Titluri, nu glumă!

Tovarăşul Gheorghe Cioară s-a întors în ţară, pe calea aerului. (Scânteia, 1978)
Este Târgul anual al vitelor şi porcinelor, veniţi cât mai mulţi! (Scânteia, 1967)
Detaliu nefericit, această femeie fusese deja victima unui accident mortal cu un an înainte. (Libertatea)
Local tradiţional Pakistanez:..., Sărmăluţe, Ficăţei de porc. (Libertatea)
În acea noapte fatală, hemoroizii îl împiedicau să închidă ochii. (Libertatea)
Firul vieţii victimei a fost sugrumat cu sălbăticie, cu multiple lovituri de cuţit. (Libertatea)
Avea doar o strangulaţie superficială la umăr. (Libertatea)
Misterul femeii tăiate în bucăţi rămâne întreg! (Evenimentul zilei)
Biserica fiind în reparaţii, victimele accidentului au fost comemorate în sala de festivităţi a primăriei. (Evenimentul zilei)
Toţi purtau o cârpă la braţ. (Evenimentul zilei)
Cu arsuri foarte grave pe 70% din corp, ea s-a stins în drum spre spital. (Naţional)
Arestarea s-a operat fără infuziune de sânge. (Naţional)
Familia mulţumeşte călduros celor care au luat parte la decesul scumpei lor Elisabeta M. (România liberă, decese)
Apa oceanului şi clima sunt foarte umede în această regiune. (România liberă)
Raportul poliţiei relevă că victima s-a sinucis singură. (Actualitatea bănăţeană)
Spitalul judeţean a fost dotat cu un aparat de reanimare după ultimul strigăt. (Monitorul de Clu)
Când s-a sinucis nefericita femeie? Oare şi-a găsit moartea înainte de a se arunca în apele Mureşului? (Monitorul de Timişoara)
Găurile din lenjeria lui lăsau să se întrevadă o familie săracă. (Monitorul de Timişoara)
Vânătoarea în Vrancea: mai puţini cerbi, dar mai numeroşi. (revista AGVPS)
Îşi mişca coada în cadenţă, ca un soldat la paradă. (revista AGVPS)
Ultimele lui cuvinte au fost o tăcere sfidătoare. (Glasul Bucureştilor)

Munca la patron

Lucrez la o firmă pui din Bucureşti, firma mamă fiind în Cernavoda. Cu funcţia pe care o am, săptămânal bat drumul Constanţei ca să fiu la şedinţa de analiză cu patronul. Plec vinerea pe la prânz şi sunt înapoi seara. Folosesc maşina mea pentru că, printr-un contract de comodat, patronul îmi decontează benzina şi uzura.

Aşa a fost şi azi. Sun, vorbesc cu secretara şi o anunţ că plec imediat. Sunt singur în maşină şi mărimea ei accentuează senzaţia de singurătate. Nu folosesc autostrada tocmai pentru a da un plus de varietate deplasării. Radioul cântă în surdină, aerul condiţionat mă menţine în formă, dar ceva totuşi lipseşte. La ieşirea din Fundulea, un cetăţean îmi face semn să îl iau. Nu am luat niciodată autostopişti, dar azi, având în vedere senzaţia de singurătate, îl iau. Omul este bine clădit, are în jur de patruzeci şi cinci de ani, îmbrăcat curat, iar mâinile trădează o activitate lucrativă din partea lui. Nu trece mult şi omul îşi învinge orice timiditate (acum, mă întreb dacă a avut aşa ceva vreodată) dându-şi drumul la gură. Am vrut o persoană cu care să vorbesc? Mi-a dat bunul Dumnezeu din plin! Şoseaua e mai liberă decât mă aşteptam, aşa că nu am de ce să mă grăbesc. Ascultându-i turuiala mă gândesc că nu e decizia cea mai bună. Nu i-a trebuit mult ca să îmi aducă la cunoştinţă cele mai intime secrete ale familiei. Acum sunt mult mai bine informat: ştiu ce număr are la cămaşă cumnatul lui precum şi faptul că soacrei lui îi plac ardeii umpluţi, iar soţia lui şi-a cumpărat acum patru zile o pereche de pantofi mov, mărimea treizeci şi şapte. Simt că explodez de atâtea informaţii inutile. Printre altele, îmi mărturiseşte că e un mare constructor şi începe să-mi enumere şantierele naţionale pe care a lucrat. Curând, îmi aduce la cunoştinţă că, în prezent, lucrează la un trust de stat, dar că nu e mulţumit deloc de câştigul salarial. Mai mult ca să refulez, îl întreb pe un ton uşor ridicat:
- Păi, bine măi omule, dacă eşti atât de supercalificat, de ce nu te angajezi la un patron? La câte ştii, te plăteşte ăla de duci banii cu roaba acasă.
Individul se uită la mine ca la un retardat, îşi duce degetul arătător la tâmplă cu un gest semnificativ şi îmi răspunde:
- Ce, sunt nebun? Păi, la patron mai pot fura?

Interviul

Sunt şef de serviciu într-o mare firmă. Am pornit cu un serviciu format doar din mine, iar acum am şase subordonaţi şi încă mai este nevoie. Vorbesc cu şefa de personal şi îi solicit câteva CV-uri. Trec câteva zile şi primesc un teanc. Fac o primă selecţie şi încep să chem oamenii la interviuri. În timpul zilei sunt prea ocupat, aşa că le organizez după program. În felul acesta, în trei zile am reuşit să cunosc o bună parte din candidaţi. Azi trebuie să se prezinte un tip care lucrează la Griviţa Roşie. Sau, mă rog, la ceea ce a mai rămas din ea.

Ciocăneşte, intră, se prezintă şi îl invit să ia loc. Un tânăr, puţin grăsuţ, cu mâinile cam fine, lent în mişcări, dar politicos. Printre altele, aflu că lucrează pe o funcţie fără prea multe responsabilităţi şi câştigă puţin sub salariul mediu pe economie. Normal, imediat după ce aflu această informaţie, îi prezint noul post, responsabilităţile pe care le implică şi îl întreb care ar fi pretenţiile lui salariale. Îmi spune o cifră astronomică. Deşi e confidenţial, cunosc salariul directorului meu şi este cam jumătate din ce îmi cere el! Sunt bulversat de tupeul lui. Încerc să îi explic faptul că responsabilităţile lui nu sunt nici pe departe atât de importante încât să solicite acest salariu. Senin, flăcăul îmi răspunde:
- Ştiţi ce? Acolo unde lucrez acum, pe banii care îi iau acum, vin de dimineaţă, îmi fac o cafea şi citesc ziarul până pe la ora zece. Ca să nu mai stau să citesc ziarul trebuie să fiu plătit mult mai mult. Dacă nu îmi puteţi da banii ăştia, prefer să mă întorc unde lucrez acum.
După care, se ridică, mă salută şi iese.

Efectul serbărilor asupra elasticului de gumă

 Astăzi sunt Floriile. Aşa că, pe lângă urările cuvenite turor celor cu nume sau suflet de flori, îmi permit să îmi dedic o postare care, ca toate celelalte, este absolut reală. Să trăim mulţi ani fericiţi şi sănătoşi, colegii mei de primăvară!

Suntem în sala de festivităţi. Lume multă, lume bună. Adicătelea toţi colegii mei. Urmează ca directorul să oficieze un ceremonial deosebit: este aniversarea câtorva colegi, printre care şi a mea, iar toţi s-au strâns cu mic cu mare să ne felicite. Lucru frumos şi emoţionant. Masa e pregătită cu tot felul de bunătăţi: salate, salamuri, brânzeturi, legume frumos colorate şi ornate, fructe, farfurioare şi tot tacâmul, inclusiv furculiţe din plastic. Pe un bufet, lângă masă, se pot vedea de la mare distanţă damigenele cu vin, sticlele de bere şi de suc. Aranjate şi ele după grade şi contingente. Toţi fremătă la gândul că nu mai e mult de aşteptat. Pe o măsuţă e instalată staţia de amplificare care deja face să se audă în sală o muzică adecvată. Iată că momentul aşteptat a sosit: intră directorul. Însoţit de câţiva colegi cu rolul de purtători de daruri. Eu stau mai sfiit ca de obicei într-un colţ cu ochii pe el. Se face linişte şi directorul ţine o scurtă cuvântare. E simplă, dar din inimă şi toţi îl aplaudă furtunos. Continui să stau nemişcat şi încerc un sentiment de reţinere care se adaugă la cel de sfială. În mijlocul uralelor generale, ne strigă pe rând şi fiecare iese în faţă, este felicitat şi i se înmânează cadoul. Pe faţă mi se văd sudorile care mă trec. Se pare că acesta va fi momentul cel mai dificil pentru mine. Acest moment dificil se adaugă la sentimentele de reţinere şi sfială iniţiale. Mă strigă şi mă îndrept spre el cu paşi mărunţi, ca o gheişă, cu privirea în pământ şi mâinile în buzunare. Pe faţă mi se citeşte cea mai

puternică emoţie. Picăturile de transpiraţie rece îmi ajung pe obraji. Primesc cadoul cu mâna dreaptă, iar stânga o ţin în continuare în buzunar şi în aceeaşi poziţie umilă. Colegii vin să mă felicite şi să mă pupe. Nu îi pot îmbrăţişa decât cu mâna în care ţin cadoul. Una dintre colege îmi observă emoţia şi îmi spune la ureche, în timp ce mă îmbrăţişează:
- Măi, nu îmi vine să cred ochilor. Nu puteam să cred că vei fi atât de emoţionat.
- Nici nu sunt, îi răspund eu stânjenit. Nu ştiu motivul, dar exact când a început festivitatea mi s-a rupt elasticul de la chiloţi. Mai au puţin şi îmi ajung la genunchi.

O zi din viaţa unui Boc

Ora 7:00
 - Sună ceasul. Cobor pe scăunelul de lângă pat , apoi de pe scăunel sar jos. Am uitat sa opresc alarma. Mă urc pe scăunel, de pe scăunel în pat, de pe pat pe noptieră şi opresc ceasul. Vreau să sar de pe noptieră, dar când mă uit in jos ameţesc. Cobor exact cum am urcat..
Ora 7:15
 - Mă duc la baie. Nu mă bărbieresc nici azi că nu ajung la oglindă.
Ora 7:30
 - Mă urc pe calorifer şi mă uit pe geam. Astăzi nu plouă. Mă bucur enorm. Şi aşa nu ajungeam să iau umbrela de pe cuier. Încep să mă îmbrac. Îmi pun bretele la pantalonii de costum fiindcă iar nu îmi găsesc cureaua de la ceas. Îmi pun papionul. Nu mai port cravată fiindcă ieri era să cad pentru că am călcat pe ea.
Ora 7:45
 - Sună cineva la uşă . E SPP-istul. Nu i-am văzut faţa pentru că nu mă pot uita pe vizor. Mă uit pe gaura cheii şi îl recunosc după ceas.
Ora 8:00
 - Plec de acasă. Ajung din braţele SPP-istului în maşină. Astăzi stau în spate. Ieri am stat în faţă şi mi-au rămas urme pe obraz de la centură. SPP-istul conduce. Eu nu conduc pentru că nu pot să apăs pe pedale şi să mă uit peste volan în acelaşi timp.
Ora 8:30
 - Ajung în faţa guvernului. Sar din maşină şi trec strada. Cad într-o groapă de pe şosea. Îl sun pe Berceanu ca să vină să mă scoată. Dacă nu era el, nu era nici groapa asta. Dacă mă mai enervează odată îl demit. Încă nu am uitat că la inaugurarea autostrăzii Turda - Gilău, când a vrut să taie panglica mi-a tăiat moţul.
Ora 8:45
 - Intru în sediul guvernului. Astăzi avem petrecerea de sfârşit de an. Cântă Cleopatra Stratan. Vreau să dansez. Udrea nu mai dansează cu mine fiindcă e supărată că la blues-uri, când stau aproape de ea, îi pot vedea pe sub fustă. Dansez cu Cleopatra. Apoi cântă Adrian Minune. Deja mă simt mai bine pentru că pot privi şi eu pe cineva "de sus".
Ora 13:00
 - Mi se face sete. Mă duc la bar şi vreau să comand. Îl sun pe barman pentru că nu pot să îl văd fiind de cealaltă parte a tejghelei. Beau câteva pahare şi mă ameţesc.
Ora 18:00
 - Plec de la petrecere cu Băsescu cu Logan-ul. Sunt deja cinci şi mă ia în portbagaj.
Ora 19:00
 - Ajung în faţa blocului. Urc în lift, apăs butonul etajului 3. Apoi mai urc pe scări încă trei etaje. Eu stau la 6, dar în lift nu ajung să apăs decât până la butonul etajului 3. E întuneric pe scara blocului şi iar mă lovesc cu capul de clanţă. Deşi avem lumină cu senzori, nu înţeleg de ce la mine nu se aprinde niciodată.
Ora 20:00
 - Termin cina şi ies puţin să plimb câinele. Am un bişon pe care l-am luat de curând. Ciobănescul l-am vândut după ce m-a luat în gură şi a încercat să mă îngroape în grădina blocului.
Ora 21:30
 - Mă pregătesc de culcare. Nepoţelul se răzbună pentru că iar i-am purtat pantofii şi îmi piteşte scăunelul de lângă pat. Adorm pe covor.
Noapte bună!

Regizorul şi sălbaticii (2)

Facem parte dintr-un grup de patru ghizi trimişi la cabana Caraiman cu provizii. Oamenii rămăseseră blocaţi din cauza vremii proaste şi cabanierul dorea să evite apariţia actelor de canibalism, mai ales că erau şi copii de faţă. Cu ocazia asta făcusem cunoştinţă cu un regizor prost inspirat (deşi, analizând faptele petrecute, am putea spune că era nenorocos) care ne jignise din prima zi. Drept pentru care, noi îi şi plătisem o poliţă atunci când ne solicitase participarea la o scenă cu o momâie pe care trebuia să o aducem în cabană. La sfârşitul zilei, plătind un rând de vin fiert, omul crezuse că ne potolise setea de sânge nevinovat. Tocmai ne prezintă ce urma să filmăm a doua zi:
- Doi dintre voi vor sta pe marginea râpei, în timp ce din fundul râpei se aud strigăte de ajutor. Auzind strigătele, unul din cei doi va coborî în rapel şi după câtva timp, cât ar fi să lege victima, va fi tras de ceilalţi, el urmând să aibă rănitul pe sania Akia. E simplu, nu? ne întrebă el cu un uşor tremur interogativ în glas.
- Nimic mai simplu, răspundem noi. Hai, vă mai lăsăm să mai daţi doar un rând şi să mergem la culcare ca mâine să fim odihniţi, îi sugerăm noi cooperanţi.
A doua zi, după programul de dimineaţă, ne repezim cu căţel şi purcel pe marginea unei râpe din vecinătatea cabanei. Se aude comanda de acum ştiută, unul din noi coboară după buza râpei, leagă sania targă de cordelină după care, cel rămas sus începe să tragă violent şi cu mare viteză de cordelină izbind sania targă de toate stâncile şi colţurile din jur.
- Stooop! zbiară omul tremurând din tot corpul. Stooop! Ce faaaci?
- Îl aduc sus, îi răspunde inocent colegul.
- Măi omule, îi sare ţandăra regizorului, crezi că eu sunt nebun? Cum o să aduci în halul ĂSTA un om sus? Ai? Îl faci bucăţi, nu-ţi dai seama?
- Da, răspunde colegul, da’ acum nu e niciun om pe sanie şi m-am gândit că vă grăbiţi că e frig.
- Nu, răspunde sec şi decis regizorul, nu sunt grăbit de loc şi nu simt niciun frig (aici îl credeam, era deja transpirat). De la capăt, decide el.
Se reia amplasarea, se aud strigătele, colegul coboară şi se face linişte. După câteva minute de filmat în gol, regizorul opreşte filmarea, se apleacă peste buza râpei şi întrebă nervos:
- Ce mama naibii se întâmplă acolo?
- Nu stă, strigă unul din colegii de jos.
- Cum adică nu stă? Cine nu stă? întreabă regizorul complet buimăcit.
- Colegul meu, vine răspunsul de din vale. Colegul meu nu stă să îl leg de sanie.
- De ce nu stai domnule? strigă din toate puterile regizorul de se aude până în Buşteni.
- Mi-a frică, vine răspunsul imediat. Mi-e frică să nu mă lovească de stânci cum a făcut adineaori cu sania.
Urmează alte câteva momente de tăcere deplină. Doar vântul şuiera uşor prin viorile brazilor spulberând zăpada aidoma viselor unor copii.
- În regulă, ne trezeşte regizorul pe toţi din reverie, vom filma mâine plecarea voastră printre nămeţii spre Piatra Arsă.
Şi aşa s-a întâmplat.

Sfaturi practice şi antidepresive

1. Plimbaţi-vă cu maşina. Parcaţi la marginea drumului, puneţi-vă ochelarii de soare şi scoateţi pe geam uscătorul de par. Îndreptaţi-l către maşinile care vin din faţă. Acum număraţi câţi şoferi frânează brusc în faţa voastră!
2. Reîncărcaţi automatul de cafea din biroul vostru cu cafea decofeinizată timp de trei săptămâni. Când toată lumea va fi depăşit dependenţa de cafea, schimbaţi-le cafeaua cu ESPRESSO.
3. Dacă scoateţi bani la ghişeul băncii, la rubrica «scopul folosirii banilor» scrieţi «pentru marijuana».
4. Când sunteţi pe un coridor, săriţi în loc să mergeţi. Apoi încercaţi să număraţi câte persoane se uita la voi cruciş!
5. Dacă sunteţi la restaurant şi vreţi să comandaţi ceva, cereţi «apă plată dietetica».
6. Sunaţi-vă prietenii cu cinci zile înainte să mergeţi la o petrecere şi spuneţi-le că nu veţi putea fi prezent din cauza unei dureri de cap.
7. Când scoateţi bani de la ATM, apucaţi-vă de strigat din toţi rărunchii «Am câştigat! Am câştigat!»
8. Dacă vă aflaţi într-o grădină zoologică, luaţi-o brusc la fugă către parcare strigând îngrozit «Salvaţi-vă! Au scăpat toate animalele!»
9. Dacă aveţi copii, la masa de seară spuneţi-le că, din cauza recesiunii va trebui să renunţaţi la ei!
10. La farmacie, cumpăraţi o cutie de prezervative şi după aia întrebaţi farmacistul unde este cabina de probă!
11. Dacă vă înecaţi cu un cub de gheaţă, nu intraţi în panică. Pur şi simplu turnaţi apă clocotită pe gât şi problema se va rezolva instantaneu.
12. Sunteţi neîndemânatic şi vă tăiaţi frecvent atunci când tocaţi legume? Pur şi simplu rugaţi pe altcineva să ţină legumele atunci când le tăiaţi.
13. Scandalurile cu soţia referitoare la scaunul ridicat de la toaletă pot fi evitate prin folosirea chiuvetei.
14. Pentru hipertensivi: pentru reducerea tensiunii, vă puteţi tăia şi sângera pentru câteva minute. NU uitaţi să folosiţi un timer.
15. Dacă aveţi o tuse urâtă, folosiţi doze mari de laxativ. Astfel, vă va fi frică să tuşiţi!

De Ziua Naţională a Greciei

Astăzi este Ziua Naţională a Greciei.
Pentru că este o ţară minunat de frumoasă
Pentru că are un popor pe care îl respect
Pentru că are o cultură pe care o admir
Pentru că are o civilizaţie căreia îi sunt dator
Pentru că sunt un iubitor de Grecia
le urez din suflet tuturor grecilor de oriunde s-ar afla, LA MULŢI ANI CU SĂNĂTATE ŞI FERICIRE!
Σήμερα είναι η Εθνική Ημέρα Ελλάδα
Επειδή είναι μια υπέροχη, όμορφη χώρα
Για ένα έθνος που έχει ο σεβασμός σας
Να έχουν μια κουλτούρα που θαυμάζ
Διότι θαυμάζω την ιστορία
Επειδή είμαι εραστής της Ελλάδα
Εύχομαι η ψυχή όλων των Ελλήνων, όπου κι αν βρίσκονται, εδώ και πολλά χρόνια με υγεία και ευτυχία!
 

Regizorul şi sălbaticii (1)

Suntem un grup de vreo patru ghizi trimişi cu provizii de la cabana Babele la cabana Caraiman, care rămăsese blocată din cauza ninsorilor abundente şi a unor avalanşe. În fapt, cazarea noastră era la Piatra Arsă unde participam la instruirea anuală a ghizilor montani. După ce am predat cabanierului raniţele noastre pline cu produse agroalimentare, ne-am retras la un vin fiert în sala de mese, sobri şi distinşi, aşa cum le stă bine unor ghizi. Spre nenorocul lui, la masă se găsea şi un regizor împreună cu echipa lui de filmare. Între două căni de vin fiert am aflat că eram exact ce îşi dorea el. Sarcina lui era să facă un film tematic despre salvarea turiştilor în cazul când aceştia rămân blocaţi în nămeţi sau prin cine ştie ce râpe îi mână destinul.
- Aţi înţeles, copii? ne întrebă el.
Atât ne-a trebuit. Cum adică, copii? Eram copiii lui, ne crescuse el? Revoltaţi instantaneu la unison, îi răspundem zâmbind cu gura până la urechi:
- Sigur, vă ajutăm cu cea mai mare plăcere.
Rămânem înţeleşi ca, a doua zi, după masa de dimineaţă, să ne întâlnim în sala de mese şi să trecem la fapte. Zis şi făcut. În sală, pe o masă din centru, era plasată o momâie care urma să joace rolul turistului tembel şi recuperat, pe care noi îl aduceam la cabană. Omul îşi amplasează camera de filmat, lumini etc, noi ieşim pe hol cu momâia după noi, urmând ca, la comanda ‚motor’ să irumpem în sală şi să punem momâia pe masă. Se aude comanda fatală, regizorul începe să filmeze şi noi să tropăim pe loc în hol. După câteva minute de tropăit, omul se impacientează, opreşte filmarea şi strigă la noi:
- Ce mama dracului faceţi? Nu intraţi?
- Aaa, intervine nevinovat unul din noi, noi am crezut că trebuia să ne spuneţi dumneavoastră să intrăm.
- Nuuu, mugeşte regizorul ţinându-se cu mâinile de cap. Nuuu! Intraţi la comanda ‘motor’. Aţi înţeles?
- Daaa, răspundem noi aidoma corului Madrigal, acum e clar. Cât timp durase dialogul, o jună blondă cu părul în vânt se iveşte în capul scărilor cu intenţia vădită de a coborî. În şoaptă, îi solicităm colaborarea şi, spre surprinderea noastră, fata cuplează instantaneu. Aşa că, atunci când s-a auzit comanda cu pricina, noi dăm năvală în cameră ţinând blonda pe braţe cu părul fâlfâindu-i duios, o depunem pe masă, iar tipa se ridică alene într-un cot şi îl întrebă languros pe unul din noi:
- A fost bine, puiule?
Consternat de apariţie, tipul a uitat să oprească filmarea, drept pentru care începe iar să-şi care pumni în cap:
- Mă ucideţi! Mi se impută! zbiară el cu ochii cât cepele. Nu aşa ne-am înţeles!
- Ete na! ne sare nouă ţandăra. Adică, în loc să fiţi mulţumit că am adus o vietate în locul momâii, ne mai faceţi şi scandal? Nu mai înţelegem nimic.
-Măi, oameni buni, dragii mei, scumpilor, voi înţelegeţi româneşte? Eu dau comanda ‘motor’, iar voi intraţi uşor cu momâia pe braţe, cotiţi şi o depuneţi pe masă. Ce nu vă e clar?
- Ooo, aşa da, acum totul e foarte clar, răspundem noi în cor.
Şi o luăm de la capăt cu momâia după noi. Cu vocea tremurată, omul dă comanda. Noi luăm momâia pe braţe, dăm buzna în sală tropăind, cotim spre masă (aici regizorului i-a scăpat un uşor zâmbet de satisfacţie, oarecum prematură după părerea noastră) după care, ne continuăm virajul şi ieşim din cameră în aceleaşi tropăituri falnice.

După vreo cinci minute de tăcere profundă, regizorul a decis că e mai bine să renunţăm la scena asta.

Europa din noi (1)

Dacă vă reamintiţi, primele cerinţe imperative ale populaţiei revoltate imediat după sângerosul decembrie 1989 au fost două: abolirea pedepsei cu moartea şi deschiderea graniţelor. Dacă prima era un deziderat mai mult sau mai puţin urgent sau dacă era unul mai mult sau mai puţin util, asta e de discutat. Dar cel de-al doilea era mai mult decât o dorinţă, era un sentiment, o stare de spirit.
Era vorba de unul din lucrurile care îţi inspiră sentimentul adevăratei libertăţi. Nu toţi sperau sau doreau ca imediat să plece în cine ştie ce stăinătăţi şi nu toţi s e vedeau acum călătorind pe iahturi sau in avioane intercontinentale, dar era sentimentul de libertate care îl aveai la gândul că, dacă vrei şi ai bani, poţi să o faci oricând. Era mai mult decât abolirea unui sentiment de izolare, era abolirea unui sentiment de inferioritate pe care îl aveam toţi cetăţenii.
Ne uitam cu jind la cei puţini care puteau să plece şi chiar plecau, chiar dacă doar în ţări comuniste. Ne înflăcăra ideea în sine, faptul că ştiai că imaginile tale despre o altă ţară vor rămâne la stadiul pozelor sau filmelor văzute la televizor.
Îmi recunosc apartenenţa la acea masă de oameni privind cu jind peste gard, trăind mai mult cu speranţa. Să ştii că poţi pur şi simplu să te sui în maşină şi să pleci în altă ţară la fel cum ai pleca la ţară, la bunici, asta da, era un real sentiment că eşti liber. Recunosc faptul că am fost dintre cei care nu am aşteptat mult ca să mă bucur de acest sentiment în deplinătatea lui.
Primele semne de întrebare mi-au apărut atunci când am plecat în Turcia. Spre surprinderea vameşilor (şi, recunosc, şi a mea), portbagajul maşinii era gol. Nu aveam nici rulmenţi, nici farfurii, nici costume şi nici mercur. Era un turist, adică un om care practică activitatea numită îndeobşte turism. A doua ieşire ne-a produs (mie şi vameşilor) aceeaşi surpriză. Nu au găsit la mine altceva decât o sacoşă cu cele necesare unui turist. Lozincile strigate cu tărie că “nu ne vindem ţara” erau în asentimentul meu, chiar dacă nu găseam utilă afirmarea acestora pe stradă.
În deschiderea graniţelor am văzut întotdeauna nu numai o condiţie a libertăţii,, dar şi o datorie faţă de condiţia mea de om. Ştiam, cel puţin din auzite, de comportamentele civilizate ale diferitelor popoare şi era cel mai bun prilej ca să-mi actualizez condiţia. Era posibil ca şi în alte ţări oamenii să formeze cozi, dar eram convins că există şi o modalitate civilizată de a te manifesta în respectiva situaţie. Presupuneam că şi în Germania, de exemplu, oamenii aşteaptă autobuzul în staţii, dar abia aşteptam să mă integrez modului lor civilizat de a face acest lucru. Nu din slugărnicie, ci pentru că era vorba de un nivel cultural superior pe care nu numai că îl doream, dar pe care îl consideram necesar. Pentru mine, era adevărata şi reala integrare în Europa despre care se vorbea cu atât patos. Faptul că aveam legi mai mult sau mai puţin în acord cu legislaţia europeană, era pentru mine o problemă secundară. Legea bunului simţ am considerat-o şi o consider o lege cu valabilitate universală. Mă simţeam mai european dacă mă comportam ca un neamţ ordonat din Germania decât ca un român dezordonat din Germania. Ca om cu un comportament civilizat, nu am considerat niciodată concordanţa legilor ca pe o preocupare de căpătâi. De ce să mă intereseze cât e amenda în Austria pentru aruncatul gunoaielor pe stradă dacă eu nu fac aşa ceva? Faptul că puteam umbla liber de colo-colo mă făcea şi mă face să mă simt cât se poate de european.
Din păcate, am subestimat tenacitatea românească sau, mai bine zis, conservatorismul nostru. Conservatorism de cea mai proastă calitate. Comportamentul meu a rămas la stadiul de excepţie care, ca de obicei, confirmă regula. Nu numai că turismul s-a transformat în trafic de cea mai joasă speţă (spun asta doar gândindu-mă la vameşii astfel îmbogăţiţi), dar a exclus din el orice conotaţie umană sau culturală. Oamenii s-u dus la turci ca să vândă rulmenţi, nu ca să viziteze Moscheea Albastră. S-au dus în Viena ca să facă shopping, nu ca să viziteze parcul Prater. Şi exemplele pot continua la nesfârşit. Anii au trecut, dar nimic nu s-a schimbat din comportamentul nostru. Fenomenul pe care îl prevedeam şi îl aşteptam cu atâta ardoare s-a produs într-un sens total opus. Nu noi am asimilat din culturile civilizate existente în jurul nostru, ci noi am fost cei care am exportat neobosiţi neamprostia şi lipsa de civilizaţie. Am inundat ţările Europei cu hoţii noştri, cu cerşetorii noştri, cu prostituatele noastre, cu tâlharii noştri. Nu am auzit ca cerşetorii din Letonia să fi invadat străzile Londrei şi nici de tabere de de ţigani unguri în jurul Romei. Nu am auzit de hoţi de buzunare din Cehia şi nici de asasini din Slovacia care să fi invadat Madridul sau alte capitale europene. Încep să înţeleg că Europa nu a fost văzută ca o sursă de inspiraţie, ci ca o piaţă de desfacere a celor mai proaste şi neruşinate năravuri. Nu numai că am vândut ţara la modul cel mai propriu, dar ne-am vândut pe noi, ca popor. Ne-am vândut numele nostru.

Abia când toate acestea se vor termina va începe şi adevărata integrare a noastră în Europa.

Cum se montează un şifonier

Nea Ion este vecinul nostru. Om cumsecade, crescut şi trăit în spiritul neaoş românesc: nu se îmbată decât vinerea şi nu îşi bate nevasta decât joia. Îşi aprinde ţigara ori de câte ori iese din casă şi, ceea ce e mai grav, şi când intră în casă. Chiar dacă nu e casa lui. E drept că nu fumează mai mult de două pachete pe zi, astfel încât mirosul de tutun să nu-l acopere pe cel de băutură. Omul a rămas în cărţile de specialitate prin încercarea pe care a făcut-o de a mesteca un supozitor de Coprol, în loc să-l îndese viguros acolo unde îi era locul.
Astăzi mă trezesc cu el la uşă. După ce-şi aprinde ţigara şi după pompatul mâinilor de rigoare, omul dă glas unei cereri de ajutor: şi-a cumpărat un şifonier nou şi are nevoie de cineva înalt şi puternic să-l ajute. Adică de mine. Mândru că, în sfârşit, activitatea mea în bodybuilding va căpăta o valorificare, accept. Îmi mut masa musculară în apartamentul lui şi observ cu uimire că omul reuşise de unul singur să fixeze pe picioare planşeul de jos al şifonierului, un perete intermediar şi cei doi pereţi de capăt. Planul întocmit de el era ca, odată ce el pune pereţii pe poziţie, eu să le trag câţiva pumni pentru a se îmbina nuturile. Ca să mă ajute, el urma să-mi ţină contra pe faţa cealaltă a peretelui. Bun, zis şi făcut, ne apucăm de treabă. Aşezăm pereţii utilizând toate mâinile din dotare, omul trece de partea cealaltă şi, după câteva momente de concentrare, aud comanda: dă-i! Şi i-am dat.
Au fost necesare câteva minute bune ca să se risipească praful din încăpere şi ca aşchiile să se aşeze. După care, am văzut oripilat cum dispăruse orice formă sau idee de panou, şifonier sau îmbinare. Totul era îmbinări rupte, panouri despicate şi mult praf. Atât de mult că abia l-am văzut că iese de sub un panou damblagit, smulgându-şi părul din cap:
- Ce-mi făcuşi, bre, ce-mi făcuşi? M-ai lăsat fără şifonier!
- Stai puţin, nea Ioane. Nu matale mi-ai spus să îi dau un pumn? I-am dat.
- Da, bre, i-ai dat, da’ chiar aşa fără milă?

Perpetuum mobile

Cu ceva ani în urmă aveam de parcurs până acasă o bună bucată de drum, dar cel puţin jumătate din ea preferam să o fac pe jos. Veneam per pedes până la Piaţa Kogălniceanu, după care mă dedicam transportului motorizat.

Acum, un troleibuz era deja în staţie. Forma scuarului, poziţia mea precum şi a troleibuzului nu îmi permit să văd decât latura cu uşile. O mulţime densă se îngrămădeşte la uşa din spate. Încerc să mă apropii, dar fără să-mi estimez vreo şansă de reuşită. Stau ce stau, toleibuzul stă şi el, dar ceva ciudat îmi atrage atenţia: după un anumit interval de timp, chipurile călătorilor candidaţi la urcare se repetă! Ceva nu este în regulă. Nu cred în fenomene paranormale, aşa încât mă retrag ca să pot urmări fenomenul mai atent. Da, constatarea mea e reală, chipurile se repetă la interval de câteva minute!

Mă depărtez ceva mai mult de troleibuz încercând să obţin o imagine de ansamblu a situaţiei. Şi adevărul iese la iveală precum uleiul de măsline: sub efectul forţelor reunite ale călătorilor, panoul opus uşii din spate a căzut în stradă! Consecvenţi, călătorii împing ce împing, se urcă, traversează platforma din spate a troleibuzului împinşi de noii veniţi din spate, după care se trezesc în stradă. De acolo, dau în fugă ocol troleibuzului şi reiau ciclul!

Ion şi Coprolul

Chiar dacă nu este, Ion, vecinul meu îşi dă toată silinţa să fie un bărbat adevărat. Mi-am dat seama de asta imediat ce mi-a mărturisit că îşi bate nevasta în fiecare joi pentru că, deşi poate el nu ştie de ce, ea ştie cu siguranţă. Banii îi câştigă din ce muncesc el ca tehnician pe la un post de radio, iar ea ca femeie de serviciu pe la o sală de concerte. Sunt ani buni de când în casa lor s-a aşternut armonia. Practic, de când ea a descoperit că e mai bine să-şi ascundă ţuica în maşina de spălat. Iar joia, oricum e zi de plată a întreţinerii, aşa că nu prea are cine s-o audă când ţipă în pumnii lui. Au un copil, dar nu stă cu ei pentru că ea susţine că nu-i al ei, iar el susţine că nu-i al lui. Încet, încet, din bătaie în bătaie, au ajuns la pensionare şi îşi petrec cea mai mare parte a zilei bântuind pe la vecinii dornici de linişte. Apariţia lor provoacă de cele mai multe ori momente de deconectare pentru că este imposibil să nu spună o prostie. Aşa că, lumea din bloc îi primeşte cu o oarecare simpatie, ca să nu zic curiozitate.

Astăzi a fost rândul lui să apară la uşa noastră. Îi deschid oarecum neliniştit pentru că, deşi se află doar la un metru de mine, nu-i simt mirosul de alcool. Omul are o privire neliniştită şi, cerându-şi scuze pentru deranj, îmi mărturiseşte secretul vieţii lui: este constipat. Mă gândesc preţ de câteva clipe şi îi răspund că, în situaţia lui, cea mai bună soluţie este un Coprol. Omul îmi mulţumeşte şi dispare din câmpul meu vizual. Nu trece mult şi aud iarăşi soneria. Deschid ca să dau de aceeaşi faţă. De data asta, omul recunoaşte că nu are aşa ceva în casă şi mă întrebă dacă îl pot ajuta. Caut în dulapul cu medicamente şi găsesc o folie cu trei cartuşe de supozitor. I-o dau şi îi precizez să nu ia mai mult de două că va fi vai de fundul lui la modul cel mai propriu. Trec aproximativ două ore şi aud din nou soneria. Tot Ion era. Ochii holbaţi îmi spun că ceva este în neregulă cu el sau cu fundul lui. Folosind alfabetul latin şi limba română încerc să-i smulg o mărturisire:
- Ce este, nea Ioane, ce s-a întâmplat?
- Mmmglldbmml, îmi răspunde el cu aceeaşi privire holbată.
- Nu te înţeleg, vorbeşte cu litere de tipar, îi sugerez eu binevoitor.
- Bbbmmmlgnnnblllgp.
Cu această ocazie îi observ o oarecare greutate în mişcarea maxilarului din dotare. Ca să fiu mai exact, acesta îi este încleştat. Omul face un efort deosebit ca să-şi deschidă gura şi să-mi spună în timp ce mestecă o pastă albă şi groasă:
- Le-am luat pe toate trei, spune el dintr-o suflare.
- Eşti nebun! strig eu la el. Cum naiba le-ai băgat pe toate trei în fund? întreb eu mai mult ca să-mi revin. O să-ţi facă explozie!
- În fund trebuiau? se miră el. Eu mă chinui să le mestec de o oră...

Din vechime...

■ Când a plecat de-acasă, Prunariu i-a lăsat maică-sii un bilet pe masă: „Am plecat în Cosmos. Vin peste o săptămână”. Când vine, găseşte pe masă un bilet de la maică-sa: „Am plecat după brânză.. Nu ştiu când vin”. (26 mai 1981)
■ Un tip trecea pe stradă ţinând în mână, cu mare grijă, un sul de hârtie igienică. Trecătorii îl priveau invidioşi, iar unul chiar l-a întrebat: „Nu vă supăraţi, de unde l-aţi luat?”, „Acum câteva minute l-am scos de la Nufărul...”
■ La uşa unui apartament sună un puşti: „Tanti, ai făcut supă?”, „Da, puişor, vrei să guşti şi tu?”, „Nu, mulţumesc”, „Atunci, de ce-ai venit?”, „Te roagă mama să ne împrumuţi şi nouă osul”. (6 decembrie 1982)
■ Din dispoziţia lui Ceauşescu s-au făcut experimentări şi încrucişări de meri, pentru a se crea un soi de măr pitic, de numai 50 de cm, pe care să-l poată culege şi şoimii patriei. (28 septembrie 1983)
■ Un miliţian prinde o pereche făcând dragoste într-un boschet. Îi duce la secţie şi, de aici, în faţa tribunalului. La proces, fata e felicitată pentru patriotism şi băiatul pentru iniţiativă. Miliţianul e arestat pentru întrerupere ilegală de sarcină. (17 martie 1984)
■ Ce-i mai rece şi mai rece decât apa rece? Apa caldă. (17 ianuarie 1985)
■ De ce a luat comuna Scorniceşti titlul de „Erou al noii revoluţii agrare”? Pentru că a crescut cel mai mare bou. De ce n-a luat şi comuna Petreşti titlul de „Erou al noii revoluţii agrare”? Pentru că anul acesta nu s-a acordat titlul şi pentru cea mai mare vacă. (3 ianuarie 1987)
■ Ultima dorinţă a românilor: să moară Ceauşescu şi Elena să ajungă să trăiască din meditaţii la chimie. (28 decembrie 1988)
■ Ce-a fost înainte: oul sau găina? Mai înainte au fost de toate. (12 noiembrie 1979)

Bucla

Pentru cei care nu cunosc conceptul de “buclă”* oferim aici explicaţiile clarificatoare pentru a înţelege ce se întâmplă atunci când se spune despre un program de calculator că “intră în buclă” („looping”)*.
Directorul unei firme îi spune secretarei:
 - Vom pleca pentru o săptămână în străinătate la un congres şi sper să ne simţim bine împreună. Fă toate pregătirile necesare pentru călătorie...

Secretara îşi sună soţul:
 - Voi pleca cu şeful la un congres, în străinătate, pentru o săptămână. Te rog, dragul meu, ai grijă de tine în acest timp.

Soţul îşi sună amanta:
 - Nevastă-mea pleacă în străinătate pentru o săptămână. Hai să ne petrecem săptămâna asta împreună, prinţesa mea...

Amanta, care este învăţătoare la o şcoală particulară, îşi anunţă copiii:
 - Pentru că săptămâna viitoare am de rezolvat o problemă, voi lipsi de la şcoală. Deci săptămâna viitoare nu veniţi la şcoală.

Unul dintre copii, pentru că îşi iubeşte foarte mult bunicul, fuge la el şi îi spune:
 - Bunicule, săptămâna viitoare nu trebuie să merg la şcoală. Mi-ai promis că dacă vom avea timp liber, vom merge la munte împreună.

Bunicul, (care este directorul din această istorioară) îşi iubeşte foarte mult nepotul. Ca urmare, o sună pe secretară şi îi spune:
 - Nepotul meu m-a rugat să-mi petrec săptămâna viitoare cu el, aşa încât nu vom mai merge la congresul din străinătate. Te rog fă demersurile de anulare a călătoriei.

Secretara îşi sună soţul:
 - Directorul şi-a anulat călătoria aşa încât vom rămâne împreună, dragul meu...

Soţul îşi sună amanta:
 - Nu ne mai putem petrece săptămâna viitoare împreună pentru că soţia mea nu mai pleacă în călătorie.

Amanta îi anunţă pe copiii de la şcoală:
 - Problema pe care o aveam s-a rezolvat aşa încât săptămâna viitoare toată lumea vine la şcoală.

Copilul îi spune bunicului:
 - Bunicule, săptămâna viitoare mergem la şcoală aşa că, îmi pare rău, dar nu mai pot să-ţi ţin companie.

Bunicul director îşi sună secretara:
 - Nepotul meu tocmai m-a sunat să-mi spună că nu mai poate petrece săptămâna viitoare cu mine.

Ca urmare, continuă pregătirile pentru plecarea la congres...
Acum aţi înţeles ce înseamnă “buclă”?

TOTUL DESPRE SEX ŞI BĂUTURĂ

"Clinton a minţit. Un bărbat poate uita unde parchează sau chiar unde locuieşte, dar nu uită niciodată o partidă de sex oral, indiferent cât de nereuşită a fost."
Barbara Bush
"Poate că băutura nu este răspunsul, dar cu siguranţă te ajută să uiţi întrebarea."
Henry Mon
"Potrivit unor cercetări recente, femeile spun că se simt mai confortabil dacă se dezbracă în faţa unui bărbat, decât dacă ar face-o în faţa unei femei. Aceasta din cauză că femeile sunt foarte critice, în timp ce bărbaţii sunt doar recunoscători."
Robert DeNiro
"Un om inteligent se îmbată ori de câte ori este obligat să-şi petreacă timpul alături de proşti."
Ernest Hemingway
"Se zice că ar fi apărut un nou scandal în lumea medicală. Doctorii semnalează faptul că bărbaţii au reacţii alergice la prezervativele din latex. Acestea provoacă umflarea puternică a penisului. Şi, care-i problema?"
Dustin Hoffman
"Întotdeauna să faci când eşti treaz ceea ce ai spus că vei face când erai beat. În felul asta vei învăţa să-ţi tii gura!"
Ernest Hemingway
"Sexul este ereditar. Dacă părinţii tăi nu au făcut, nici tu nu vei face."
Anonim
"Într-adevăr, alcoolul este posibil să fie cel mai mare duşman al omului. Dar Biblia ne învaţă că trebuie să ne iubim duşmanii..."
Frank Sinatra
"Cunoaşteţi privirea aceea pe care o au femeile când vor să facă sex? Nici eu!"
Steve Martin
"Nu-mi trebuie decât o bere ca să mă îmbete. Problema este că nu-mi amintesc dacă este a treisprezecea sau a paisprezecea..."
George Burns
"Femeile au nevoie de un motiv ca să facă sex. Bărbaţii au nevoie numai de un loc unde s-o facă."
Billy Crystal
"Berea nu te îngraşă, ci îţi dă un sprijin. De mese, de pereţi, de vitrine..."
Gerard Way
"Să faci sex e ca şi cum ai juca bridge. Dacă n-ai un partener bun, ar fi bine să ai o mână bună."
Woody Allen
"Dacă bei, mori, dacă nu bei tot mori. Atunci bea ca să ştii de ce ai murit!"
Eminescu
"Mama mea n-a sesizat niciodată nimic ironic în a mă numi 'son-of-a-bitch'."
Jack Nicholson
"Oamenii sunt ca vinurile. Cu timpul, fie devin din ce în ce mai buni, fie se transformă în oţet."

Papa Ioan al XXIII-lea
"Femeile sunt capabile să mimeze orgasmul. Bărbaţii pot mima o întreagă relaţie."
Sharon Stone
"Există câteva dispozitive care cresc dorinţa sexuală, în special la femei. Cel mai important dintre acestea este Mercedes-Benz 500 SL."
Lynn Lavner
"Nu beau niciodată apă, mi-e să nu mă obişnuiesc prea tare cu ea."
W.C. Fields
"Bigamia înseamnă să ai o nevastă în plus. Monogamia e acelaşi lucru."
Oscar Wilde
"Îmi plac whisky-ul îmbătrânit şi femeile tinere."
Errol Flynn
"Vedeţi, problema e că Dumnezeu i-a dat bărbatului un creier şi un penis, dar nu i-a dat suficient sânge pentru a le folosi pe amândouă deodată."
Robin Williams
"Un dezavantaj al vinului este că face omul să încurce cuvintele cu gândurile"
Samuel Johnson
"Iubirea este răspunsul, dar în timp ce aştepţi răspunsul, sexul ridică nişte întrebări bunicele."
Woody Allen
"Nu beau niciodată apă; chestia aia rugineşte ţevile."
W.C. Fields
"Când am ajuns în America , nu ştiam să vorbesc engleza, dar viaţa mea sexuală era perfectă. Acum engleza mea e perfectă, dar viaţa mea sexuală e groaznică."
Julio Iglesias
"O sticlă de vin conţine mai multă filozofie în ea decât orice altă carte din lume."
Louis Pasteur
"Ultima dată când am fost înăuntrul unei femei a fost când am vizitat Statuia Libertăţii."
Woody Allen
"Nu eşti beat atâta timp cât poţi sta întins pe podea fără să te ţii de nimic."
Dean Martin
"Sunt un amant atât de bun, pentru că exersez foarte mult singur."
Woody Allen
"O femeie m-a determinat să mă apuc de băut, iar eu nici măcar nu am avut bunul simţ să îi mulţumesc."
W.C. Fields
"Sexul şi golful sunt singurele două lucruri de care te poţi bucura fără să te pricepi la ele."
Kevin Costner
"Când bem, ne îmbătăm. Când ne îmbătăm, adormim. Când adormim, nu păcătuim. Când nu păcătuim, ajungem în rai. Aşa că hai toţi să ne-mbătăm şi să mergem în rai!"
Brian O'Rourke
"Bisexualitatea dublează automat şansele de a avea o întâlnire sâmbăta noaptea."
Rodney Dangerfield
"Nu este adevărat că băutura schimbă caracterul omului. Îl dezvăluie mult mai clar."
John Osborne
"Este mai bine să nu fii fidel, decât să fii fidel fără să ţi-o doreşti."
Brigitte Bardot
"Băutura n-a rezolvat nicio problemă până acum. Dacă stai să te gândeşti, nici laptele..."
Anonim

"Dacă Dumnezeu nu ar fi dorit ca noi să ne masturbăm, ne-ar fi făcut braţele mai scurte."
George Carlin
"E bine să laşi băutura. Dar să nu uiţi UNDE.
Anonim

"Îl iubesc pe Mickey Mouse mai mult decât pe oricare femeie pe care am cunoscut-o."
Walt Disney
"Este bine să ne amintim că există cinci motive pentru a bea: venirea unui prieten, setea cuiva, frica de sete pe viitor, gustul excelent al vinului, sau... oricare alt motiv..."
"Sexul este unul din cele nouă motive pentru reîncarnare. Celelalte opt n-au importanţă."
George Burns
"Sexul la 90 de ani este ca şi când ai juca biliard cu o funie."
George Burns
"Nimeni nu va câştiga războiul sexelor; se fraternizează prea mult cu inamicul."
Henry Kissinger
"Personal, nu ştiu nimic despre sex, deoarece am fost măritată tot timpul."
Zsa Zsa Gabor
"Marea diferenţă dintre sexul plătit şi sexul gratis este că sexul plătit costă mai puţin."
Brendan Francis
"De ce ar trebui să primim sfaturi despre sex de la Papa? Dacă ştie ceva despre sex, nu ar trebui să ştie!"
George Bernard Shaw
"În America sexul este o obsesie, în alte părţi ale lumii este o realitate."
Marlene Dietrich
"Pentru a avea succes la sexul opus, spune-i că eşti impotent. Va face tot posibilul ca să îţi demonstreze contrariul."
Cary Grant
"În loc să mă recăsătoresc, mai bine îmi găsesc o femeie care să nu-mi placă şi-i dau pur şi simplu o casă."
Rod Stewart
"Munca de programator este ca şi sexul. O singură greşeală şi trebuie să plăteşti pentru ea tot restul vieţii."
Michael Sinz
"Prietena mea râde întotdeauna în timp ce facem sex, indiferent de ceea ce citeşte."
Steve Jobs

Niţă şi stampele chinezeşti

Niţă este responsabilul nostru cu convocarea. Fiecare avem un rol bine stabilit în cadrul grupului. Eu sunt responsabil cu muzica, Dorin cu spaţiul şi cu sucul de roşii, Silviu cu produsele agroalimentare, iar Niţă cu noutăţile culturale. Tot el este cel care face apelul şi ţine condica de prezenţă.
Cu toţii am căzut de acord că avem doar o viaţă care nu merită dormită, aşa că Niţă ne face apelul aproape în fiecare noapte după orele 24. Am preferat varianta asta pentru că altfel, de câte ori îl sună cineva pe Niţă, indiferent de oră, la întrebarea banală „ce faci”, răspunsul lui e invariabil „culegeam o scamă”. Blocurile noastre sunt foarte apropiate, iar pe timp de vară continuăm discuţiile pe diverse teme plimbându-ne pe aleile dintre blocuri până pe la orele două sau trei. Dacă vremea ne este nefavorabilă sau pe timpul iernii, discuţiile au loc la sediul lui Dorin. Nu suntem băutori şi nici fumători, aşa că deranjul e minim pentru el, având în vedere că locuieşte într-o garsonieră. Punem la repezeală câteva tartine, o muzică bună ca fundal, ne aşezăm comod pe unde apucăm şi începem discuţiile. Fiecare avem de învăţat câte ceva de la ceilalţi, aşa că ne tratăm cu toată seriozitatea.
De exemplu, autoritatea mea în materie de muzică uşoară este necontestată. Iar de când am deschis o

discotecă, nimeni nu mai are nici cea mai mică îndoială în privinţa competenţelor mele. Niţă, ca poet şi profesor la teatru are o autoritate clară în domeniul literar, autoritate consolidată de cunoştinţele lui enciclopedice. Dorin e profesor la Conservator, ceea ce face ca dialogurile avute cu el în materie de muzică să fie sublime, dialoguri accentuate de multe ori cu pianina din dotare, chiar dacă este trecut de miezul nopţii. Un booggie interpretat de Dorin brusc, pe nemâncate, cum se spune, ne scoală în picioare. Câteodată şi pe vecini... Silviu are reale abilităţi în materie de pictură, nu numai ca student la Arte ce se află, dar şi ca preocupare permanentă.
În timp, numeroasele întâlniri avute au făcut ca multe din cunoştinţele individuale să se întrepătrundă, dar fără ca asta să aducă vreo atingere autorităţii vreunuia din noi.
Este ora 24.03 şi telefonul sună. Ca de obicei, aud glasul dogit al lui Niţă:
- Ce faci? Dormeai ca un pensionar, ai?
- Cine? Eu? Nici vorbă. La ora asta? îi răspund eu încercând să par cât mai lucid.
- Hai, lasă picoteala şi hai la treabă, mă mobilizează individul fără milă.
- Ai vorbit cu ceilalţi? Ne vedem la Dorin, ca de obicei? întreb eu fără rost.
- Da, ca de obicei. Dar înainte de a ne întâlni la Dorin, vreau să te rog să treci pe la mine.
- Bine, în regulă, răspund eu încă buimac.
Mă îmbrac şi plec spre locuinţa lui Niţă. Pe drum încep să-mi pun întrebări. De ce vrea să trec pe la el mai întâi? Se simte rău şi nu poate merge singur? S-au strâns scame prea multe şi nu mai le face faţă? Şi alte asemenea întrebări legitime. Ajung la Niţă, mă pofteşte în garsoniera lui şi mă invită să iau un loc:
- Vezi să nu faci vreo scamă, mă avertizează el serios.
- Ia spune, frate, care e necazul, îl iau eu din scurt.
- Frate, îmi răspunde el grav, vreau să te rog să mă pui la curent cu toate noutăţile în muzică.
Solicitarea lui mă surprinde.
- Omule, nu e nicio problemă, dar va trebui să îţi pregăteşti câteva caiete şi câteva zile bune pentru asta. Sunt mii de lucruri de spus şi mă îndoiesc că le vei reţine din prima.
- Băiete, nu e nicio problemă, sunt dispus la orice sacrificiu. Vezi că ţi-a căzut o scamă, mă avertizează el printre altele.
- Bine, cum vrei, eu te-am avertizat ca să nu avem vorbe. Dar îmi vine greu să cred că vei reţine aşa uşor tonele de informaţii fără practică. Iar tu nu ai nici măcar un radio cu tranzistori.
- Nu-ţi face probleme, tu doar dă-i bătaie.
- Niţă, dragul meu, dar mi-ar fi mult mai uşor dacă mi-ai spune măcar ce te-a apucat aşa, brusc sau la ce îţi trebuie.
- Frate, am cunoscut o fată, îmi spune omul în timp ce ciuguleşte de pe jos nişte scame.
- Hehe, bravo, felicitări, îi răspund eu nelămurit în continuare. Şi ce are fata cu muzica?
- Are, cum să nu aibă? După vreo zece de zile de la prima întâlnire, am vrut să o invit pe la mine.
- Hehe, ţap bătrân ce-mi eşti! îi răspund eu rânjind semnificativ.
- Stai, nu te ambala, îmi taie el elanul. Blânda copilă nu a vrut să vină.
- Hopa! strig eu satisfăcut.
- Da, măi. Indiferent ce motiv invocam, tipa nu şi nu.
- Bravo ei! o laud eu. De scame i-ai spus?
- Taci şi fii atent! Aşa a mers până într-o zi când, i-am spus că dacă vine, îi pun să asculte ultimele noutăţi în materie de muzică.
- Uau! Da’ ştiu că joci tare, omule.
- Asta e, n-am avut încotro, răspunde el modest. După care continuă:
- Şi copila nevinovată a cuplat. A zis că vine. Totul a mers bine până aici, în capătul aleii când, nu ştiu ce i-a venit să mă întrebe dacă am şi trupa Mötley Crue.
- Evident, i-ai spus că o ai, am ricanat eu.
- Evident! Dar copila pură a continuat cu întrebările şi, bucuroasă nevoie mare, m-a întrebat care e ultima lor piesă.
- Iar tu habar n-ai avut şi atunci, ea s-a întors şi a plecat.
- Vorbeşti de parcă ai fi fost de faţă, răspunde Niţă trist.
În faţa ochilor îmi apare clar dezastrul. O dragoste ce putea fi nemuritoare a dispărut ca un fum din cauza

numelui unei piese muzicale. Îmi dau seama că sufletul omului e frânt. Dar domeniul muzical e prea vast şi e vorba de o responsabilitate pe care nu mi-o pot asuma, aşa că îi răspund:
- Frate, ştii care e părerea mea? Mai bine îţi cumperi o colecţie de stampe chinezeşti.

Momentul poetic

De data asta suntem un grup mai reprezentativ. Alături de mine şi de Dorin, se mai află şi Silviu care, politicos cum îl ştim, nu a putut veni fără Niţă. Acum, prin noi, sunt reprezentate cele mai nobile ramuri ale artei. Dorin, ca profesor la Conservator, reprezintă muzica, eu, ca student începător, arhitectura, Niţă este profesor la teatru şi poet consacrat, iar Silviu un pictor pătimaş în timpul liber, adică, mai toată ziua pentru că e student la Arte. Ne aflăm pe litoralul însorit al Mării Negre, bun prilej de a ne schimba şi noi culoarea dominantă. Hălăduim de câteva zile bune litoralul după un regim şi program foarte strict respectate. Harnici cum ne ştiţi, nu putem pune geană pe geană după ora 10 dimineaţă, aşa că ne dăm jos din paturi, ne facem toaleta şi ne repezim pe plajă să prindem ultravioletele de ora 11. 15 minute pe o parte, 15 minute în apă, 15 minute la o bere, alte 15 minute pe cealaltă parte, alte 15 minute în apă, alte 15 minute la o bere şi aşa o ţinem până la asfinţit. Odată lăsată seara, firi romantice, ne fixăm la o terasă din apropierea plajei şi, printre mici şi sticle de bere, ne imaginăm cum ar arăta asfinţitul în Marea Neagră. Reveniţi la hotel intrăm în programul de seară. Duşul de rigoare, schimbatul hainelor şi ieşim pe faleză la o plimbare binemeritată şi o cură de aerosoli. Atraşi de aerosolii emişi de mulţimea de terase, facem o haltă scurtă, de cel mult două ore, ca să verificăm dacă ciorba de burtă e dreasă cum trebuie, micii sunt bine preparaţi şi berea e rece, după care ne continuăm plimbarea.
Acest program încărcat a dus la dezvoltarea deosebită a muşchilor abdominali, lucru care se observă cel mai bine din profil. Plimbările nu sunt deloc scurte, nici ca durată şi nici ca parcurs. Plecăm dintr-un capăt al staţiunii şi ajungem până la celălalt (evident, cu retur), iar nu odată am observat că ne-au prin orele unu sau două din noapte. Nu sunt simple plimbări de turişti nefăcători de nimic, ci adevărate colocvii ambulante în care dezbatem sine ira et studio probleme legate de muzică, poezie, pictură sau arhitectură. Fiecare din noi, profesionist sau diletant, după puteri şi pregătire, încearcă să-şi aducă un aport cât mai substanţial la îmbogăţirea cunoştinţelor grupului.
Aşa şi în această seară. Mergem în grup compact pe faleză, ţinând cap compas sud-sud-vest, cu un vânt de 2 km/h din spate, umiditate 82,6% şi vizibilitate 7/10. E adevărat, vizibilitatea e ceva mai redusă din cauza fumului emanat de terasele cu mici. E seara poeziei şi fiecare încercăm să etalăm o paletă cât mai cuprinzătoare a cunoştinţelor din dotare. Evident, Niţă ne ia cu două lungimi, dar nu suntem invidioşi ci, din contră, îl privim ca pe un maestru al grupului nostru. Motivaţi de expunerile lui, ne trec tot felul de gânduri şi imagini poetice, lucru de care nu scapă nici Dorin. Brusc, vedem cum acesta se opreşte în mijlocul drumului cu o mână la frunte şi una la şold. Uimiţi de postura lui, îi adresăm o întrebare timidă şi cât se poate de curtenitoare:
- Bre, ce mama naibii te-a apucat?
Cu o privire pierdută şi faţa trădându-i o concentrare maximă, omul ne răspunde simplu şi şoptit:
- Am compus o odă în metru antic.
Rămânem cu toţii perplecşi, inclusiv maestrul Niţă. De la Homer încoace, toţi ştim ce înseamnă o odă şi cât de dificilă este o asemenea lucrare. Iar ca să compui o odă în metru antic în sistem ambulant, după ce te-ai umflat toată ziua de mici şi bere, e o chestie care depăşeşte puterile noastre de înţelegere. Omul chiar dovedeşte capacităţi intelectuale nebănuite. Îl auzim cum vine cu precizări:
- Mai staţi un minut şi vi-o recit.
Ne privim ceasurile. Este ora 01 şi 43 minute. Momentul trebuie reţinut cum se cuvine. Nimeni nu mai îndrăzneşte să scoată o vorbă. Concentrarea atinge apogeul. Dorin a rămas în mijlocul aleii cu mâna la cap, iar faţa lui este o icoană a suferinţei. Niţă încercă să-l sprijine ţinându-l după umeri.
- Gata, zice el într-un târziu, fiţi atenţi!

- Maestre, suntem ochi şi urechi, declamăm noi în cor cuprinşi de emoţia unui asemenea moment.
- Lucrarea se numeşte „Odă femeilor dilimane”.
Schimbăm priviri nedumerite. Niciunul din termeni nu ne este necunoscut, dar subiectul ni se pare deosebit de vast şi dificil. Dorin ne face din nou semn să fim atenţi şi porneşte să recite oda:
- Odă femeilor dilimane. Lăsaţi-ne’n durerea noastră!
Urmează cam 2 minute şi 26 secunde de tăcere. Dorin continuă:
- Gata, ce vă uitaţi aşa? Asta a fost!

România şi românii de azi

Vă spun sincer că, iniţial, acest articol intenţiona să atingă un singur subiect. Dar, pe parcursul redactării, a apărut o legătură cu un cu totul alt subiect, dar care merită toată atenţia. Dar, destul cu vorbăria şi să trecem la treabă.
Este vorba despre ceea ce fac românii cu limba lor. Vechiul adagiu enunţat de Ienăchiţă Văcărescu, cel cu „las vouă moştenire creşterea limbii româneşti / şi-a patriei cinstire” este desuet pentru generaţia de azi. Pe lângă mutilarea limbii cu anglo-expresii care abia pot fi pronunţate sau înţelese chiar de către emitenţi, acum a mai apărut un fenomen, acela al mutilării bietelor cuvinte româneşti rămase nealterate. Am observat fenomenul în mod deosebit odată cu apariţia celebrelor sintagme “flacăra violet” sau „flăcări violet”. Din cursul primar învăţătorii au ca primă grijă să ne înveţe că, în limba română, adjectivul se acordă un totalitate cu substantivul determinat, asta însemnând că se acordă şi în gen şi în număr. Putem spune o „casă galbenă” (substantivul „casă” fiind de genul feminin, genul este preluat şi de adjectivul „galben”) dar nu putem spune un “cal galbenă”. Dezacordul este evident şi strident. Similar se prezintă situaţia în ceea ce priveşte acordul cu numărul substantivului. Putem spune „mere roşii” (substantivul „mere” fiind la plural, numărul este preluat şi de adjectivul „roşu”), dar ne doare urechea dacă auzim „mere roşu”. Cred că au fost suficiente aceste câteva rânduri ca să ne dăm seama că sintagmele de care pomeneam la începutul articolului sunt cât se poate de greşite. Putem spune „flacăra violetă”, dar este incorect „flacăra violet”. La fel de bine putem spune “flăcări violete”, dar este greşit „flăcări violet”.
Cu mare surprindere observ că mass media românească, în preocuparea ei pentru apologii ale nimicului, nici măcar nu este atentă la ceea ce scrie sau pronunţă. Bani să iasă! Accept (cu durere în suflet) faptul că au devenit redactori sau moderatori oameni fără nicio calificare sau experienţă, prezentatoare care ajung pe un post de televiziune doar pentru că au pozat goale, reporteri sau redactori angajaţi pe pile, dar chiar ca nimeni să nu adopte nicio atitudine, deja e de neînţeles. Citeam că, în Franţa, a fost necesară întrunirea membrilor Academiei pentru a se accepta utilizarea în vorbirea curentă a coruptelei „prof” în loc de „profesor”. La noi, societatea civilă, intelectualitatea sau membrii Academiei au cu totul alte preocupări. Mai nou, aceea de a numi noi membri. Ca o Academie să numească printre membrii ei un preşedinte, fie şi al altei ţări, nu este un sacrilegiu. Este un gest care ţine de curtoazia faţă de personalitatea respectivă sau un gest de prietenie în relaţia dintre două ţări. Sunt o mulţime de preşedinţi membrii de academii din ţara lor sau de aiurea fără să aibă niciun merit academic, la fel cum sunt o mulţime de preşedinţi membrii ai diverselor colane, ordine sau însemne cu care nu au nimic în comun. Cu riscul de repetare, dar gestul nu are nimic anormal sau viciat în el. Ce este dincolo de orice imaginaţie este motivaţia anunţată de respectivii academicieni. Pentru că le-a dat sediu şi i-a făcut bugetari? Oare, în Academie, nu există un consilier de imagine, o minte limpede, cineva care să îmbrace asemenea declaraţii într-o formă acceptabilă? Mergând pe această idee, e de aşteptat ca cei din Consiliul Suprem al Magistraturii să îl adauge între membrii săi pentru că a promulgat cine ştie ce lege. Sau ca Sindicatul şoferilor să îl numească Lider de sindicat pentru că a promulgat legea cu taxa de mediu? Sau profesorii să îl numească profesor emerit pentru că a promulgat legea învăţământului? Maneliştii să îl declare Tatăl lor pentru că a declarat că suntem o ţară de manelişti, Uniunea scriitorilor să-l declare membru pentru că a aprobat Bugetul de stat, Armata să-l declare Comandant şef pentru că a fost în vizită la soldaţii din Afganistan şi aşa mai departe. Ceea ce preşedintele a făcut, a făcut pentru că astea îi sunt îndatoririle lui, ăsta e obiectul muncii lui. Sediul nu l-a dat de pe moşia lui şi nici salariul de bugetari nu li se dă din încasările fabricii de îngheţată. O asemenea motivare mercantilă, o asemenea linguşeală de la oameni de mare ţinută, oameni emblematici ai societăţii noastre, nu este altceva decât dovada micimii şi decăderii la care a ajuns societatea românească. Aş intenţiona să afirm că mai jos de atât nu se poate, dar îmi este teamă că la noi se poate.
De fapt, aşa cum am învăţat umblând printre tarabele din piaţă, preşedintelui nu-i pot face nicio imputare deoarece nebun nu este cel care cere, nebun este cel care dă.
P.S. Aud că preşedintele a refuzat titlul acordat. Personal, nu mă interesează nici dacă a acceptat, nici dacă a refuzat. Doar mă umileşte umilinţa acelor academicieni.

Horoscop

După cum sper că aţi observat, de azi apare o pagină nouă: Horoscopul zilei de azi. El vă va prezenta zilnic ce prezice zodiacul pentru zodia celor născuţi în ziua respectivă. Vă rog să reţineţi că, pentru a fi în concordanţă cu ziua, pagina va afişa doar horoscopul zilei în curs, cel anterior urmând să fie şters.

Doamna şi domnul

În mod absolut involuntar, în colectivul nostru de tineri s-au strecurat şi două persoane mai vârstnice. Este vorba de un domn şi o doamnă. Domnul Condescu, căci de el este vorba, este un tip solid, înalt, îmbrăcat permanent la costum şi cu o fiică stundentă în anul doi la nu ştiu ce facultate. Cu siguranţă el are în peste 60 de ani. Este de fapt o relictă, întrucât a fost şeful colectivului până la numirea celui pe care îl avem acum. Foarte sobru, distins, aş îndrăzni să spun mai mult distant, tipul nu prea e agreat cel puţin din cauza costumului cu care vine îmbrăcat şi vara. Biroul lui este amplasat oarecum chiar în mijlocul încăperii, lângă fereastră. Doamna Damian, căci despre ea este vorba, are o vârstă apropiată de a lui, are părul alb, umblă îmbrăcată permanent cu o jachetă grena, fumează de rupe, are şi ea o fată studentă prin anul doi la una din facultăţile din Bucureşti şi are amplasat biroul faţă în faţă cu al domnului Condescu. Una din îndatoririle din fişa de post a doamnei este aceea de a-i face cafeaua domnului imediat ce acesta intră pe uşă.
Nicuşor, colegul nostru înzestrat pe lângă o barbă deosebită şi cu un spirit de observaţie deosebit, observă ceva interesant:
- Vere, zice el (dintr-un spirit de colegialitate deschisă, toţi acceptăm să ne adresăm unul altuia cu apelativul de “văr”) într-o dimineaţă, am văzut cum îi face cafeaua.
Nu e nevoie de precizări suplimentare pentru că toţi înţelegem la cine se referă atunci când spune “îi”.
- Cum, vere? ne manifestăm noi curiozitatea.
- Fiţi atenţi: ea (şi ştim la cine se referă) pune la plecare ibricul pe raftul cel mai de jos al biroului, fără să-l acopere. A doua zi, vine şi pune altă cafea peste zaţul rămas din ziua trecută! Iar pe raftul aflat deasupra ibricului cel nespălat, stă scrumiera cea necurăţată de scrum şi mucuri! Iar el (ştim la cine se referă) bea mixtura ucigaşă!
Deşi tineri şi fără experienţă, suntem tulburaţi. Este odios! Ne este clar că femeia vrea să îl ucidă. Il rugăm pe Nicuşor să înceteze cu amănuntele pentru că niciunul nu mâncasem de prânz. Situaţia este atât de dramatică încât, deşi facem o şedinţă scurtă cu ocazia mesei de prânz, nu găsim nicio soluţie. Până la urmă, Costică vine cu o propunere:
- Dacă, din pură şi accidentală întâmplare, cineva se loveşte de biroul ei şi biroul se scutură, ceea ce face ca scrumul din scrumieră să cadă în ibric? A doua zi, ea va face cafeaua în zaţul cel poluat. Ei, ce ziceţi? Omul observă, se ridică, o gâtuie pe madam şi totul se termină cu bine.
Medităm câteva clipe până ia cuvântul Lucica:
- Toate bune şi frumoase, dar ce facem cu cadavrul?
Intervenţia ei generează discuţii aprinse: unii zic să îl lăsăm acolo că tot nu face nimic toată ziua şi nu se va observa, alţii propun ca să se ofere cineva să-l ducă acasă, iar alţii consideră că va rămâne vie. Fiind în majoritate, acceptăm varianta lor. Tot Lucica este eroina care se oferă să se împiedice de birou. Gestul ei merită toată lauda pentru că se poate alege cu o vânătaie. Nu a reuşit din prima zi, dar în a doua a avut un succes deplin. A treia zi aşteptăm urmările. Vine doamna, vine domnul, se salută foarte respectuoşi, iau loc la birourile din dotare şi doamna se apucă de făcut cafeaua. Şi o face exact peste zatul amestecat cu scrum! Omul îşi bea cafeaua lent, iar în timpul ăsta mai lucrează câte ceva. Timpul trece şi nimic nu se întâmplă. Suntem atât de tensionaţi încât lucrăm cu 46,32% sub capacitatea noastră uzuală. În ziua următoare, aceeaşi tortură şi aceleaşi efecte lipsă. Începem să ne îndoim că se va petrece ceva elocvent pe parcursul vieţii noastre.
Trec vreo două săptămâni şi ne trezim că Nicuşor ne invită la o bere. Chestia e stranie pentru că ştim bine că nevastă-sa nu-i dă bani nici cât să bea el una singură. Acceptăm din curiozitate. Printre cârnăciori olteneşti şi halbe, Nicuşor trânteşte bomba:
- Ştiţi ce am mai observat? Că madam îşi ţine un picior între picioarele lui!
Aproape că picăm pe spate de uimire. Barba îi dă un aer deosebit de seriozitate lui Nicuşor, aşa că nu are rost să-l punem să se jure. Ehe, lucrurile se schimbă grav de tot. Suntem tineri, glumim, facem bancuri, unele chiar mai decoltate, dar nu minţim şi nu înşelăm. Ne cunoaştem familiile între noi şi ni le respectăm. Dar ca nişte babalâci cu copii de vârsta noastră să se dedea la aşa ceva, nu acceptăm. Instantaneu se constituie echipa de intervenţie şi se întocmeşte planul de măsuri cu sarcini, termene de execuţie şi persoane responsabile. Şi ocazia nu întârzie să apară. Nicuşor, cel cu barbă şi spirit de observaţie, prinde momentul optim: ea a făcut cafeaua, s-au aşezat la birou iar el o savurează în timp ce cucoana îşi descalţă un picior şi îl pune pe sub birou, pe scaunul lui, exact între picioare. În acel moment, într-o sincronizare perfectă, eu intru năvalnic în birou, cu o faţă cât mai speriată şi îi spun:
- Domnu’ Condescu, acum, în momentul ăsta directorul a zis să vă prezentaţi la el! Urgent de tot!
În aceeaşi fracţiune de secundă, sună telefonul, Lucica răspunde şi vine cu o faţă speriată lângă cucoană:
- Doamnă, de la secretariatul ministrului! Acum, în momentul ăsta!
Sub emoţia unor asemenea solicitări, cei doi uită de intimitatea lor şi dau să se ridice brusc. Ceea ce s-ar fi putut întâmpla de minune dacă madama ar fi avut un picior mai puţin. Adică, exact cel aflat între picioarele lui Condescu! Avântul îi face aproape să se răstoarne. Ea se aşează din nou şi încearcă să-şi tragă piciorul, în timp ce el se ridică. Nu reuşeşte şi el e nevoit să se reaşeze. Inerţia îşi spune cuvântul şi ea aproape că se răstoarnă cu un picior încălţat şi cu celălalt desculţ, fluturând prin aer. Aplecat peste birou, cu mâinile între picioare, el lasă să-i scape câteva cuvinte edificatorii:
- Stai, ce faci? Îmi rupi pantalonii!
A fost suficient ca, în două luni, ambii să se retragă la pensie.

Prima frică

La mare, la soare, în orice împrejurare! Asta e deviza noastră şi o respectăm cu sfinţenie. Am plecat la mare în grup compact eu, Dorin şi Silviu. Ca să nu vină cu mâna goală, Dorin a venit şi cu fratele şi cumnata lui.
Deşi am găsit cazare undeva, prin Constanţa, zilnic facem plajă în dreptul hotelului Perla din Mamaia. E un loc propice din punct de vedere al utilităţilor. Şi când spun asta, mă gândesc la tonetele cu bere rece. Cu cearşafurile întinse nu ocupăm mai mult de 0,003 hectare din suprafaţa plajei. Exceptând-o pe cumnata lui Dorin, toţi posedăm unele abilităţi de înotători, lucru pe care ne străduim să le etalăm zilnic, spre spaima şi mânia salvamarilor. Din fericire, până acum, niciunul nu ne-a ajuns cu vâsla.
Astăzi e o zi ca şi celelalte. Ajungem la plajă, ocupăm arealul delimitat de cearşafurile noastre, ne dezbrăcăm şi ne lenevim la soare. După ceva timp, intrăm în mare, înotăm şi ne bălăcim, revenim, bem câte o bere şi iarăşi lenevim. Ciclul acesta se repetă neschimbat zi de zi. În timp ce eram la etapa de lenevire, mă trezesc sculat de Lenuţa, cumnata lui Dorin:
- Băiete, ia de te scoală că nu ştiu ce e cu Dorin.
Buimac, îi solicit lămuriri:
- Cum adică?
- A intrat în apă de o ju’ma de oră şi nu a mai ieşit.
Hopa! Asta e grav. Dorin ştie să înoate cu adevărat, dar niciodată nu a depăşit lungimea digului sau nu a stat în apă mai mult de un sfert de oră (din cauza unui deficit glandular, omul nu poate sta mai mult de un sfert de oră pe plajă fără să bea o bere). Mă ridic, mă apropii de mal şi încep să scrutez zările. Oricât mă străduiesc, nu reuşesc să identific niciun obiect sau corp care să-mi sugereze prezenţa lui Dorin. Decid cu rapiditatea care mă caracterizează:
- Silviu, tu vei bântui pe mal în ideea că i-a scos apa cadavrul. Îl vei putea recunoaşte lesne după mirosul de bere şi aluniţa de pe fesa stângă. Eu, voi intra în apă şi voi înota încoace şi încolo până dau de ceva concludent.
După care trecem la fapte. Intru în mare şi încep să înot. Din când în când, mă mai opream şi încercam să mă

uit în jur înălţându-mă cât puteam din apă. Înotam 100 de metri, mă opream şi mă uitam strigându-l cât puteam de tare. Valuri nu erau, aşa că vizibilitatea era optimă. Şi tot aşa până când, uitându-mă spre ţărm, mi-am dat seama că am ajuns la o distanţă la care nici delfinii nu se aventurează neînsoţiţi. Cu gândul la cele mai groaznice lucruri care i s-ar fi putut întâmpla lui Dorin, iau cap compas hotelul Perla şi încep să înot spre mal. Dar, de data asta, fără să mă mai opresc să îl caut sau să îl strig. Pur şi simplu, mi-am băgat capul între umeri ţi am început să lopătez fără milă, cu gândul de a ajunge cât mai repede la mal. Înotam rapid şi în forţă, aşa cum vedem la concursurile de înot. Cu tot plescăitul produs de înot, după un timp încep să aud murmur de voci, semn că m-am apropiat de mal. Am continuat să înot fără oprire până m-a pocnit mingea aruncată de un puşti. Mă opresc din înotat, simt nisipul sub picioare şi încep să păşesc spre mal gâfâind ca locomotiva lui Stephenson. Ies complet din apă şi încep să mă uit în jur cu speranţa că-mi voi revedea locul de campare. Totul îmi părea necunoscut! Alte persoane, alte funduri, alţi copii care zbiară, alte tipe cu frunze pe nas. Las la o parte privitul plajei şi încep să caut repere pe faleză. Stupoare! O imagine total necunoscută. Alte hoteluri, alte clădiri şi nici urmă de Perla. Debusolat complet, mă întorc uşor şi văd în stânga mea cum intră în apă digul şi trambulina de la Cazinou! Intrasem în apă în dreptul hotelului Perla şi ieşisem la Cazinou.
În acel moment mi-a fost pentru prima dată frică. O frică adâncă, sălbatică şi nemiloasă pe care o simţeam în fiecare celulă. Era clar că fusesem mânat de un curent şi nu de forţa proprie. Dar dacă curentul ar fi avut direcţia inversă, de la mal spre larg? Mi s-au înmuiat genunchii, imaginea mi s-a întunecat şi am simţit cum cad pe plajă. Îmi venea să vomez, urechile îmi ţiuiau şi vedeam negru în faţa ochilor. Am reuşit să mă adun şi să stau strâns cu genunchii la gură respirând adânc şi rar. După câteva minute am simţit că îmi revin şi am putut să văd şi să gândesc limpede. Mi-am dat seama că acest gând îmi produsese toată starea de frică. Am mai pregetat câteva minute pe bordura falezei nevenindu-mi a crede prin ce primejdie trecusem, după care, cătinel, am luat drumul înapoi spre hotelul Perla.
Ajuns la locul de tabără, surpriza a fost totală: toată trupa era pe mal uitându-se şi strigând în larg după mine, alarmaţi de întârzierea mea. Ce se întâmplase cu Dorin? Era bine mersi, ieşise din mare fix după un sfert de oră şi fusese la coadă la bere.

Taximetrist fără voie

Mă întorc de la serviciu cu autoturismul din dotare. Mă simt bine în maşinuţa mea sport, de 2+2 locuri şi motor puternic. Sentimentul devine cu atât mai plăcut cu cât văd aglomeraţiile din staţii. Astăzi, mai mult ca de obicei, transportul în comun mi se pare supraaglomerat şi mă felicit pentru inspiraţia avută de a utiliza maşina.
Drumul decurge fără niciun eveniment deosebit şi văd cum se micşorează distanţa până acasă. Mă încadrez, semnalizez, virez stânga şi intru pe ultimul aliniament din drumul meu. În acel moment, un cetăţean care stătea pe o trecere de pietoni în dreptul unui scuar, aproape că îmi sare în faţă făcând semne disperate cu mâinile.
Opresc şi deschid geamul mai mult cu intenţia de a-i zice vreo două de la obraz, dar tipul mi-o ia înainte:
- Bună ziua! Îmi cer scuze. Puteţi să mă ajutaţi?
Nu-i răspund nimic şi mă uit la el întrebător. Omul pricepe mesajul şi continuă:
- Trebuie să ajung urgent la aeroport şi nu e niciun taxi în staţie.
Fără să spun o vorbă, mă uit în jurul meu. Are dreptate. Cele două staţii de taxi din zonă sunt pustii. Îmi întorc din nou privirea spre el:
- Vă rog mult, e o problemă de viaţă şi de moarte dacă pierd avionul! Plătesc oricât.
Găsesc că e momentul să îi răspund:
- Domnul meu, eu nu sunt taxi, nu vreau să alerg ca nebunul pe străzi şi nici nu mă interesează cât îmi plătiţi.
Şi dau să închid geamul. Omul devine disperat:
- Vă rog din tot sufletul, nu mă lăsaţi, am nevoie să ajung neapărat la aeroport.
Mă mai uit odată în jur şi nu văd nimic ameninţător. Pe stradă mai circulă maşini, iar eu mă gândesc să-i dau o sugestie în acest sens, dar omul prinde ideea:
- Dacă stau să mă rog de fiecare, nu mai ajung în vecii vecilor!
M-am săturat de insistenţele lui şi mă gândesc că nu mă grăbesc, aşa că îi fac semn să urce în dreapta. Cetăţeanul prezintă o imagine decentă. Proaspăt ras, la costum gri şi cravată asortată cu toată căldura de afară, cămaşă albă, hainele sunt curate şi călcate, pantofii lustruiţi. În mână are o mică servietă maronie. Ia loc în scaun, îşi prinde centura de siguranţă şi pune servieta jos, între picioare. Îi fac semn să o pună pe bancheta din spate, dar nu îmi răspunde în niciun fel. Pornesc şi mergem o bună bucată de drum fără o vorbă. Ajunşi prin zona bisericii Caşin, omul încearcă să se aplece ca să caute ceva în servietă. Nu reuşeşte să ajungă şi îşi scoate centura de siguranţă. Scoate o hârtie din servietă, se uită la ceva, se apleacă să ia servieta şi să pună hârtia la loc. În acel moment văd ceva ce mă înfioară: sub haină are un ham din piele şi în ham un revolver.

Momentul mi se pare deosebit de dificil. Omul îşi ridică privirea şi mă surprinde. Începe să zâmbească şi zice:
- Staţi liniştit. Uitaţi, mai am unul.
Zicând astea, îşi desfce haina de tot şi pot vedea că are dreptate. Sub braţe, prinse într-un fel de hamuri de piele, sunt două revolvere. Mă gândesc rapid şi decid că cea mai bună soluţie e afişarea unei atitudini indiferente. Aşa că îmi văd de condus fără să spun nimic, dar blestemându-mă în gând pentru iniţiativa avută. Omul continuă cu explicaţiile:
- Nu vă faceţi nicio problemă, nu sunt tâlhar. Sunt de serviciu la la paza unei curse externe şi dacă întârzâi e de rău pentru toată lumea.
Îl privesc neîncrezător şi îmi văd de condus. Intru în incinta aeroportului, omul îmi lasă pe bord o sumă mai mare decât ar fi fost necesară pentru un taxi pe traseul dus-întors, îşi ia servieta şi o ia la fugă spre clădirea aeroportului. Îl urmăresc şi abia acum mă liniştesc. Nu cred că un terorist ar fi putut intra în clădirea administrativă înarmat până în dinţi şi nimeni să nu zică nimic. Mai aştept câteva minute şi văd că nimic nu se întâmplă, aşa că plec spre casă. Dar îmi fac promisiunea ca să nu mai iau niciodată un autostopist.

Astăzi este o zi importantă!

O legendă nordică povesteşte că un prinţ s-a îndrăgostit de o prinţesă uimitor de frumoasă dar care, pe cât era de frumoasă, pe atât era de rea. Toate cererile lui în căsătorie au fost refuzate până într-o zi când, prinţesa cea rea i-a spus:
- Mă voi căsători cu tine dacă îmi aduci inima mamei tale.
Orbit de dragoste, prinţul s-a repezit acasă, a scos pumnalul, l-a împlântat în pieptul mamei şi i-a scos inima. În timp ce alerga spre prinţesa cea rea s-a împiedicat şi a căzut, julindu-se rău la un genunchi. În acel moment, dinspre inima mamei s-a auzit o voce:
- Te doare, mamă?
Mi se pare cel mai frumos omagiu adus dragostei de mamă. De ce am scris aceste rânduri? Pentru că azi este o zi deosebită.
Este ziua femeii care, cu ani în urmă, într-o zi friguroasă de ianuarie a dat naştere unui băiat.
Este ziua mamei care a înţeles să-şi sacrifice şapte ani din viaţa şi carieră pentru a-şi creşte şi educa fiul.
Este ziua mamei care l-a îngrijit şi ocrotit cât timp fiul ei era mic.
E ziua mamei care a înţeles să-l apere ca o leoaică atunci când era neajutorat.
E ziua mamei care plângea când auzea isprăvile făcute de el la şcoală şi îl mângâia când venea acasă.
E ziua mamei care nu l-a bătut şi nu l-a certat niciodată.
E ziua mamei care a tremurat de grija lui când era plecat şi îi mulţumea lui Dumnezeu doar pentru că îi auzea glasul.
E ziua mamei care a fost în stare în orice moment de orice sacrificiu pentru ca lui să îi fie bine.
E ziua mamei care acum, ajunsă de boli şi bătrâneţe, abia se mai poate mişca.
E ziua mamei care s-a bucurat de bucuriile lui şi a plâns la cel mai mic necaz de-al lui.
E ziua mamei căreia el nu i-a spus niciodată unde se duce şi ce face, dar care l-a urmărit oricând cu mintea şi cu sufletul.
E ziua mamei pe care el, ocupat cu viaţa, abia dacă mai trece să o vadă odată pe săptămână.
E ziua mamei care, în singurătatea ei, se culcă şi se scoală cu el în gând.
E ziua mamei care îl priveşte oricând cu ochi blânzi de căprioară.
E ziua mamei mele.
La mulţi ani, mama mea!

Clienţii lui Mirciulică

Ca orice fiu al unui tată iubitor, Mirciulică se bucură din plin de avantajele oferite de acest statut. Printre ele se numără şi permisiunea de a-i folosi maşina. În general, oamenii de pe stradă o numesc rablă de la prima vedere, dar el continuă cu obstinaţie s-o numească maşină. Justificarea lui e simplă:
 - Are talon? Are! Dacă era rablă nu avea talon sau scria în el rablă, nu autoturism.
Este deconcertantă justificarea lui, dar nu avem ce face, tot grupul nostru avem nevoie de ea şi o utilizăm. Dacă ar fi să facem o socoteală sinceră, grupul nostru a mers mai mulţi kilometri cu ea decât tatăl lui. Dar nu putem face această socoteală pentru că nu îi funcţionează kilometrajul.
Astăzi e vineri şi Mirciulică, suflet mare, vine cu o invitaţie:
- Burtone, trebuie să merg până la Câmpulung să-i fac un comision lui taică-meu. Mergi cu mine?
Câteodată, Mirciulică se lasă dus de un entuziasm tineresc, aşa că propunerea lui trebuie evaluată bine.
 - Mergem numai noi?
 - Îhî.
 - Plecăm azi?
 - Sâmbătă.
 - Ne întoarcem tot sâmbătă?
 - Îhî.
 - Câmpulung Moldovenesc sau Câmpulung Muscel?
 - Muscel.
 - Sunt de cărat obiecte mai grele de 30 kg?
 - Nţ.
 - Există vreun pericol de incendiu sau emanaţii de gaze nocive?
 - Nţ.
 - Plecăm la 2 dimineaţa?
 - Aşi! Pe la 10, după ce ne sculăm.
 - Accept.
Rămânem înţeleşi ca, la ora 10 dimineaţă, Mirciulică să mă aştepte cu portiera deschisă la scara blocului unde locuiesc. Nu de alta, dar la ora aia încă sunt adormit şi îmi este frică să nu nimeresc greşit. Se face sâmbătă ora 10 dimineaţa şi Mirciulică e la post. Îi reproşez că nu are şapcă şi mănuşi, după care mă sui şi adorm instantaneu. Mă trezeşte nemilos aproape de autogara Militari:
 - Burtone, ia uite ce de autostopişti. Luăm şi noi unul?
 - Ce-ţi veni?
 - Frate, mai facem un bănuţ, că tata m-a pus să bag benzină din banii mei.
Motivul mi se pare suficient de puternic, aşa că îmi exprim consimţământul. Dar pun o condiţie:
 - Dacă face gălăgie şi mă trezeşte mai devreme de 11, îl dau jos.
Mirciulică acceptă şi, până să adorm din nou, îl văd cum se străduieşte să selecteze dintre cei mai spălaţi. Se decide asupra unei perechi. Un el şi o ea cu un aer distins, îmbrăcaţi curat, cu pantofii lustruiţi şi doar o gentuţă în mână. Cei doi salută politicos la urcarea în maşină şi iau loc pe bancheta din spate într-o linişte deplină. Îşi exprimă dorinţa să mergă până la Piteşti. Legănat şi liniştit adorm la loc şi mă trezesc taman la intrarea în Piteşti, când Mirciulică opreşte pentru ca cei doi să coboare. Spre surpriza totală a bietului Mirciulică, oamenii salută, coboară şi plecă fără să îi dea un leu. Mirciulică se uită la mine, eu la el, dar negăsind nimic interesant plecăm mai departe. Cu muzică, bancuri şi mici bârfe timpul a trecut repede şi am ajuns în Câmpulung. Cu abilitatea-i recunoscută, Mirciulică reuşeşte să găsească doar în două ore adresa într-un oraş cu doar şapte străzi. Trage la trotuar, opreşte motorul şi coboară ca să ia din portbagaj comisionul. Cobor şi eu, trântesc uşa şi, în timp ce o trânteam a doua oară, îl aud pe Mirciulică:
 - Mamăăă!
Mă uit şi văd că are o faţă descompusă. Ocolesc maşina şi mă apropii de el. Ajuns în dreptul uşii din spate, flăcăul îmi arată cu degetul bancheta. Capitonajul banchetei era tăiat de la un capăt la altul fâşii-fâşii aidoma unor tăiţei pe toată lăţimea.

Gigi şi glumele lui

Gigi este un coleg de-al nostru din alt departament. De statură mijlocie, cu nişte ochi vioi şi buze cărnoase este cel care lansează toate bancurile în instituţia noastră. Iar pe unele le aplică. Poţi merge la pariu că dacă Gigi se află lângă tine, o poantă veselă ţi se va întâmpla. Omul acţionează într-un spirit democratic perfect, fără să facă deosebiri bazate pe rasă, sex sau religie. Orice vietate însufleţită poate fi oricând subiectul unie glume lansate de el. Faptul că umblă permanent în acelaşi costum gri ne ajută foarte mult să-l identificăm de la distanţă şi să ne luăm măsuri de prevedere.
Astăzi e o zi ploioasă şi mohorâtă. Zăcem pe la birourile noastre apatici, aruncându-ne priviri abulice. Un radio lălăie o melodie care, ne îndeamnă mai mult la somn, decât la o activitate plină de elanul care ne caracterizează. Doamna Vasilescu se integrează şi ea în peisaj. Am făcut o menţiune specială în ceea ce o priveşte pentru că este absolut necesară. Dumneaei este nevastă de inginer. Înţelegeţi? Dacă nu, vă explic eu. Nevasta de inginer nu este orice nevastă. Ea este nevastă de inginer. Este posibil ca, într-un viitor nu prea îndepărtat să o vedem că se prezintă „eu sunt doamna Valeria inginer Vasilescu”. Dovedeşte un zel deosebit în a implementa în creierul fiecăruia statutul ei cu totul şi cu totul deosebit. Dar lucrurile nu se opresc aici. Faptul că este nevastă de inginer se manifestă şi pe plan extern. Vine coafată în fiecare zi, parfumul emanat de ea la cea mai mică deplasare dăinuie zile întregi, iar singurele momente când se ridică de la birou sunt cele când mege la toaletă sau e chemată de director. Nimeni nu a fost auzit că o apelează pe numele mic sau că i-a vorbit la per tu. Personalitatea ei este atât de complexă încât zilnic noi, ăştia mai puţin simandicoşi, o urmărim cu toată atenţia pentru a afla lucruri noi.
În plină atmosferă de plictiseală şi lene, uşa se deschide şi apare Gigi în prag. Cu mâinile în buzunare, se opreşte în uşă şi se uită prin încăpere. Privirea îi cade pe madam Vasilescu, drept pentru care, zâmbeşte şi îi spune:
- Bună, păpuşico!
Vasileasca ridică ochii, se uită la el ca prin sticlă, după care îşi continuă lucrul. Era evident pentru oricine că nu ea este destinatara salutului. Noi, ceilalţi, începem să schimbăm priviri alarmate. Eu mă uit la Nicuşor, Nicuşor se uită la Iulică, Iulică se uită la Lucica, toţi ne uităm unii la alţii şi nu înţelegem cu cine vorbeşte atât de tandru.
Gigi recepţionează nedumerirea noastră, aşa că revine cu precizări:
- Da, Vasileasco, cu tine vorbesc.
În acel moment, nea Costel, şeful nostru, se ridică şi iese. E un om blajin, care nu suportă sângele. În liniştea aşternută se puteau auzi ceasurile cum ticăie. Nimeni nu mai avea curajul să lucreze. Georgică pune mâna pe telefon. E tipul cel mai prompt din gaşcă şi sunt sigur că vrea să fie primul care cheamă salvarea. Vasileasca lasă creionul pe masă, îşi scoate ochelarii şi cu nişte buze subţiri ca o lamă şi un glas de te taie îi răspunde lui Gigi:
- Gogule, cu mine vorbeşti? (probabil, datorită unui defect genetic, ea nu îi spune niciodată Gigi, ci Gogu)
- Da păpuşă, cu tine vorbesc, îi răspunde Gigi tot numai un zâmbet.
Madam Vasilescu se ridică în picioare. Mai rău de atât nu se poate. Suntem cu sufletul la gură. Şeful încă nu are curaj să revină în birou.
- Gogule, continuă Vasileasca pe un ton în creştere evidentă, cum îţi permiţi, Gogule? Cu cine crezi că vorbeşti Gogule? Cu ce drept îmi vorbeşti aşa, Goguleee?
Urechile ne ţiuie. Probabil că vocea ei se aude şi în alte birouri pentru că nu se mai aude niciun zgomot pe tot etajul. Gigi, tot cu mâinile în buzunare, continuă:
- Cum să nu-mi permit? Doar aşa vorbesc eu cu toate femeile cu care am dormit!
Bomba a explodat. Nu mai suportăm tensiunea şi ne ridicăm în picioare. Vasileasca dă să iasă de la birou şi se îndreaptă spre el. Georgică ridică receptorul telefonului.
- Gogule! ţipă femeia cu puteri sporite, albă la faţă şi cu pumnii strânşi.
- Ce Gogule, ce te superi atât? Ai uitat cum am dormit amândoi, unul lângă altul la ultima şedinţă de analiză?
Spe cinstea ei, madam Vasilescu a râs alături de noi. Dar nimeni, niciodată, nu a mai îndrăznit să repete gluma lui Gigi.

Câinele speriat la Nottara

Este o după amiază de vară călduroasă. Aştept pe cineva pe bulevard, în faţa magazinului Eva. Căldura îşi spune cuvântul şi doar puţini oameni circulă. Nici bulevardul nu mai e plin de maşini. Puţinii trecători se fofilează prin locurile umbroase, grăbiţi ca să ajungă la primul stabiliment cu băuturi reci. Peste drum de locul unde aştept, văd clădirea Teatrului Nottara. Şi pe acest trotuar situaţia se prezintă identică.
Persoana întârzie şi încep să mă impacientez. Mă plimb prin parcare şi ajung pe trotuarul de la marginea bulevardului. Exact în momentul când o doamnă în vârstă se pregăteşte să intre în farmacia de lângă teatru. Asta nu ar fi o problemă pentru nimeni care nu are un câine de lesă. Dar doamna are. Se uită în stânga, se uită în dreapta şi vede o scrumieră metalică uriaşă, un fel de tomberon de gunoi la o scară ceva mai mică. Se apleacă şi leagă lesa canişului de scrumieră, după care intră liniştită în farmacie. Câinele rămâne cuminte în aşteptare lângă scrumieră.
Minutele trec şi nu se întâmplă nimic. Nici cu persoana pe care o aştept şi nici cu câinele. Aşa că privesc în continuare potaia, aşteptând curios momentul revederii cu stăpâna.
De intrarea în farmacie se apropie o pereche. Un el şi o ea, tineri, veseli şi în blugi. Aproape că intră în farmacie când, flăcăul se întoarce, se aplecă asupra câinelui şi scoate un BAU! răsunător. Câinele se sperie îngrozitor, sare de doi coţi după care o ia la fugă spre Ciclop. Evident, cu scrumiera după el. De ce fugea câinele mai tare, de aceea şi scrumiera zdrongănea mai cumplit. Mă uit la cei doi care se ţineau de burtă de râs. Încerc să mă abţin ca să nu leşin, dar nu reuşesc văzând cum scena capătă proporţii apocaliptice. Schelălăielile canişului se combină cu zdrongănitul scrumierei, ceea ce face ca persoanele aflate pe trotuar cu spatele la câinele care aleargă şi se zbate de zor, să sară ca muşcate de şarpe când acesta se apropie, scoţând ţipete ciudate:
- Ai! Văleu! Uliu! Mamă! Aoleu! Hopa! Sări! Iha! sunt ţipetele care preced goana căţelului ajuns acum undeva, prin dreptul cinematografului Scala. Dar ţopăiturile lor caraghioase nu pot fi descrise în cuvinte.