie în practică cu tot sârgul. Adică, mai pe şleau, îmi trăiesc viaţa din plin, secundă de secundă. Iar unul din modurile de a-ţi trăi viaţa din plin, este acela de a-ţi spune şi dovedi iubirea ori de câte ori simţi că vrei să o faci. Fără jenă şi fără ipocrizie.
Stau cu soţia într-o staţie şi aşteptăm apariţia la orizont a vreunui mijloc de transport RATB. Cu toată motorizarea din dotare, suntem ecologişti practicanţi şi nu pierdem niciun prilej de a ne deplasa pe jos sau cu RATB-ul. Iată că vine şi ditamai autobuzul. Opreşte în staţie, deschide uşile regulamentar, iar lumea dă buluc să iasă, autobuzul rămânând plin la 62,37 % din capacitate. Politicos cum mă ştiţi, îmi las soţia să urce prima, iar ea se aşează pe unul din scaunele duble. Rămân pe platformă ca să validez cardul, moment în care simt nevoia unei manifestări afective faţă de soţie. Mă îndrept spre bancheta pe care a luat loc şi, cu o voce şi o expresie cât mai sobre îi spun:
- Biletele la control, vă rog.
O linişte ciudată se lasă în autobuz. Ea prinde jocul şi îmi răspunde panicată:
- Vai, dar nu am bilet!
Supravieţuitorii din autobuz întorc capetele curioşi. Eu continui la fel de sobru:
- Îmi pare rău, dar va trebui să îmi prezentaţi actele dumneavoastră la control.
Unii dintre pasageri se întorc de-a binelea spre noi. Eu continui la fel de aprig, iar ea la fel de speriată:
- Vai, ce mă fac? Nu am actele la mine.
Eu continui necruţător:
- Nu aveţi actele? În cazul acesta va trebui să plătiţi amendă.
Ea îmi răspunde cu un tremur în glas:
- Dar nu am nici bani! Ce mă fac?
Scena a ajuns la apogeu. Inimile tuturor bat în ritm sporit. E momentul să iau decizia finală, aşa că îi spun:
- În acest caz nu există altă soluţie decât să vă căsătoriţi cu mine!
După care mă reped şi o iau în braţe. În mod surprinzător, călătorilor le cade fisa, încep să râdă deconectaţi, iar vreo doi dau glas sentimentelor de uşurare de care sunt cuprinşi şi declamă însoţiţi de câteva aplauze:
- Bravo, nene! Mi-ai plăcut! Sărut-o!
Ceea ce am şi făcut.

vineri, 28 mai 2010

Prima scufundare

Se apropie vara, se apropie concediile. Câţiva ani buni m-am delectat cu plăcerile oferite de snorkeling. O pereche de ochelari de protecţie, tubul pentru respiraţie şi labele de broască au fost echipamentul suficient pentru început. Chiar şi cu limitările impuse de timpul de scufundare în apnee (nu am reuşit mai mult de un minut şi patuzeci de secunde) sau de adâncimea de scufundare, lumea care mi se deschidea era miraculoasă. Asta până anul trecut, când am reuşit să fac prima mea scufundare. Ce s-a întâmplat cu mine atunci este atât de neobişnuit încât simt nevoia să vă povestesc.
În primul rând sunt câteva aspecte tehnice şi nu mă refer aici la starea de sănătate sau dacă ţi se înfundă urechile la diferenţele de presiune. Este vorba de tehnică pură care, aici îşi găseşte aplicarea poate mai mult decât în alte sporturi. Un ceas bun subacvatic este absolut necesar. Cronometrarea duratei de scufundare sau a duratei cât trebuie să intri în palierul de decompresiune sunt vitale. Un manometru este la fel de necesar. Numai aşa poţi şti precis la ce adâncime te afli atunci când eşti în scufundare sau când intri în palierul de decompresiune. Iar busola nu poate lipsi. Imensitatea apei care te înconjoară în care nu vezi absolut niciun reper (piloţii au totuşi şansa de a vedea pământul...) te poate face foarte uşor să te depărtezi şi să nu mai regăseşti punctul de scufundare. Trei elemente, dar toate trei îţi determină viaţa la modul cel mai concret şi cel mai imediat.
Dincolo de aspectele tehnice, sunt alte aspecte. Aspecte care greu pot fi descrise în cuvinte. Dar, mai bine vă povestesc. M-am costumat cu costumul din neopren, mi-am pus labe, mască, tubul de oxigen etc şi am intrat în apă. Poate că, senzaţiile care au urmat au fost determinate şi de apa în care am intrat. O apă turcoaz, de o limpezime anormală, luminată până în străfunduri de irizaţiile valurilor de la suprafaţă. Vedeam bine şi vedeam până departe în orice direcţie priveam. Vedeam fundul mării atât de clar încât eram tentat să îl ating, deşi ne despărţeau zeci de metri. Simţeam cum mă integrez, cum mă topesc în noul mediu. Mă întorceam la matcă. Îmi repetam ontogenia. Undeva, în mine, simţeam că există unul din atomii primei amibe care unduia cu multe sute de milioane de ani în urmă în aceeaşi apă. Niciodată nu m-am simţit atât de bine într-un mediu atât de diferit. Toată istoria vieţii mele dispăruse. Acolo era locul meu, nu mai ştiam de existenţa blocurilor sau a maşinilor, nu mai erau ziare sau radiouri, nu mai era zgomot sau fum, eram doar eu acolo de unde plecasem cu mult, mult timp în urmă. Mă opream din înot uimit de liniştea care mă cuprinsese, uimit de cât de indiferent eram faţă de lipsa oricărui reper. Peşti preocupaţi şi paşnici treceau pe sub sau pe lângă mine. Refuzam să privesc cronometrul de frica reîntoarcerii într-un mediu pe care nu îl mai consideram al meu, un mediu care îmi devenise ostil. Tot ce îmi doream era să înot, să mă scufund, să dorm sau să privesc. Zgomote nu mai existau şi nu resimţeam lipsa lor. Orice peşte mi-ar fi înţeles limbajul trupului şi eu pe al lui. Înotau sau depuneau icre, unduiau în voie sau se hârjoneau, o viaţă de o linişte şi o simplitate absolută se desfăşura în jurul meu. Pluteam în voie între ape aidoma unei foci, respirând parcimonios ca să prelungesc durata scufundării. Priveam înainte şi vedeam un hâu imens de culoarea topazului, priveam în stânga şi vedeam acelaşi lucru. La dreapta sau în spate, peste tot în jurul meu abisul de topaz nu avea limite sau repere. O singură mişcare mai energică din laba piciorului şi eram propulsat la distanţe neobişnuite. Fiori de plăcere mă treceau la gândul că nu voi obosi niciodată. O floră nemaivăzută unduia pe fundul mării ca o invitaţie la repaus. Instantaneu, îmi reamintesc versurile lui Longfellow:
Adâncă-i marea, liniştea-i adâncă,
În sânul ei de ape toate dorm.
Un singur pas şi te afunzi în somn!
Un salt, un plescăit... şi pieri sub stâncă!
Uitasem să fotografiez sau să filmez, îmi era greu să filmez ceva ce era în mine, ceva ce eram eu. Mai mult ca niciodată mi-am dat seama cât de mult suntem apă, cât de mult suntem mare. Marea eram eu şi eu eram marea. Nu putea să-mi facă rău, nu puteam să-mi fiu duşman. Era acolo şi mă aştepta de milioane şi milioane de ani. Aceeaşi.
În mod curent nu pot suporta să stau aplecat peste geamul apartamentului mai mult de câteva secunde, deşi sunt doar şase etaje. Acum, stăteam atârnat la zeci şi zeci de metri deasupra fundului mării, iar lucrul acesta mi se părea cel mai firesc. Puteam sta acolo la fel de bine ca în oricare altă parte. Pluteam ca un făt într-un uter uriaş timorat de gândul că mă voi naşte.
Astea au fost pe scurt, pe foarte scurt, impresiile primei mele scufundări. Le voi repeta anul acesta şi ori de câte ori voi avea ocazia.

joi, 27 mai 2010

Guvernul pregăteşte marea naţionalizare a pensiilor private

Iată ce ne spune Silviu Sergiu în "Evenimentul Zilei".
În goana disperată după bani la bugetul de stat, guvernul se gândeşte să falimenteze sistemul de pensii din România.
Ministerul de Finanţe a propus reducerea nivelului de contribuţii la Pilonul II - pensii private obligatorii, de la 2,5% la 0,5%. Guvernanţii vor astfel să finanţeze actualul deficit din sistemul public de pensii cu banii generaţiei viitoare de pensionari. Dacă decizia va deveni realitate, sistemul de pensii va continua să fie o gaură neagră, în care vor dispărea bani publici cu nemiluita.
În momentul de faţă, bugetul de asigurări sociale este finanţat masiv de la bugetul de stat, în condiţiile în care numărul celor care contribuie este insuficient, comparativ cu numărul pensionarilor. S-a ajuns în această situaţie în urma unor politici sociale iresponsabile, aplicate de toate guvernele care s-au succedat în ultimii douăzeci de ani: vârsta de pensionare a fost menţinută la un nivel prea mic, mare parte dintre angajaţii disponibilizaţi din sectoarele neperformante ale economiei au fost „salvaţi” prin scoatere la pensie, iar pensionarea anticipată a fost un fenomen scăpat de sub control.
Acum doi ani, au fost create condiţiile pentru ca deficitul bugetului de asigurări sociale să fie eliminat în timp. S-a decis ca, în 2008, 2% din contribuţia fiecărui angajat la bugetul de asigurări sociale să fie administrată în regim privat. În fiecare an, contribuţia urma să crească cu 0,5% astfel încât, în 2016, ea să ajungă la 6%. Banii viraţi către fondurile private de pensii urmau să fie plasaţi în investiţii profitabile, pentru a fi înmulţiţi şi a permite sistemului public de pensii să se autofinanţeze.
Din cauza intrării economiei româneşti în recesiune, guvernul nu şi-a respectat intenţiile iniţiale. În 2009, contribuţia a fost îngheţată la 2%, iar anul acesta a fost stabilită la 2,5%. Chiar şi aşa, lucrurile au început să se mişte.
Din datele publicate ieri de Asociaţia pentru Pensiile Administrate Privat din România (APAPR) reiese că, în cei doi ani de la implementarea Pilonului II, în sistem au intrat 2,63 miliarde de lei. În urma investiţiilor efectuate, activele nete administrate de fondurile de pensii au ajuns la 3,14 miliarde de lei, ceea ce echivalează cu un profit net de 511 milioane de lei. Nu ştiu de unde i-a venit această idee lui Sebastian Vlădescu, epicurianul ministru de finanţe al României. S-ar putea să fie o consecinţă a presiunilor UDMR şi UNPR de a nu reduce şi pensiile minime, de la 350 de lei la 300 de lei, prin tăierea lor cu 15%. Marko Bela, preşedintele UDMR, a insistat chiar să nu fie reduse pensiile mai mici de 1.000 de lei. Nu ştiu ce calcule se fac zilele acestea la Palatul Victoria. Mi-e şi groază să mă gândesc. Probabil guvernul vrea să demonstreze că are ”faţă umană” şi nu reduce veniturile celor aflaţi şi aşa la limita sărăciei extreme, sperând astfel să limiteze prejudiciile de imagine. Ar fi însă catastrofal ca pensiile mici să fie salvate împingând spre faliment bugetul de asigurări sociale.
Mi-e greu să cred că astfel de politici economice vor fi acceptate de Fondul Monetar Internaţional, în condiţiile în care FMI a cerut reformarea din temelii a sistemului public de pensii, pentru ca acesta să nu mai fie subvenţionat de la bugetul de stat. În urma acestor presiuni, actuala guvernare şi-a luat angajamentul adoptării unei noi legi a pensiilor, care să respecte principiul contributivităţii, să elimine inechităţile din sistem şi să taie drastic pensiile care au crescut nejustificat în ultimii 20 de ani. Întrebarea legitimă este: la ce bun de vreme ce executivul vrea să naţionalizeze mascat pensiile private din România?

miercuri, 26 mai 2010

20 dintre rugăciunile copiilor

1. Dragă Dumnezeule! Dacă eşti atent duminică în biserică, îţi arăt pantofii mei cei noi.
2. Dumnezeule! Vreau să trăiesc 900 de ani, ca tipul acela din Biblie.
3. Am învăţat la şcoală că Edison a făcut lumină. La şcoala de duminică a spus reverendul că Tu ai făcut. Edison ăsta ţi-a furat ideea.
4. Niciodată n-aş fi crezut că movul se potriveşte cu portocaliul, până ce n-am văzut apusul de soare, ce L-ai făcut marţi seara. A fost tare mişto...
5. La şcoala de duminică ni s-a explicat ce şi câte faci. Cine-ţi face treaba când eşti în concediu?
6. De unde ai aflat că tu eşti Dumnezeu?
7. Pentru balul mascat vreau să mă îmbrac în drac. Nu-i bai, nu?
8. Tu chiar aşa ai proiectat girafa, sau din greşeală a ieşit aşa?
9. De ce laşi oameni să moară şi tot faci alţii în loc? N-ar fi mai simplu să-i laşi în viaţă pe ăştia?
10. Dumnezeule! Că ai făcut mai multe religii, e OK, dar cum de nu le încurci între ele?
11. Reverendul Doe îţi este prieten sau aveţi doar o relaţie de afaceri?
12. Tu ştii despre lucruri, înainte să fie inventate?
13. Bunicul a spus că Tu deja erai când a fost el copil. Cât de vechi eşti?
14. Îţi mulţumesc pentru frăţior, dar eu m-am rugat pentru un căţel.
15. Cât timp am fost în vacanţă, tot timpul a plouat şi tăticul a fost tare nervos şi a spus nişte lucruri despre Tine... dar te rog să nu-i faci rău!
16. Te rog să-mi trimiţi un ponei. Până acum nu ţi-am cerut nimic. Poţi verifica.
17. Cum se poate ca pe vremuri atâtea minuni ai făcut şi acum nu-i nici una? Cum se poate, că în ultima vreme n-ai inventat nici un animal nou? Sunt numai acelea vechi.
18. Doamne, Te rog, să mai pui o sărbătoare între Crăciun şi Paşte!
19. Poate Cain şi Abel nu s-ar fi omorât, dacă aveau camere separate. La noi, cu frate-meu funncţionează...
20. Pun pariu că e foarte greu să iubeşti pe toţi de pe pământ. Noi suntem doar patru în familie şi nu merge.

marți, 25 mai 2010

De ce?

DE CE? Întrebarea fundamentală: DE CE? Socrates? Maieutică? Mai ţineţi minte? În aceste vremuri agitate nu prea avem ocazia pentru a ne pune întrebări adevărate. Şi totuşi...
DE CE poţi avea acasă o pizza mai repede decât o salvare?
DE CE e un loc de parcare pentru handicapaţi în faţa patinoarelor?
DE CE lumea comandă un cheeseburger dublu, o porţie mare de cartofi prăjiţi şi o Coca... light?
DE CE cumpărăm cârnaţi pentru hot dog în pachet de 10 şi cornuri pentru hot dog în pachet de 8?
Printre altele, nu te-ai întrebat niciodată...
DE CE femeile nu pot să se machieze cu gura închisă?
DE CE cuvântul "abreviaţie" este aşa de lung?
DE CE pentru a opri sistemul de operare Windows trebuie să apeşi pe "start"?
DE CE sucul de lămâie este făcut din arome artificiale şi detergentul pentru vase din lămâi adevărate?
DE CE nu există hrană cu aromă de şoarece pentru pisici?
DE CE se sterilizează acul folosit pentru eutanasie?
Ai auzit de cutiile negre indestructibile ale avioanelor...
DE CE nu fac tot avionul din acest material?
Dacă zborul este aşa de sigur, DE CE aeroportul se numeşte “terminal”?
Şi totuşi...
DE CE apăsăm mai tare pe butoanele telecomenzii când bateria ei este terminată?
DE CE piloţii de kamikaze purtau cască?
Întrebări cruciale:
Cum de panourile "NU CĂLCAŢI PE IARBA PELUZEI" sunt puse în mijlocul ei?
Când omul a descoperit că vaca dă lapte, ce căuta el să facă în chiar acel moment?
Dacă un cuvânt este scris greşit în dicţionar, cum putem afla?
DE CE păsările de pe arca lui Noe nu au mâncat cele două muşte?
Este adevărat că muncitorii de la Lipton au şi ei o pauză de cafea?
DE CE lâna oilor nu intră la apă când plouă?
DE CE cuvântul "separaţi" se scrie într-un cuvânt, iar "toţi împreună" se scrie în două cuvinte?
DE CE stabilimentele deschise 24 de ore din 24 au lacăte şi încuietori de siguranţă?

luni, 24 mai 2010

De ziua ta!

Scriam într-un articol anterior despre avantajul de a avea un blog propriu. Avantaj pe care l-am fructificat de câteva ori.
Azi este o nouă ocazie. Este ocazia dată de aniversarea fiicei mele. Nu contează numărul anilor, ci contează existenţa ei. Copil excepţional de dotat, cu o judecată deosebit de matură, premiantă în tot ce face, cu un suflet de aur şi o minte sclipitoare.
Se spune că un bărbat trebuie să construiască o casă, să planteze un pom şi să facă un copil. Am o casă şi nu numai, am plantat un pom şi nu numai, dar indiferent ce am făcut sau voi mai face, ea este prima mea mare realizare.
Într-un bileţel scris când abia învăţa buchiile şi pe care îl port la mine în permanenţă, mă ruga, printre altele, să mă gândesc la ea.
Vreau să ştii, fetiţa mea, că nu există moment, de când mă scol şi până mă culc în care să nu mă gândesc la fericirea, sănătatea şi norocul tău.
Vreau să ştii că nu am altă mândrie decât că sunt tatăl tău.
Vreau să ştii că, indiferent ce vei spune sau vei face, respectul meu şi dragostea mea faţă de tine nu se vor schimba.
Vreau să ştii că dragostea unui părinte nu are unităţi de măsură.
Vreau să ştii că nimic nu se compară cu dragostea şi suferinţa de părinte.
Vreau să ştii că îţi doresc toată fericirea, norocul şi sănătatea din lume!

Cum se păzeşte proprietatea privată

Tineri şi neliniştiţi, aşa cum ne ştiţi, nu stăm într-o localitate nicio clipă mai mult decât este necesar pentru asimilarea tuturor elementelor sale istorice. Aşa am devorat o mare parte din harta propusă, iar astăzi ne aflăm într-un mic port, la sud de Thessaloniki, numit Nea Moudania.
Faptul că este un mic port nu îi ştirbeşte nimic din atributele urbanistice. Străzi pavate, magazine de lux, vitrine iluminate, terase nenumărate, pline toate până la refuz. Văzusem localitatea pe timpul zilei, iar acum doream să o vedem şi pe timp de noapte.
Grupuri, grupuri, oamenii ies la câte o terasă, îmbrăcaţi la patru ace şi cu nevestele de braţ. Pentru cine a deschis televizorul mai târziu, e cazul să precizez că, pentru un grec, etalonul de stare socială este dat de aspectul nevestei. Iar grecul care nu e în stare să-şi scoată nevasta la masă măcar odată pe săptămână, ei bine, ăla poate emigra în România.
Ne plimbăm pe faleză, prin piaţa centrală, vizităm câteva magazine şi intrăm pe o stradă cu un aspect foarte comercial. Ce nu v-am spus până acum este faptul că ceasurile indică ora 23.30. Uitându-ne în stânga şi în dreapta rămânem surprinşi de un aspect inedit: mame cu copii care se joacă în piaţa centrală. La ora pomenită adineaori. Iar copii înseamnă chiar nişte copii, niciunul netrecând de 6 sau 7 anişori. Este o oră la care, în România nici nu poţi să-ţi imaginezi că o mamă ar putea ieşi cu copilul la joacă în faţa blocului. Singura explicaţie plauzibilă pe care o putem găsi este aceea că sunt nevoite să procedeze astfel din cauza temperaturilor deosebit de ridicate din timpul zilei.
Aşa cum intrasem noi pe respectiva stradă, observ pe colţul opus nouă un magazin de legume şi fructe, un aprozar, cum spunem noi mai simplu, româneşte. Cei doi cetăţeni pe care îi văd agitându-se în şi în jurul prăvăliei dau semne evidente că vor să închidă. Iată că vine şi o furgonetă. Din ea coboară un al treilea cetăţean care se chinuie să extragă din caroserie o prelată cât toate zilele. Neintuind ce vor să facă, rămân în expectativă şi fac poze. Toţi trei întind bine prelata peste mormanele de lăzi pline rămase afară după care se suie în grup în maşină şi pleacă.
Nu-mi vine a crede ochilor: au lăsat pe trotuar cel puţin 40 de lăzi pline cu legume şi fructe acoperite doar cu o prelată! Fără lacăt, fără lanţ, fără alarme. Aşa cum sunt ele aşezate pe trotuar, unde vor sta până mâine dimineaţă când vor redeschide magazinul. Iar oamenii au toată încrederea că le vor găsi aşa cum le-au lăsat.
Iar ca să ni se fixeze mai bine imaginea, a doua zi avem parte de o imagine de coşmar asemănătoare, dar de data asta în Thessaloniki. Ne plimbăm pe faleză într-o zi de sărbătoare, când toate magazinele sunt închise. Cât este faleza de lungă se întind sute de tonete din lemn în care se vând diferite produse, începând cu suveniruri şi terminând cu pantofi bărbăteşti. Ei bine, toate aceste tonete sunt închise doar cu o prelată trasă în faţă. Fără lacăt, fără lanţ, fără uşă metalică, fără sisteme sofisticate de alarmă. Doar o pânză care acoperă faţa tonetei, pânză pe care, dacă o îndepărtez uşor cu mâna stângă, pot lua orice vreau cu mâna dreaptă.
Dar nu fac aşa ceva de frică să nu mi se usuce mâna.

duminică, 23 mai 2010

Dl. Tsoupas

Suntem cazaţi la un hotel din Gerakini, fost mic sat pescăresc, actualmente o frumoasă staţiune situată în Grecia, între braţele Kassandra şi Sithonia. Firi aventuroase, nu ne mulţumim cu zăcutul pe plajă şi zilnic facem raiduri în teritoriul inamic spre toate punctele cardinale în căutare de locuri istorice şi amintiri.
Întorcându-ne din peregrinările noastre pe o străduţă mai retrasă, observ pe stânga un magazin intitulat (oarecum pompos, după părerea mea) Kirios Tsoupas-Soupermarket. Se înţelegea imediat că era vorba de supermarket-ul domnului Tsoupas. Parchez şi intrăm în magazin. La uşă, imediat în stânga, acolo unde era şi casa de marcat, trona domnul Tsoupas în persoană. Fac o mică paranteză pentru a vă aduce la cunoştinţă că în Grecia este foarte răspândit obiceiul ciudat pentru noi ca patronul să le cam facă pe toate.
Fără nicio jenă, omul ne salută politicos cu un ‘bună ziua’ în engleză, necunoscând probabil limba română în care conversam cu soţia la intrarea în magazin. Cunoscând micile plăceri ale grecilor (printre care şi aceea de a-şi auzi interlocutorii vorbind greceşte), îi răspund cu un ‚bună ziua şi ţie’ în greceşte, reţinând în memoria RAM că tipul e cunoscător de limba engleză. Reconstituind şirul întâmplărilor, îmi dau seama că şi domnul Tsoupas a rămas în RAM-ul propriu cu informaţia că suntem vorbitori de limba greacă. Ne luăm coşuleţele pe braţ şi ne începem periplul printre rafturi şi gondole, însoţind cumpărăturile cu diverse comentarii în română. Ajunşi la capătul cursei, punem coşuleţele în faţa casei de marcat şi aşteptăm verdictul. Omul ne întâmpină cu un ‚vă rog, poftiţi’ în greceşte la care eu îi răspund ca tontul în engleză cu întrebarea ‚cât face toată treaba’. Buimăcit, sărmanul om ne răspunde în engleză cât costă, iar eu, mai tembel ca niciodată, îi spun în greceşte ‚poftim banii’. Confuzia e totală, nimeni nu mai ştie în ce limbă să-i vorbească celuilalt. Cu ochii în lacrimi, fără niciun sprijin de la cei din jur care se uitau la noi şi mai buimaci, sărmanul om îşi pune mâna în dreptul inimii şi mă întrebă într-o greacă amestecată cu engleză:
- Pentru Dumnezeu, ce sunteţi, ce limbă vorbiţi?
Probabil că, dacă ar fi cunoscut limba franceză, ar fi amestecat şi din ea câteva cuvinte. Îi întind mâna ca să îl trag spre mine şi să-l iau în braţe şi îi spun în greceşte:
- Om bun, stai liniştit, suntem români.
Relaxarea a fost generală. Am rămas prieteni şi ori de câte ori suntem in Grecia, indiferent unde suntem cazaţi şi indiferent de anotimp, trecem pe la el să îl salutăm. În greceşte.

sâmbătă, 22 mai 2010

Un accesoriu de nelipsit


Anul trecut am început să postez o serie de articole legate de motivele refuzului meu de a viziona filme americane. În afară de faptul că vreau să vă spun că nu am terminat seria articolelor şi că vor mai urma şi altele, aş dori să adaug o altă neplăcere de-a mea mai nouă: nu mai pot urmări emisiunile de discuţii, sau talk show cum li se spune în popor fără să se ştie ce înseamnă.
Odată terminat programul legal de lucru, mă întorc la domiciliul conjugal unde intru în programul de casă. Odată terminat programul legal de casă, intru în programul legal de seară sau de culcare, după caz. În ambele cazuri, vizionarea în fugă a unor emisiuni la televizor este inclusă în ofertă.
Aşa că, stau lungit pe canapea şi pornesc televizorul. Apăs butonul corespunzător postului Antena 3 şi dau de o moderatoare foarte agitată, extraordinar de agitată, atât de agitată încât nu-şi lasă invitaţii să vorbească. Caracteristica ei este însă alta: are un creion sau un pix între degete. Spectacolul pixului frământat îmi apare inuman, aşa că mut pe B 1 TV. Aici, o altă surpriză: moderatorul unei emisiuni, pe nume Naşul, pe lângă faptul că se autointitulează ziarist, prezintă şi el acelaşi viciu. Are un pix între degete pe care îl tot plimbă de-l zăpăceşte. Mă întorc la Antena 2 ca să dau de un moderator pe nume Mădălin şi nu mai ştiu cum, care, ce credeţi, învârte un pix între degete! E prea dureros pentru mine, aşa că mă întorc pe Antena 3, tocmai bine ca să-l văd pe Mihai Gâdea învârtind şi el un pix între degetele de la mână. Am făcut precizarea că e vorba de degetele de la mână ca să nu se subînţeleagă că omul face cine ştie ce scamatorii. Schimb postul pe Realitatea TV. Am făcut o alegere greşită pentru că şi acolo dau de un moderator foarte sobru şi cu ochelari, dar cu un pix în mână. Norii se adună a furtună, tensiunea îmi creşte alarmant, aşa că revin pe Antena 2. Nu trebuia să fac gestul pentru că un moderator tuns chilug, pe numele său Capatos, ce credeţi că face? Ei bine, face ceea ce fac toţi moderatori: vorbeşte şi învârteşte pixul din mână.
Nu suport tiparele, nu suport monotonia, nu suport falsitatea, nu suport prostia, nu suport beţivii, nu suport pisicile egiptene, nu suport pilaful de orez şi, dacă mă gândesc, ar trebui să mă opresc aici pentru că sunt o mulţime de lucruri pe care nu le suport. Ei bine, la toate astea, mai adaug unul: nu suport prezentatorii cu pixul în mână.

vineri, 21 mai 2010

Chuck Norris

Această postare este dedicată bunului meu coleg de blogăreală Cosmin (http://dalelucosmin.blogspot.com/) care dovedeşte o mare încredere în aptitudinile numitului Chuck Norris...
1. Ştii de ce doarme Chuck Norris cu lumina aprinsă? Întunericului îi e frică de el.
2. Ultima persoană cu care a dat ochii Elodia a fost Chuck Norris.
3. Chuck Norris nu face flotări - el împinge pământul!
4. Mulţi oameni au pijamale cu Superman. Superman are pijamale cu Chuck Norris.
5. Chuck Norris a lovit o singură dată pe lângă - de atunci cerul e albastru.
6. Pe Chuck Norris nu-l interesează cât e ceasul - el decide timpul.
7. Chuck Norris a numărat până la infinit. De două ori.
8. Chuck Norris nu foloseşte prezervativ pentru că nu e nevoie de protecţie pentru Chuck Norris.
9. Chuck Norris a lovit odată un cal în barbă - descendenţii acelui cal se numesc acum girafe.
10. Mai eşti?... sau ai dat ochii cu Chuck Norris?
11. Nu exista bombă atomică... E doar Chuck Norris când se aruncă din avion fără paraşută.
12. O piatră poate crăpa în două... Chuck Norris a fost singurul care a crăpat două pietre într-una una.
13. Când Chuck Norris îţi arată degetul, nu o face ca să te înjure... doar îţi arată câte secunde mai ai de trăit!
14. Ştii de ce plâng copiii la naştere? Pentru că ştiu că vor trăi într-o lume cu Chuck Norris.
15. De ce purtau piloţii kamikaze cască? Le era frică de Chuck Norris!
16. Chuck Norris nu ascultă muzică, muzica îl ascultă pe Chuck Norris.
17. Chuck Norris doarme cu perna sub pistol.
18. Nu există lesbiene, ci doar femei care nu l-au cunoscut încă pe Chuck Norris.
19. În loc de picături de ochi, Chuck Norris foloseşte sos picant.
20. Dumnezeu: Să fie lumină! Chuck Norris: Spune te rog!

joi, 20 mai 2010

Acesta este un test neurologic ADEVĂRAT (1)

 Dragii mei cititori de blog, azi veţi avea o zi puţin mai dificilă pentru că vă voi da un test. Un test adevărat, cu rezultat adevărat. Aşa că, vă rog să urmaţi indicaţiile de mai jos.
Stai confortabil şi fii calm.
Cu alte cuvinte, lasă deoparte partea gânditoare a creierului tău şi pune-ţi creierul în stare neutră.
1- Găseşte litera "C" mai jos. Nu folosi cursorul pentru ajutor.
OOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOO
OOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOO
OOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOO
OOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOO
OOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOO
OOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOO
OOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOO
OOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOCOOOOOOOOOOOOOOOOOOO
OOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOO
OOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOO
OOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOO
OOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOO
2- Dacă ai găsit deja litera "C", acum găseşte cifra "6" mai jos.
999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999
999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999
999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999
999999999999969999999999999999999999999999999999999999999999999
999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999
999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999
3- Acum găseşte litera "N" mai jos. E un pic mai dificil....
MMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMNMMMMM
MMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMM
MMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMM
MMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMM
Aceasta NU este o glumă.
Dacă ai reuşit să treci aceste 3 teste, poţi să anulezi programarea anuală la medicul neurolog. Creierul tău este grozav şi eşti departe de a avea vreo legătură cu Alzheimer.
Felicitări!

miercuri, 19 mai 2010

Sunt supărat

Astăzi intenţionam să postez un articol vesel. Am abandonat ideea pentru că aseară m-am supărat. Mai bine zis, am fost supărat.
Cine m-a supărat?
O crainică de la un post de televiziune.
De ce m-a supărat o crainică de la un post de televiziune?
Pentru că mi-a dat o veste proastă.
De ce m-a supărat o crainică de la un post de televiziune pentru că mi-a dat o veste proastă?
Pentru că mi-a dat-o în timp ce făceam o iahnie de fasole.
De ce m-a supărat o crainică de la un post de televiziune pentru că mi-a dat o veste proastă în timp ce făceam o iahnie de fasole?
Pentru că mi-a dat dreptate. Iar eu m-am săturat să am dreptate.
Vă mai amintiţi articolul meu de acum câteva zile în care făceam trimitere la două postări de-ale mele din luna IANUARIE? Era vorba de faptul că statul, trimiţând oamenii în şomaj, va fi pus în faţa a două greutăţi concomitente:
1.    Deşi nu are bani, va trebui să plătească (măcar o perioadă) ajutor de şomaj unor oameni care NU MAI PRODUC NIMIC şi
2.    Şomerii nemaiplătind impozite şi contribuţii, vor determina scăderea veniturilor statului, venituri şi aşa subţiate din cauza punctului 1.
După cum uşor aţi observat, este vorba de un cerc vicios. Altfel spus, statul trebuie să dea bani unor oameni care nu mai produc bani. Ei bine, crainica ne anunţa că statului, din cauză că a trimis mulţi oameni în şomaj, i-au scăzut dramatic încasările la buget şi, pe cale de consecinţă, nu mai are fonduri să deconteze medicamentele către farmacii.
La Dumnezeu, la Allah, la Budha sau la cine trebuie să ne rugăm să le dea minte guvernanţilor noştri?

Legătura dintre om şi obiect

Suntem un grup de tineri, după vorbă, după port, tocmai ieşiţi de la cursuri. Este primăvară, soarele încălzeşte blând şi bulevardele sunt pline de supravieţuitorii iernii trecute. Ca nişte stoluri de vrăbii tinere, dornice de noi aventuri, ne împrăştiem grupuri, grupuri, care încotro, pe cărările capitalei iubitei noastre patrii. Unii din noi aleg calea mai bărbătească a mersului pe jos. E o cale grea şi mulţi sunt cei care cedează, făcând numeroase halte pe la terasele sau barurile din drum. Dar, unii din cei mai căliţi, ajung acasă chiar pe propriile lor picioare. Alţii, mai sensibili (printre care, cu umilinţă, mă număr şi eu), alegem calea mai lesnicioasă a transportului în comun. Este şi o cale mai ieftină, între noi fie vorba, având în vedere că se rezumă la compostarea unui amărât de bilet. Unul din noi, pe nume Bogdan (nume schimbat din motive de protecţie a imaginii deteriorate extraordinar după această întâmplare), recurge la un gest reprobabil: nu compostează biletul din dotare! Gest care ne marchează pe toţi şi pe care nu îl putem lăsa nesancţionat. Niciodată, dar absolut niciodată niciunul din noi nu mai făcuse aşa ceva. Un student să nu composteze biletul? Era ceva peste putinţă de admis sau de imaginat. Ultimul caz semnalat de cronici fusese pe vremea lui Bibescu Vodă. Şi asta, în timpul epidemiei de holeră, nu oricând! Din priviri, noi ceilalţi, ne înţelegem pe loc. Cu vorbe meşteşugit alese şi cu zâmbete pe faţă ne apropiem de el şi îl înconjurăm. Unor din noi le revine sarcina de loc uşoară de a-l ţine de vorbă. Treaba necesită o calificare deosebită, având în vedere gradul de inteligenţă peste medie al vinovatului. Altora, mai puţin calificaţi şi cu note mai slabe la învăţătură le revine sarcina murdară şi necalificată de executanţi. În mai puţin de trei staţii problema este rezolvată. Cordonul pardesiului cu care este îmbrăcat este temeinic legat prin găici de bara orizontală care protejează geamul din spate al autobuzului. I-a fost lăsată suficientă libertate de mişcare ca să nu simtă legătura, dar nu suficientă ca să se poată dezlega cu puterile proprii. Cu adevărat o treabă de meseriaş, de care suntem cu toţii mândri, indiferent de aportul avut sau de gradul de calificare. Şi coborâm brusc, fără preaviz la prima staţie.
- Hei, staţi, ce faceţi? Staţi că vin şi eu! strigă victima noastră în necunoştinţă de cauză.
- Sigur, hai şi tu, îi răspunde cu tupeu unul din noi.
Bogdan dă să vină după noi, dar intenţia lui rămâne la stadiul de intenţie. Mişcările lui devin tot mai accelerate şi mai convulsive, dar rezultatul rămâne neschimbat. Mai mult de atât, şoferul închide uşile şi autobuzul se pune în mişcare.
Ne îndepărtăm râzând fără să uităm de bunele maniere, aşa că îi facem semne amicale cu mâinile. Ideea care ne urmărea era aceea a figurii pe care o va face atunci când va da ochi cu controlorul. Cum îşi va justifica fapta imorală? Cum le va justifica părinţilor lui iubitori reţinerea lui în autobuz peste timpul normat? Cu aceste vorbe şi gânduri ne despărţim.
A doua zi, la cursuri, Bogdan este ca o floare. Senin, destins, aşa cum îi stă bine unui student exemplar. Tipul ne face semne insistente să ne apropiem.
- Mi-aţi făcut-o ieri, bandiţilor! deschide el discuţia.
- Ei, hai, nu fii tâmpit, doar ştii de glumă, încercăm noi să îl liniştim cu vorbe duioase.
- Dacă aţi sperat să vă amuze suferinţa mea, să ştiţi că nu v-a reuşit.
- Cum aşa? sărim noi uitând de bunele maniere.
- Uite aşa, foarte bine. Am mers legat de bară până la capătul liniei şi nu a venit niciun controlor. Mai mult, şoferul nu a vrut să lase autobuzul peste noapte cu mine închis acolo şi a venit de m-a dezlegat.
- Ah, fir-ar să fie! ne scapă nouă o înjurătură de regret.
- Iar, colac peste pupăză, i s-a făcut milă de mine şi mi-a dat şi bani de bilet ca să ajung acasă.
Ca nişte adevăraţi bărbaţi, ne îndepărtăm în tăcere, fără ca lacrima să ne păteze obrazul. Ce să-i faci, nu întotdeauna socoteala de acasă se potriveşte cu cea din autobuz!

marți, 18 mai 2010

Cele mai stupide 15 morţi

1. Fostul preşedinte francez, Felix Faure, a murit (fericit), în 1899, în propriul birou în timp ce amanta sa îi făcea sex oral.
2. Cântăreţul francez Jean Claude François, care a compus varianta originală a melodiei My Way, a murit electrocutat în timp ce încerca să schimbe un bec, iar el era în cada plină cu apă.
3. Leslie Harvey, chitaristul trupei Stone the Crows, a murit pe scenă în 1972, electrocutat de microfonul la care cânta.
4. O altă moarte cel puţin bizară este a dramaturgului Tennessee Williams, care, în anul 1983, a fost găsit mort în camera de hotel, după ce s-a înecat cu un dop de sticlă. Era mort de beat.
5. Poate cea mai controversată moarte este cea a prezentatoarei TV Christine Chubbuck, angajată a postului de televiziune Channel 40. Aceasta a anunţat în timpul unei emisiuni că va urma o premieră absolută: a scos un revolver şi s-a împuşcat în cap. Imaginile au fost transmise în direct.
6. În 2005, Lee Seung Seop, un coreean în vârstă de 28 de ani, s-a prăbuşit într-un internet café, după ce jucase Starcraft & World of Warcraft timp de aproximativ 50 de ore consecutiv. Cu şase săptămâni înainte de moartea sa, fusese concediat pe motiv că lipsea de la serviciu pentru a-şi petrece timpul jucându-se pe computer.
7. În 1923, jocheul Frank Hayes a suferit un atac de cord în timpul unei curse. Calul său, Sweet Kiss, a terminat pe primul loc, Hayes devenind astfel primul jocheu mort care a câştigat vreodată o cursă.
8. Un bărbat din Texas, SUA, care nu putea să înghită alcool din cauza unor probleme medicale la gât. Nu a renunţat la alcool, ci a încercat să îl introducă în organism prin rect, printr-o procedură similară celei prin care se face o clismă. A murit după ce şi-a introdus în organism două sticle de sherry de 1,5 litri.
9. Un bărbat din West Virginia a fost zdrobit sub resturile unui hambar, după ce a tăiat cu o drujbă un stâlp de susţinere şi a făcut ca toată clădirea să-i cadă în cap.
10. Doi tineri din Carolina de Sud, soţ şi soţie, au fost găsiţi în comă, goi pe stradă. Mister mare, nu prezentau urme de violenţă. S-a investigat atent şi le-au fost găsite hainele pe un acoperiş ţuguiat de deasupra locului unde au fost descoperiţi. Se pare că au căzut în timp ce încercau să facă dragoste.
11. Un om a murit înecat în piscină. Nimic ciudat până aici. Însă trebuie spus că e cel puţin stupid să te îneci în piscină la o petrecere la care erau prezenţi în jur de 200 de salvamari. S-a întâmplat în 1985, la petrecerea organizată de salvamarii din New Orleans, pentru a sărbători încheierea sezonului fără niciun deces. La sfârşitul petrecerii a fost găsit în piscină corpul neînsufleţit al lui Jerome Moody în vârstă de 31 de ani. Nimeni nu a observat până atunci că omul plutea fără suflare.
12. Hans Steininger a fost relativ celebru pentru că avea cea mai lungă barbă din lume: 1,4 metri. Barba însă l-a şi ucis. În anul 1967 avut loc un puternic incendiu, în timpul căruia, încercând să fugă, Steininger s-a împiedicat de propria barbă şi şi-a rupt gâtul.
13. În 1991, Yooket Paen a murit în timp ce se plimba prin ferma sa. A alunecat într-o groapă, în cădere s-a agăţat de un cablu de curent şi s-a electrocutat. La înmormântare, sora sa, arătând cum s-a întâmplat nefericitul eveniment, a alunecat şi a atins acelaşi fir. A decedat şi ea tot prin electrocutare.
14. Un bărbat din Illinois a pariat cu un prieten că, dintre ei doi, va sta cel mai mult întins pe şine în calea unui tren care se apropie. A câştigat.
15. În 1990, un magician amator a murit în timp ce încerca să facă o cascadorie numită 'îngropat de viu'. S-a aşezat într-un sicriu din sticlă construit de el şi a fost coborât într-o groapă. Aceasta a fost parţial acoperită cu pământul scos, iar echipa care îl ajuta a turnat beton pentru a umple groapa. La un moment dat, aceştia şi-au dat seama că betonul a spart sicriul, iar când l-au scos, au constatat decesul.

luni, 17 mai 2010

Cum se mănâncă şniţelul

Suntem o grămadă de ghizi, care mai frumoşi, care mai urâţi în tabăra anuală de instruire. Anul acesta suntem cazaţi la cabana Babele. O săptămână de instructaje grele de dimineaţă până seară, de viscol şi frig ne este de ajuns. În fond, erau printre noi şi colegi care îşi doreau să apuce vârsta de treizeci de ani. O petrecere relaxantă se impunea de la sine. Hotărâm să o organizăm vineri seara pentru că sâmbătă urma să fim invadaţi de turişti. Se aranjează mese, se întocmesc meniuri, se aleg băuturile etc. Cum printre noi erau şi reprezentante marcante ale sexului frumos, am avut grijă să nu lipsească şi ceva muzică de calitate. Vine şi vineri seara, seara de petrecere. Cântec, dans şi voie bună cum bine le stă unor vajnici urmaşi de geto daci. Un coleg mă trage după un colţ şi îmi pune o întrebare oarecum incomodă:
- Ce părere ai de un şniţel din carton?
Până atunci nu emisesem în nicio ocazie păreri referitoare la subiectul respectiv, aşa că am păstrat o neutralitate binevoitoare şi de data asta. Colegul continuă pe acelaşi ton şoptit:
- Crezi că i-ar plăcea lui Marcel?
Zornăitul fisei care mi-a căzut a fost acoperit de zgomotul din sală. Mergem fuguţa la bucătar şi îi comandăm două bucăţi semnificative din renumitul şniţel, dându-i şi indicaţiile de livrare. Ne întoarcem în sală şi, precum partizanii, îl înconjurăm pe Marcel pe flancuri. Dă-i cu bere, dă-i cu vin, mai o glumă, mai o bârfă, iată că vine momentul să mâncăm ceva.
- Io vreau un şniţel vienez, da’ unu’ mare, să mă satur, declară colegul cel instigator.
Îi ţin isonul:
- Da, cred că şi io voi lua unul, cu mult piure. Dumnezeule! exclam făţarnic, chiar îmi era dor de un şniţel.
Victima inocentă încadrată de noi muşcă în plin din momeală:
- Băăăi, să ştiţi că aveţi dreptate, vreau şi io unul.
Nu mai era cale de întoarcere. Vin şniţelele comandate, puse pe masă în ordinea indicată de noi. Ne repezim ca apucaţii, tăiem câte o bucată şi începem să mestecăm. Îl privim pe Marcel cu coada ochiului.
- Mmm, ce bun e, bag eu paie pe foc.
- Daa, e minunat mă completează colegul de complot.
Îl vedem pe Marcel că se opreşte din mestecat şi ne aruncă priviri neliniştite. Simţim o sudoare rece pe spate.
- Băi, nu e bun, declară el decis. Aşa nu e bun. Ăsta merge cu castraveciori în oţet.
Liniştiţi brusc, oftăm din rărunchi şi ne lăsăm pe spate. Până la ora zece din noapte, mâncaserăm fiecare câte două porţii mari. Evident, cu castraveciori în oţet.

duminică, 16 mai 2010

Pe cine vreau să văd

De data asta, articolul meu va fi scurt. Foarte scurt.
Vă mai amintiţi ce ne spunea Preşedintele chiar cu câteva zile înaintea ultimelor alegeri parlamentare? “Tăticeanu minte, bani sunt suficienţi la buget, dar Tăriceanu şi gaşca lui ticăloşită nu vor să dea profesorilor majorarea de 50 % stabilită prin lege. Eu, personal, vă spun că bani sunt”. Astea erau vorbele lui atunci. Şi pactul făcut cu sindicatele prin spatele guvernului, prin care li se promitea mărirea.
Dar ce spunea acum vreo două zile vă mai amintiţi? Haideţi că vă ajut. Zicea Preşedintele: “De ani de zile vă avertizez că nu mai sunt bani la buget. De ani de zile vă spun că în acest fel, resursele financiare se vor termina rapid şi vom intra într-o criză gravă”. Astea sunt vorbele lui acum.
Dacă voi aţi uitat sau dacă el crede că am uitat, atunci vă înşelaţi cu toţii. Dar ce vreau eu să văd acum la televizor nu este nici chipul lui Băsescu, nici pe al lui Boc, nici pe al Elenei Udrea, nici pe al oricui altcuiva din Guvern sau Parlament. Acum, în aceste zile de criză, singurul lucru pe care mi-l doresc este ca să-i văd pe toţi cei cinci milioane de alegători (printre care bugetari sau pensionari) care l-au votat pe el şi pe bocul lui dând explicaţii şi solicitând solidaritate.

sâmbătă, 15 mai 2010

Îndemnul Madonnei

Vă mai amintiţi concertul susţinut de celebra cântăreaţă Madonna la noi în ţară? Dar îndemnul rostit de ea pe scenă? Îndemn de mare încărcătură emoţională şi care nu putea trece neremarcat. Dovadă şi fluierăturile admirative ale publicului care nu au contenit minute în şir. Acela a fost un moment de cotitură, multor români deschizându-li-se ochii atunci. Dar haideţi să vedem şi efectele.
Stau în fotoliu şi încerc să citesc un ziar vechi de câteva zile. O ştire îmi atrage atenţia: un grup de ţigani a rupt în bătaie un şofer de maxi taxi pentru că le-a cerut să plătească biletele. Nu înţeleg scandalul. Comportarea lor mi se pare normală. Cum poţi discrimina o minoritate în aşa hal încât să-i ceri să-şi plătească biletele?
Puţin dezamăgit, dau drumul la televizor. Ei, da! Aici am o mulţime de canale pe care îmi pot desfăta ochii privind binefacerile democraţiei unilaterale. Primul canal prezintă o ştire care mă revoltă: un ciopor de ţigani au bătut măr personalul unui spital. Ce oameni! Ce nesimţire! Bravii ţigani veniseră şi ei să-şi facă de cap în spital şi un personal medical nededat la educaţia europeană le-a stat în cale. Câtă ură, câtă discriminare...
Cu degetul tremurând de nervi mut pe alt canal. Aici, o ştire asemănătoare, dar din altă localitate. Un grup de ţigani a rupt în bătaie o parte din personalul medical al unui spital. Needucaţii ăia, în loc să fugă şi să se pitească, s-au pus în drumul lor. Încep să mă întreb dacă îndemnul Madonnei a avut vreun ecou.
Nu pot suporta o asemenea discriminare, aşa că schimb canalul. Ei, iată că zorile au răsărit. Mă relaxez privind la un reportaj despre comune întregi umplute la refuz cu frumoasele case cu turnuleţe. Multe case şi multe turnuleţe. Arhitectura deosebită a acestor construcţii mă impresionează până la lacrimi gândindu-mă la impozitele neplătite de proprietarii lor, aşa că decid să mă liniştesc privind un alt canal.
Aici nu dau de nicio emisiune despre ţigani. Dau de o emisiune cu ţigani, un talk show de toată frumuseţea cu invitaţi cu tot. Rămân să mă uit, dar necunoscând limba mă opresc la admiratul rochiilor înflorate şi a perciunilor care atârnă.
Încerc un alt canal. Bine am făcut pentru că aici dau de un serial cu şi despre ţigani. Serial palpitant, care mă învaţă o mulţime de cuvinte şi expresii specifice. Mă întreb de ce producătorii americani de filme nu se uită şi ei la alte televiziuni. Ar mai învăţa câte ceva despre disciminare.
E seară, e sfârşit de săptămână, aşa că încerc să găsesc ceva distractiv. Şi găsesc. Un concurs de dans cu lacrimi şi premii. Intru pe post tocmai în momentul în care compeurul ne anunţă că cei doi concurenţi vor trebui să interpreteze un dans ţigănesc. Minunat, exact ce-mi doream!
Mă ridic din fotoliu ca să merg la culcare şi încerc să-mi reamintesc vorbele Madonnei. Nu cumva ea a rostit „ţigani, iubiţi-i pe români?”

vineri, 14 mai 2010

Omul cu mina rasă

Dl. Constantin e colegul nostru nesuferit. Suntem adepţii ideii că e mai bine să previi decât să vindeci, aşa că i-am aplicat un tratament care a dat deja un rezultat promiţător. De când Tică a făcut BAU! la el ascuns în fişet, omul ne salută în fiecare dimineaţă. E drept că o face cu o voce tremurată în timp ce aruncă priviri speriate în jur dar, în fond, rezultatul contează. Însă având în vedere volumul ocupat de el în spaţiu, mai este mult de lucru. Aşa că decidem să continuăm tratamentul, axaţi fiind pe cea mai nesuferită haină pe care o putem vedea zilnic: halatul lui de lucru. Este un halat alb, de chirurg ortoped (după părerea unora din noi, părere neînsuşită de tot grupul), cu buzunare şi ecuson! În fiecare vineri îl ia acasă şi, după ce îşi supune soţia la chinuri inimaginabile, vine lunea cu el spălat, apretat şi călcat. Nu este un tip original pentru că pur şi simplu imită halatul şefului. La fel de alb, la fel de curat, la fel de călcat.
Nu este niciun secret că toţi avem creioane sau pixuri cu mine de creion în dotare sau utilizare directă. Problema este că avem mai multe mine decât pixuri şi mai multe creioane decât persoane. Aşa că punem de-o clacă: unii din noi vor rade mine de creion sau pix într-un vas, în timp ce restul grupului le va ţine moralul ridicat făcând mişto de ei tot timpul şi alimentându-i cu lichide şi produse agroalimentare pentru compensarea consumului energetic excesiv. Activitatea se derulează pe parcursul a două ore, răsplata fiind un borcan de iaurt plin cu mină neagră rasă cât mai fin. După finalul apoteotic al activităţii, ne uităm ca tâmpiţii unii la alţii: ce naiba o să facem cu un borcan de iaurt plin cu mină rasă? E absolut penibil să te duci şi să îl verşi pe halatul alb al unui coleg nesuferit. Nu mai vorbim de faptul că persoana s-ar putea opune. Aşa că renunţăm la orice acţiune ulterioară şi presărăm praful obţinut pe şi în capitonajul scaunului pe care ia loc dl. Costantin după ce îmbracă halatul cel alb. Unul din noi vine cu completarea că ne-am orientat excelent când am decis să facem asta când el nu este în birou. Fiind de acord în unanimitate, plecăm la casele noastre. Soarele îşi urmează drumul astral spre asfinţit, Luna profită şi se arată rumenă la faţă, după care se ascunde pentru că, iată, vine o nouă zi.
Toţi am semnat tabelul de convocare la birou la o oră ceva mai matinală. Vine şi dl. Costantin. Ne salută cu o voce mică, îşi scoate pardesiul, deschide fişetul şi îl pune pe umeraş, îl agaţă în fişet, după care îşi îmbracă halatul alb. Noi urmărim desfăşurarea evenimentelor cu sufletul la gură. Ia loc pe scaunul din dotare, se foieşte câteva minute, după care se ridică şi se îndreaptă spre uşă. Stupoare! Halatul este perfect alb în continuare. Oare nu s-a foit suficient? Începem să ne privim cu priviri acuzatoare: avem un trădător ascuns printre noi sau cineva nu şi-a îndeplinit sarcinile trasate? Exact în acel moment, uşa se deschide şi intră şeful. Încruntat şi cu mâinile la spate, ca întotdeauna. Salută scurt, după care, din înălţimile Măriei Sale, grăieşte:
- Vreau să stăm puţin de vorbă.
- Cum să nu, şefu’, se bagă in seamă dl. Costantin. Vă rog luaţi loc, şi îi oferă un scaun aflat lângă al lui.
Şeful ia loc şi ne prelucrează intensiv preţ de vreo zece minute bune. După care se ridică şi dă să iasă. Trişti, cu lacrimi în ochi, nu ne venim încă în fire după eşecul suferit.
- Ah, scoate un sunet brusc dl. Costantin.
Ne uităm la el şi nu putem să nu îi urmărim privirea îngrozită cu care fixează fundul şefului. În acea zonă, halatul este complet negru. Şi jumătate din spate. Hehe, vor zice neavizaţii, sigur v-a tras un şmotru şeful după pozna asta. Greşit! Eronat! Complet aiurea! Cel băgat la forjă a fost dl. Costantin pentru că şeful şi-a pornit raţionamentul de la faptul că dl. Costantin a fost cel care i-a oferit scaunul.

joi, 13 mai 2010

Mugur Isărescu

În marxism i se spunea plusvaloare. În economia capitalistă i se spune valoare adăugată. Aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Pentru cei care au deschis televizorul mai târziu, se poate da următorul exemplu sumar şi sugestiv. Din laminate de fier se produc rulmenţi. Cantitatea totală de rulmenţi produsă are o valoare de vânzare mai mare decât cantitatea de fier brut, neprelucrat. Această diferenţă de valoare se numeşte valoare adăugată.
Ei bine, acum că ne-am lămurit, hai să facem un mic exerciţiu de imaginaţie. Să presupunem că eu sunt stăpânul absolut al unei ţări şi trebuie să-i decid politica ei economică şi industrială. Am de ales între a produce şi vinde fier (din care alţii vor obţine diverse produse cu valoare adăugată) sau a produce şi vinde rulmenţi. Care credeţi că mi-ar fi opţiunea? Să produc şi să vând rulmenţi, desigur. De ce? Păi, în primul rând pentru că rulmenţii îi voi vinde cu un preţ mai mare decât al fierului neprelucrat, chiar dacă asta implică cheltuieli de producţie mai mari. Dar, mai mult decât profitul, mă va interesa faptul că, producând rulmenţi, voi da de lucru şi altor categorii de salariaţi (care vor consuma şi vor plăti accize, taxe şi impozite) şi voi dezvolta şi alte ramuri (care îmi vor aduce alte valori adăugate). Voi putea dezvolta o industrie a construcţiilor de maşini prin aşchiere, una de aparate de măsură, una de lubrifianţi şi exemplele pot continua. Acum, e nevoie de o precizare. Acest exerciţiu de imaginaţie se poate concepe doar într-o ţară normală, condusă de un guvern normal, cu o economie normală. Ce s-a întâmplat la noi?
La noi nu s-a întâmplat nimic. Economia românească, cu foarte mici excepţii, nu poate produce valoare adăugată. Nu are cu ce (Şi să nu-mi pomeniţi aici de Dacia-Renault că fac râie. Aia e cu totul altă speţă). Aveţi cunoştinţă de vreo ramură industrială care să producă ceva? Până şi termopanele se importă. Producem aparate foto (unde valoarea adăugată atinge cote colosale)? Nu. Producem autoturisme? Nu. Producem camioane? Nu. Producem ceasuri? Nu. Producem tigăi? Nu. Producem pantofi? Nu. Producem strunguri? Nu. Producem televizoare? Nu. Producem creioane? Nu. Mă opresc aici cu enumerarea că am obosit şi m-am enervat.
Ca să ne înţelegem mai bine, hai să privim puţin spre Japonia, ţară fără agricultură şi fără resurse naturale. Dar una din primele puteri economice ale lumii, deşi trăieşte numai din importuri. Cum a fost posibil? Simplu. S-au axat pe fabricarea câtorva produse care înglobează o valoare adăugată uriaşă: aparate, foto, autoturisme, electronică.
Iar relaţia dintre bani şi produse/servicii este cât se poate de limpede: masa monetară în circulaţie trebuie să aibă o acoperire echivalentă cu volumul produselor şi serviciilor din economie. Economia ta produce sau face ceva, atunci şi banii tăi au acoperire şi putere. Nu produce sau nu face nimic? Ai inflaţie. Dar noi nu am avut! Nu începe să vi se pară ceva curios? Cum, în România nu funcţionează aceleaşi legi ale economiei ca în oricare altă ţară?
Aşa e, vor zice scepticii, şi cu dezvoltarea avută de România până mai anul trecut cum rămâne? Cum rămâne cu PIB-ul ei care creştea ca o gogoaşă înfuriată? Sintagma “ca o gogoaşă” mi se pare deosebit de potrivită, pentru că gogoaşă a fost. PIB este o noţiune foarte general cuprinzătoare. Dacă eu mă duc acum la o casă de schimb şi convertesc zece euro în lei, operaţiunea va intra în calculul PIB. Acum, începeţi să vedeţi unde vreau să ajung? Da, PIB-ul nostru a crescut, dar nu datorită unei economii reale, care produce valoare adăugată, ci datorită tranzacţiilor şi speculaţiilor imobiliare care au atins cote necunoscute în alte ţări. Nu producţia vreunei ramuri economice a dus la creşterea PIB, ci o serie de tranzacţii care au făcut din PIB-ul românesc un colos pe picioare de ţânţar. Masa monetară aflată în circulaţie nu a avut nicio acoperire reală, nici în produse şi nici în servicii.
Cum rămâne atunci cu puterea leului faţă de euro? Păi, nu rămâne de loc. De ce? Pentru că practic, de 20 de ani încoace, echilibrul economiei româneşti se datorează utilizării de către Banca Naţională a unor pârghii financiare. Fără nicio legătură cu dezvoltarea economică
De ce am scris acest articol? Pentru că doresc să se ştie că unul din cei mai mari oameni (şi modeşti în aceeaşi măsură) pe care i-a avut România vreodată este Mugur Isărescu. El singur a reuşit, folosind pârghiile totuşi limitate ale Băncii Naţionale, să păstreze pe linia de plutire economia iluzorie a României. Pentru un singur om este o performanţă uriaşă. Sfatul meu prietenesc este să vă rugaţi la Dumnezeu ca să-i dea sănătate şi idei pentru că numai cu ajutorul lui vom avea o şansă ca să ieşim din criză.

miercuri, 12 mai 2010

La vânătoare

Deşteptătorul celularului sună. Îmi place să mă trezesc în sunetul melodiei “Numai una” interpretată de trupa Phoenix. O melodie frumoasă despre o femeie frumoasă şi dorită. Cu aceste gânduri sar din pat şi intru în programul matinal: spălat, bărbierit, strâns patul, strâns vasele, îmbrăcat şi plecat. Mă uit pe fereastră, verific barometrul şi părăsesc apartamentul convins că voi avea o zi minunată.
La ieşirea din bloc mă opresc preţ de câteva secunde ca să-mi înfund căştile în urechi. Cititorii mai vechi ai blogului au aflat deja că, între mine şi player-ul meu există un fel de simbioză. În acel moment o zăresc: înaltă, suplă, se îndereaptă cu un mers frumos spre capătul aleii. Sunt un ecologist practicant, aşa că nu folosesc autoturismul pentru deplasarea la serviciu. Mă uit în dreapta, mă uit în stânga şi mă decid: nu e prima dată când o văd pe alee. O voi urmări. În fond, ce am de pierdut?
Tipa este un exemplar reuşit. E bună, foarte bună, e bună rău, dacă mă înţelegeţi. Îi fac o examinare cât pot mai atentă. O pereche de blugi mulaţi îi scoate în evidenţă picioarele nepermis de lungi şi de suple. Chiar mă gândesc de ce se permite circulaţia unor astfel de femei pe străzi. O jachetă cu mânecuţe scurte dă la iveală două braţe albe şi rotunde. Se spune că Ana da Austria era femeia cu cele mai frumoase mâini din lume. Ei bine, se pare că o urmăresc pe Ana de Austria. Merg în urma ei la vreo trei metri şi mă decid să mă apropii.
Continui să o păstrez în câmpul meu vizual. Părul îi face o buclă lină atunci când îi atinge spatele. Umerii drepţi, ţinuta dreaptă şi lejeră. Cu siguranţă a făcut patinaj la un moment dat. Brusc, femeia se opreşte în faţa unei vitrine. O ocazie minunată ca să micşorez distanţa. Ajung lângă ea continuând să o examinez cu coada ochiului. O pereche de sandale uşoare îi dau la iveală degetele îngrijite şi călcâiele roz. Ridică mâna ca să vadă cât e ceasul şi astfel am ocazia să îi văd verigheta. Şi să observ că degetele ei par lipsite de articulaţii. Ah, ferice de soţul ei...
Examinarea vitrinei nu durează mult şi tipa se pune în mişcare. Eu, după ea. Pulsul meu oscilează lejer în jurul valorii de 84 bătăi pe minut. Şi e în creştere. Cu ochii pe ea ajung la trecerea de pietoni. Se opreşte ca să se asigure şi atunci profit ca să mă aşez în stânga ei. Şirul de maşini trece incontinent, iar eu fierb. Ştiu că dacă traversează ne vom despărţi. Sunt mai multe staţii de RATB şi eu totuşi trebuie să ajung la serviciu.
Nu mai rezist, mă întorc spre ea şi o iau în braţe. Fără să îi dau timp de gândire încep să o sărut. Simt cum se înmoaie în braţele mele sub ploaia de sărutări. În avalanşa de sentimente care mă copleşesc, îi şoptesc între două sărutări:
- Te rog să ai grijă azi la serviciu. Şi să nu uiţi să mă suni când ajungi.
- Bine, îmi susură ea dulce la ureche. Iar tu să nu uiţi să treci pe la mama ca să iei dulceaţa de căpşuni.

marți, 11 mai 2010

Războiul celor două roze

Una din cuceririle Revoluţiei din decembrie 1989 a fost pluripartitismul. Un mare pas înainte pentru o societate civilizată. Din nefericire, acest avantaj obţinut nu s-a grefat pe o populaţie având o educaţie politică elevată. Tot felul de arivişti şi şarlatani cu dorinţa de a-şi ascunde trecutul au invadat scena politică. Aşa cum spuneam într-un articol precedent, lipsa de maturitate politică manifestată de alegători a permis intrarea în Parlament a tot felul de cântăreţi sau poeţi fără niciun fel de menire politică. Fără discuţie că aceştia aveau o reprezentativitate populară, dar pregătirea lor politică (şi ceva mă opreşte să nu fac referire şi la cea educaţională) era nulă.
Evoluţia politică pe care am cunoscut-o după Revoluţie nu a fost una gradată, apărută ca urmare a unei evoluţii fireşti a societăţii, ci una bruscă, fără acoperire. Lipsa educaţiei politice, apariţia prea bruscă a pluralismului politic, moştenirea mentalităţiilor comuniste şi poate, alte cauze, au determinat o polarizare anormală a societăţii româneşti. Nuanţele au dispărut, iar singurul criteriu de evaluare rămas valabil a fost “cine nu e ca noi, e împotriva noastră”. Criteriu rămas în picioare şi astăzi, după douăzeci de ani şi nu face altceva decât să ilustreze nivelul educaţiei politice a societăţii româneşti.
Suntem la fel de primitivi în înţelegerea mecanismelor economice ca şi atunci. Începând cu miniştii şi terminând cu portarii instituţiilor, evaluarea persoanelor se face pornind de la apartenenţa politică şi nu de la competenţele individului. Nu am auzit niciun preşedinte de partid care să suţină pe motive de competenţă menţinerea într-o funcţie oarecare a unei persoane aparţinând altui partid atunci când se schimbă guvernele.
Criza financiară mondială nu numai că şi-a pus amprenta şi asupra economiei româneşti, dar a facilitat ilustrarea vehementă a lipsei de maturitate politică existentă la noi. „Divide et impera” este un vechi adagiu latin, dar cu aplicare oricând şi oriunde. „Dezbină şi stăpâneşte” se dovedeşte încă odată a fi cel mai bun instrument de conducere a celui lipsit de abilităţi de conducător. Cu titlu de exemplu, Hitler a fost un personaj care a utilizat intensiv respectiva metodă. Oamenii se luptă între ei, bătrânii împotriva tinerilor, minerii contra intelectualilor, pensionarii împotriva salariaţilor, privaţii împotriva bugetarilor şi exemple se pot de la nesfârşit dacă urmărim societatea românească de la Revoluţie încoace. Pentru a nu permite focalizarea unei nemulţumiri comune şi reale, oamenii sunt încurajaţi în lupte intestine fără nicio finalizare, lupte care se întorc împotriva fiecărui combatant.
Cu dorinţa de a ajuta cititorii acestui blog în înţelegerea mecanismelor economice şi până voi putea face o prezentare mai detaliată a politicii economice elaborată de John Maynard Keynes, teorie care a stat la baza dezvoltării occidentului până în zilele noastre, voi încerca o scurtă ilustrare cât mai sugestivă a ultimelor categorii sociale puse să se războiască între ele: bugetarii şi privaţii.
Primul şi cel mai scandalos aspect este acela că această ultimă dezbinare este iniţiată şi încurajată de un personaj care se intitulează “preşedinte al tuturor românilor”. Afirmaţie făcută uitând că şi el este unul din bugetarii blamaţi, că a fost toată cariera lui un bugetar blamat, că oprirea contrabandei cu ţigări de care face atâta caz trebuie făcută de bugetari blamaţi şi cu salariile tăiate. Bugetarul Suprem al Ţării uită la fel de uşor că medicii care se ocupă de sănătatea lui şi tot neamului lui sunt bugetari blamaţi, că dascălii care s-au chinuit să scoată ceva din el sunt bugetari blamaţi, că poliţiştii care îi eliberează şoseaua înaintea trecerii lui sunt tot bugetari blamaţi, că guvernul cu care face ce vrea este unul de bugetari blamaţi.
Gândirea economică primitivă (şi, atenţie! nu numai a lui, ci şi a multor altor adepţi) nu-i permite să înţeleagă faptul că un bugetar blamat plăteşte taxe şi impozite care se constituie venituri la bugetul statului, venituri de lipsa cărora se face atâta caz. Acel bugetar blamat se duce în concediu cu maşina şi plăteşte accize la combustibil şi taxe pentru drumuri. Maşina bugetarului blamat trebuie reparată în ateliere service private şi utilizează cauciucuri produse de firme private. Bugetarul blamat îşi cumpără în casă televizor produs de firmă privată şi se îmbracă şi încalţă cu lucruri produse de firme private. El şi toată familia lui. Bugetarul blamat consumă lapte şi alte produse fabricate de firme private şi carne obţinută în fabrici private. Bugetarul blamat îşi ia credite de la bănci private şi plăteşte rate şi dobânzi acestor bănci private, creându-le posibilitatea de a rula bani privaţi. Bugetarul blamat îşi poate renova casa cu materiale produse de fabrici private cu ciment produs de concerne private. Iar casa o mobilează cu mobilă produsă de fabrici private. Faptul că guvernul nu a luat practic nicio măsură de natură economică, nicio măsură de dezvoltare a economiei este vizibil şi pentru un orb. Pentru că trimiterea oamenilor în şomaj nu este o măsură de natură economică.
Nu vreau să se înţeleagă faptul că privaţii nu pot trăi fără bugetari. Şi nici invers. Tot ce vreau să spun este că toţi, dar absolut toţi cetăţenii unei ţări sunt părţi ale aceluiaşi mecanism economic. Munca tuturor contribuie la bunăstarea fiecăruia şi bunăstarea fiecăruia contribuie la bunăstrea generală. Dezechilibrele pe care vrea acest personaj să le producă nu vor putea fi reparate în ani de zile. Nicio societate cu o economie normală, condusă de un guvern normal şi prezidată de un preşedinte normal nu poate ignora aceasta.

luni, 10 mai 2010

Afaceri în Los Angeles

Aşa după cum NU v-am spus, am fost trimis să particip toată săptămâna trecută la un curs privind instituţiile Uniunii Europene şi mecanismele lor de funcţionare. A fost unul din cele mai interesante cursuri la care am participat în ultimul timp. Voi încerca cât de curând să vă prezint câteva lucruri deosebit de interesante, mai ales în ceea ce priveşte România. Dar, acum, vreau să vă prezint un aspect legat de cu totul altă ţară, aspect aflat cu ocazia acestui curs.
Acţiunea se petrece într-un localitate de provincie de pe coasta de vest a Statelor Unite, localitate cunoscută îndeobşte sub numele de Los Angeles. Cu zona metropolitană, localitatea nu depăşeşte 13 milioane de locuitori.
Ei bine, în această localitate funcţionează un fel de oficiu pentru întreprinderi mici şi mijlocii. Să-l numim OIMM. Cum arată acest OIMM? Cam slăbuţ faţă de normele noastre: o sală de vreo 80 m2 cu două mese, două birouri şi un perete întreg acoperit cu nişte mici sertare. Pe fiecare sertar este o etichetă cu numele unei activităţi. Astfel, există etichete pentru cizmărie, construcţii civile, soluţii IT, electrotehnică sau prelucrarea materialelor textile, transporturi etc. Câţi oameni lucrează în acest OIMM? Doar doi oameni. Pentru cei care nu au fost atenţi, voi repeta: DOI (2) oameni.
Hai să vedem ce face un întreprinzător care vrea să-şi deschidă o afacere. Să presupunem că omul nostru, să-l numim pentru uşurinţa exprimării Ashleigh, vrea să-şi deschidă un atelier de cizmărie. Ce trebuie să facă Ashleigh? Intră în OIMM, spune “bună ziua” şi se duce glonţ la peretele cu sertare. Acolo, trage sertarul pe care scrie “Cizmărie” şi scoate un formular. Cu formularul în mâna dreaptă (presupunem că Ashleigh este dreptaci), acesta se aşează la una din mese şi începe să-l completeze cu datele de identificare, ce sumă are el disponibilă, ce sumă ar avea nevoie, dacă a mai prestat asemenea activitate, în ce locaţie vrea să o deschidă, câţi salariaţi intenţionează să aibă etc. Cu formularul completat se duce la unul din salariaţii OIMM şi îi prezintă formularul. Salariatul îl citeşte, îi mai pune câteva întrebări lămuritoare, după care scoate din sertar o listă cu firme de consultanţă pe care i-o arată lui Ashleigh. Omul nostru (adică Ashleigh) îşi alege una din firme, iar salariatul OIMM îi dă atunci un „voucher” pentru firma respectivă.
Gata! Ce mai aşteptaţi? Asta a fost tot! Din acel moment, guvernul SUA presupune că Ashleigh vrea să facă bani şi îl lasă să facă bani. Pentru nevoile personale şi pentru plata taxelor (interesant mod pentru stat de a face bani fără să trimită oameni în şomaj, nu?). De întocmirea proiectului, de obţinerea avizelor de urmărirea implementării, de elaborarea rapoartelor se va ocupa firma de consultanţă plătită cu respectivul “voucher”, că de aia e firmă de consultanţă. Prietenul nostru Ashleigh nu are nevoie să ştie cum se face acel proiect, ce documente trebuie întocmite sau ce avize trebuie obţinute. El e un cizmar onest şi muncitor care vrea să scoată bani din practicarea meseriei şi exact asta e lăsat să facă.
Vi se pare normal? Mie nu. Unde sunt clădirile de zeci de milioane de euro construite pe terenuri pentru care s-au plătit sume fabuloase pentru un metru pătrat? Unde sunt holurile pline de salariaţi care fâlfâie hărtiile dintr-un birou în altul? Unde sunt sălile de aşteptare pline ochi cu oameni nervoşi? Unde sunt directorii şi directoraşii care trebuie să dea nenumărate avize? Unde sunt posturile în care partidele îşi pot angaja clientela lor politică? Oare chiar nu au învăţat nimic de la numeroasele delegaţii româneşti care s-au plimbat pe acolo în vizite de schimb de experienţă?

duminică, 9 mai 2010

Exerciţii de dicţie pentru începători

 Nu v-am minţit niciodată, aşa că vă voi spune şi acum adevărul: exerciţiile astea le am de acum zece ani. Acum, vi le prezint şi vouă. Pentru că eu nu am reuşit să le fac...(Hi, hi)
1. Un sas cu glas de bas cam gras şi ras pe nas sta la taifas de-un ceas la parastas despre un extras din pancreas.
2. Capra calcă-n piatră, piatra crapă-n patru, crape capul caprei în patru precum a crăpat piatra-n patru.
3. Capra neagră calcă-n clinci. Clinciul crapă-n cinci, crape capul caprei-n cinci, precum a crăpat clinciul-n cinci.
4. Duc în bac sac de dac, aud crac, o fi rac? O fi drac? Face pac, aud mac, aud oac, nu e rac, nu-i gândac, nu e cuc, nu-i brotac, îl apuc, îl hurduc. E tot drac.
5. Cosaşul Saşa când coseşte, cât şase saşi sasul coseşte. Şi-s sus şi-n jos de casa sa, coseşte sasul şi-n şosea. Şi şase case Saşa-şi ştie.
 - Ce şansă!.. Saşa-şi spuse sieşi
6. Un cocostârc s-a dus la descocostârcărie, unde se descocostârcăreau şi alţi cocostârci nedescocostârcăriţi, ca să se descocostârcărească de cocostârcăria lui.

sâmbătă, 8 mai 2010

Lecţie de recapitulare

Apelând la o butadă mai veche, putem spune că suntem cu un picior în groapă şi cu unul în prăpastie.
Niciodată România nu a fost aşa de aproape de dezastru ca acum. Şi la fel de ca niciodată până acum, guvernul nu a fost mai incapabil şi incompetent să găsească o soluţie.
Pentru ca să înţelegem mai bine situaţia actuală, fac apel la memoria voastră şi la postările mele anterioare:
1.    http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2010/01/eu-vs-el.html
2.    http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2010/01/eu-vs-el-continuare.html
Ei, acum că vi le-aţi reamintit, ce ziceţi, puteţi să mă ajutaţi cu un răspuns la întrebarea finală din postarea mea de atunci:
“Acum, că avem o imagine cât de cât cuprinzătoare, puteţi să daţi un nume imaginii care vă apare? Haideţi să vă dau o mână de ajutor. Ce-aţi zice de EPOCA DE PIATRĂ?”

vineri, 7 mai 2010

Avem nişte spitale mortale!

Să luăm un caz ipotetic. Mă doare un cot. Atenţie mare, este vorba de un cot şi nu de în cot. Ce pot face? Simplu, mă duc la medicul de familie.
Ce găsesc acolo? Ei bine, găsesc o sală de aşteptare cu reviste de modă pe masă, o sală de tratamente, un grup sanitar şi nelipsitul cabinet de consultaţii. Ce găsesc în sala de tratamente? Păi, ce să găsesc? O canapea, un dulap cu medicamente şi tot felul de echipamente şi o asistentă.
Ce găsesc în cabinetul de consultaţii? Un birou cu un laptop, o canapea, o bibliotecă plină cu tratate şi nelipsitul medic de familie. Care, în majoritatea cazurilor este generalist.
Mă prezint, asistenta aduce fişa, iar medicul mă consultă. Din nefericire, este nevoie de o examinare mai specializată şi, pentru asta, medicul de familie îmi întocmeşte o trimitere la un cabinet specializat. Iau trimiterea şi mă duc la cabinetul specializat.
Ce găsesc acolo? Păi, în linii mari, cam aceleaşi lucruri şi persoane, numai că, de data, asta medicul este specialist şi are în dotarea cabinetului şi un aparat pentru efectuarea radiografiilor. Medicul mă consultă, îmi face o radiografie şi îmi spune că situaţia necesită internare pentru că tratarea afecţiunii mele depăşeşte puterile lui. Îmi completează o trimitere şi iată-mă cum mă duc fuguţa la spital.
Ce găsesc acolo? Ehei, dragii mei, acolo găsesc cu totul altceva. Acolo găsesc o sumedenie de saloane prin care mişună o sumedenie de medici şi asistente.
Acolo găsesc săli de tratamente şi săli de intervenţii, acolo găsesc o mulţime de echipamente şi de aparate medicale care mă pot controla sau care pot interveni asupra corpului meu. Acolo găsesc săli de reanimare sau de terapie.
Acolo găsesc clinici specializate, iar nu cabinete. Clinici cu medici specialişti, care vor lua cele mai adecvate măsuri şi îmi vor prescrie cele mai adecvate tratamente pentru că sunt medici specialişti, nu generalişti.
Acolo voi găsi chirurgi, dacă este nevoie de o intervenţie chirurgicală şi săli de operaţii adecvate, acolo voi găsi oftalmologi dacă problema mea porneşte de la ochi care mă vor controla cu aparatură specializată, acolo voi găsi ortopezi, dacă problema mea are asemenea implicaţii sau ginecologi. La fel de uşor voi găsi chiar şi un medic psihiatru. Practic, dacă ne gândim bine, acolo, într-un spital, voi găsi medici pentru orice specialitate, medici care mă vor prelua bolnav şi mă vor externa sănătos. Medici care vor putea lua orice măsuri şi îmi vor
putea prescrie orice tratamente numai ca eu să fiu sănătos.
Dacă ne gândim bine, exceptând cazurile de „moarte bună”, UN SPITAL ESTE ULTIMUL LOC UNDE AR TREBUI SĂ MOARĂ OAMENII!
Şi totuşi, în România se moare în spitale pe capete...