Mesajul Preşedintelui blogului pentru românii de pretutindeni, inclusiv pentru cei din România

Dragii mei,

Am început să scriu aceste rânduri, dar îmi dau seama că sunt la un pas de a scrie platitudini. Să vă urez "La mulţi ani" şi alte chestii asemănătoare nu mi se pare relevant decât dacă sunt spuse faţă în faţă. Aşa că voi încerca să vă spun ceva ce simt.

"Dragii mei" înseamnă că vă iubesc. Şi asta vă doresc şi vouă. Să iubiţi oamenii, să îi preţuiţi pe cei dragi şi nimic să nu vi se pară prea mult pentru a le arăta şi păstra iubirea. Să preţuiţi şi să respectaţi ceea ce faceţi, să puneţi drag în toate acţiunile voastre, să iubiţi, să preţuiţi şi să salvaţi viaţa.

Am fost întrebat de ce am pus un tigru în antetul blogului.

Am pus un tigru pentru că este un animal nobil. Vă doresc ca gesturile şi vorbele voastre să fie nobile, să preţuiţi şi să înţelegeţi vorbele celor din jur, să nu umiliţi şi să nu lăsaţi să fiţi umiliţi. Să fiţi adevăraţi domni şi adevărate doamne.

Am pus un tigru pentru că este un animal puternic. Vă doresc să fiţi puternici, să rămâneţi în picioare indiferent de greutăţile apărute, să nu cereţi altora să se plece în faţa voastră, dar nici voi să nu vă plecaţi în faţa nimănui. Să aveţi puterea de a vă duce la bun sfârşit tot ceea ce începeţi.

Am pus un tigru pentru că este un animal curajos. Vă doresc să aveţi curajul vorbelor şi faptelor voastre, gândindu-vă că trăiţi doar odată, să nu ezitaţi când trebuie să faceţi un bine, să aveţi curajul de a fi sinceri şi adevăraţi faţă de voi şi faţă de cei din jurul vostru.

Am pus un tigru pentru că este un animal necruţător. Vă doresc să fiţi necruţători în faţa răului din voi şi din jurul vostru, să nu acceptaţi minciuna şi înşelătoria din partea nimănui şi să o respingeţi cu orice preţ.

Vă doresc toate astea pentru noul an şi pentru încă mulţi, foarte mulţi pe care vi-i doresc în continuare.

Vă doresc să fiţi fericiţi mai mult decât poate inima voastră să cuprindă.

Acum, pot să vă urez "La mulţi ani!"

A venit frigul

A venit frigul. Dar totul este o chestiune de interpretare. Iată dovada:

La +10 grade C-Chiriaşii din Helsinki opresc căldura. Laponii plantează flori.
La +5 grade C-Laponii fac plajă, în caz că mai răsare soarele.
La +2 grade C-Automobilele italiene nu mai pornesc.
La 0 grade C-Apa distilată îngheaţă.

La –1 grad C-Respiraţia devine vizibilă. E timpul pentru o vacanţă la Marea Mediterană. Laponii mănâncă îngheţată şi beau bere rece.

La –4 grade C-Pisica vrea în pat cu tine.
La –10 grade C-E timpul pentru o vacanţă în Africa. Laponii se duc la înot.

La –12 grade C-E prea frig ca să mai ningă.

La –15 grade C-Automobilele americane nu mai pornesc.

La –18 grade C-Proprietarii din Helsinki dau drumul la căldură.

La –20 grade C-Respiraţia devine sonoră.
La –22 grade C-Automobilele franţuzeşti nu mai pornesc. Prea frig pentru patinaj.

La –23 grade C-Politicienii încep să-i compătimească pe cei fără un acoperiş deasupra capului.

La –24 grade C-Automobilele japoneze nu mai pornesc.
La –26 grade C-Din respiraţie se poate tăia material pentru igloo-uri.
La –29 grade C-Pisica vrea să se bage sub pijamaua ta.

La –30 grade C-Automobilele germane nu mai pornesc. Laponul înjură, dă cu piciorul în roată şi îşi porneşte Lada.

La –31 grade C-Prea frig pentru sărutat, buzele îngheaţă. Echipa de fotbal a Laponiei începe antrenamentele pentru etapa de la primăvară.

La –35 grade C-E timpul pentru o baie fierbinte de două săptămâni. Laponii dau jos zăpada de pe acoperiş.

La –39 grade C-Mercurul din termometre a îngheţat. Prea frig pentru a gândi. Laponii încheie şi nasturele de la gulerul cămăşii.

La –40 grade C-Automobilul tău vrea şi el în pat. Laponii trag un pulover pe ei.
La –45 grade C-Laponii închid fereastra de la baie.

La –50 grade C-Lupii de mare părăsesc Groenlanda. Laponii schimbă mănuşile cu 5 degete cu cele cu un deget.

La –70 grade C-Urşii polari părăsesc Polul Nord. La Universitatea din Rovaniemi (capitala Laponiei) se organizează excursii la munte.

La –75 grade C-Moş Crăciun părăseşte Cercul Polar de Nord. Laponii îşi trag căciulile pe urechi.
La –250 grade C-Alcoolul a îngheţat. Laponul e supărat.
La –268 grade C-Heliul a devenit lichid.
La –270 grade C-Iadul îngheaţă.

La –273,16 grade C-Zero absolut. Nici o mişcare a organismelor elementare. Laponii zic: da, e destul de frig pentru încă o duşcă.

Sfatul medicului

Mituri despre dietă şi gimnastică

Q1: Se spune că exerciţiile cardiovasculare pot prelungi viaţa. Este adevărat?

A1. Inima dvs. are un număr limitat de bătăi, aşa că nu le irosiţi cu exerciţiile. În final, orice se uzează. Dacă vă măriţi ritmul inimii, n-o să trăiţi mai mult; e ca şi cum ai spune că poţi să faci maşina să dureze mai mult dacă o conduci mai repede. Vreţi să trăiţi mai mult? Trageţi un pui de somn.

Q2. Ar trebui să reduc cantitatea de carne şi să mănânc mai multe fructe şi legume?

A2. Gândiţi-vă şi dumneavoastră un pic la eficienţa din punct de vedere logic. Ce mănâncă o vacă? Porumb şi secară. Şi ce sunt astea? Legume. Deci, o friptură nu este altceva decât un mecanism eficient de a aduce corpului dumneavoastră legume. Aveţi nevoie de cereale? Mâncaţi pui. Carnea de vită este şi o sursă bună de verdeţuri. Iar o friptură de porc vă poate da 100% din doza zilnică recomandată de produse leguminoase.

Q3. Ar trebui să reduc alcoolul?

A3. Nicidecum. Vinul se face din fructe. Tăria este vin distilat, asta însemană că scoţi apa şi rămâne ceea ce este sănătos în concentraţie mai mare. Iar berea se face din plante.

Q4. Cum îmi pot calcula raportul de grăsimi din corp?

A4. Păi, dacă aveţi un corp şi aveţi grăsime, raportul este de 1/1. Dacă aveţi două corpuri, raportul este de 2/1 etc.

Q5. Care sunt avantajele urmării unui program regulat de gimnastică?
A5. Regret, dar nu-mi trece nici unul prin cap. Filozofia mea este "Fără durere... e bine".
Q6. Prăjelile sunt dăunătoare, nu?

A6. DE CE NU SUNTEŢI ATENT? În zilele noastre, mâncarea se prăjeşte în ulei vegetal. De fapt, sunt îmbibate de ulei vegetal. Cum ar putea să fie dăunătoare o cantitate crescută de vegetale?

Q7. E adevărat că, dacă fac abdomene, o să evit o talie "pufoasă"?

A7. Cu siguranţă nu. Când exersaţi un muşchi, acesta se măreşte. Ar trebui să faceţi abdomene doar dacă vreţi un stomac mai mare.

Q8. Ciocolata face rău?

A8. Sunteţi nebun? ALOOOO... boabele de ciocolată provin tot din plante. E cea mai bună modalitate să te simţi bine!

Q9. Înotul face bine la siluetă?
A9. Dacă înotul face bine, atunci explică-mi cum e cu balenele...

Diminutive din Sinaia

Sunt ani buni de când nu am mai fost în Sinaia. S-au petrecut multe între timp. Oricum, azi am venit în calitate de turist şi nu de ghid, aşa cum se întâmplase de atâtea ori anterior. Noua postură îmi oferea avantajul de a fi stăpânul timpului meu, de a putea mânca şi bea oricât şi oriunde, de a dormi sau de a colinda. Ce să mai zic, era o postură nouă, dar care îmi oferea deja câteva avantaje prezumate. Inclusiv acelea de a-mi alege hotelul unde doresc să mă cazez sau restaurantul unde doresc să mănânc. Portbagajul maşinii era plin cu haine de schimb, pantofi şi ghete, inclusiv un fier de călcat şi un filtru de cafea. Un singur lucru omisesem: existenţa locurilor de cazare. Cum am intrat în localitate, am tras maşina în prima parcare şi am început să colindăm recepţiile hotelurilor. Răspunsul era invariabil acelaşi: nu mai avem locuri. Obosiţi de umblatul fără măsură, decidem să intrăm în primul restaurant cu hotărârea că, după ce vom mânca, ne vom întoarce acasă. Măcar ne vom putea lăuda că am cinat în Sinaia, ceea ce e o chestie, nu? Intrăm, suntem conduşi la o masă de un ospătar grav, care ne linişteşte cu vorbele:

- Poftiţi, uitaţi, aici avem o măsuţă tocmai bună pentru dumneavoastră.
Ne aşezăm şi omul ne întreabă condescendent:
- Să vă aduc listuţa de bucate?

După un schimb scurt de priviri nedumerite, ne exprimăm acordul şi omul apare imediat cu meniul, după care ne lasă preţ de câteva momente bune ca să îl consultăm. Ne decidem, îi fac semn să se apropie şi personajul se înfăţişează instantaneu lângă noi. Îi dictăm comanda, iar omul o revede cu voce tare:

- Deci, avem o ciorbiţă de burtă, o ciorbiţă ardelenească, o tocăniţă cu mămăliguţă, un pieptişor de pui cu cartofiori, două sălăţele de varză, o berică şi o cafeluţă. Pâinică doriţi?

Confirmăm comanda, după care rămânem într-o tăcere stânjenitoare, uitându-ne unul la altul. Ceva nu era în regulă, ceva ne scăpa. Nu trece mult şi apare omul lângă noi, solicitând un supliment de lămuriri:

- Doriţi peste tocăniţă să vă sparg şi un ouşor?

Accept, stăpânindu-mi cu greu râsul. Se anunţa o seară inedită. Odată adusă comanda, mâncăm liniştiţi, ca oamenii care nu au ce pierde. Chem ospătarul pentru plată, acesta face socoteala şi spune:

- Uitaţi, aveţi notiţa pe măsuţă.
O verific, scot banii, plătesc şi ne sculăm ca să ne luăm hainele şi să plecăm. Plin de solicitudine, omul glăsuieşte iar:
- Un moment, să vă trag eu scăunelul.

Ţinându-ne de burtă de râs, ne îndreptăm spre maşină când, observ existenţa unui hotel chiar deasupra restaurantului din care abia ieşisem. Fuga, fuga, dăm buzna la recepţie şi, antrenat deja de modul de vorbire specific zonei, îi spun recepţionerei:

- Sărut mânuţele, acum am venit cu maşinuţa şi am vrea şi noi o cămăruţă cu un pătuţ dublu şi duşuleţ. Televizor nu vrem, că l-am adus pe al nostru.

Recepţionera ne răspunde zâmbind:

- Sigur că da! Tocmai a plecat un grupuleţ şi avem o cămăruţă liberă sub scăriţă.

Acceptăm uluiţi atât de de norocul avut, cât şi de persistenţa genului acesta de limbaj, iar ea continuă:

- Poftiţi, aici aveţi cheiţa!

Litera P

- Cum te numeşti, domnule?

- Petru Potopeanu

- Şi ce lucrezi?

- Prepar peşti pentru pulverizat.

- Bine, dar ce anume operaţii faci?

- Pun peştele pe plăci, potrivesc plăcile pe plite, pregătesc patru putini pentru peştele prăjit, pulverizez pasta produsă, pun peştele-n pungi.

- Dar de ce vorbeşti numai cu "P"?

- Poftim?

- De ce vorbeşti numai cu "P"?

- Probabil pot pronunţa pe P perfect perceptibil.

- Ei, asta e acum! Pun rămăşag că la întrebările mele vei greşi.

- Primesc.

- Pe cât?

- Pun prinsoare pe patru poli!

- S-a făcut. Spune-mi ce-ţi place să mănânci?

- Peşte: păstravi, plachie; păsări: potârnichi, porumbei, pui pane; prefer piftie piperată, pârjoale, pastramă, papricaş, papanaş.

- Şi ce vin bei?

- Pinot, pelin, porto.

- Şi ce desert?

- Plăcinte, prăjituri, pepene, prune, pere, portocale, piersici.

- Dar îngheţată obişnueşti?

- Puţin profiterol, parfait.

- Spune-mi cum îţi petreci timpul liber

- Primăvara prefer plimbările pe potecile pădurilor, prin parcuri.

- Dar vara?

- Pescuiesc.

- Şi iarna

- Patinez.

- Iar toamna?

- Plimb pudelul.

- Te pomeneşti că poţi să-mi spui o poezie cu litera "P"?
- Pot.
- Asta nu o mai cred. Spune-o!
POEZIA POETULUI PETRU POTOPEANU:
"Prin pustiuri, peste pietre,
Păsări, pâlcuri pribegesc,
Părăsindu-şi puii proprii
Pe pământul părintesc.
Prima pasăre, pilotul,
Plescăia puternic pliscul,
Plutea pasărea privind pământul,
Pajiştea, pădurea, piscul."
- Bine! Spune-mi textual ce i-ai spus nevestei când ai plecat?
- Paraschivo păpuşico, pentru prânz presară puţin pătrunjel pe potârnichi. Pa!
- Văd că am pierdut.
- Pardon, plăteşti patru poli pentru pierderea pariului.
- Plătesc.
- Pune paralele pe portofel.
- Încă o întrebare.
- Poftim?
- Ce adresă ai matale?
- Prelungirea Popa Petre, 4, parter, plecând prin Pârgari, peste pod, prin pasaj.

De Crăciun se întâmplă minuni!

Da, este adevărat! De Crăciun se întâmplă minuni. Începând de azi, veţi găsi pe blog butonul "Bancul zilei". Care buton vă va duce... ghiciţi unde? Exact! La un banc proaspăt în fiecare zi. Distracţie plăcută!

Despre adevăratul Crăciun

Mi s-a întâmplat nu odată ca, pe vremea lui Ceauşescu, să merg la prieteni la video. Bunînţeles că nu era doar prilej pentru vizionarea unor filme, ci şi prilej de bucurie a revederii, a comunicării. Vizionările se prelungeau adesea târziu în noapte şi nu numai datorită lungimii filmelor. Se schimbau impresii, se spuneau bancuri, se făceau comentarii. Ce era însă interesant la aceste vizionări era şi faptul că se vizionau reclamele (filmele fiind în majoritatea lor copiate de pe diverse canale străine de televiziune). Eram efectiv atraşi de colorit, de jocul de imagini sau de mesaj. Ce nu ne dădeam seama atunci era că, de fapt, eram atraşi de mirajul societăţii de consum.

Iată că ne-a dat Dumnezeu societate de consum. Acum avem firme private, mai mari sau mai mici, patroni şi salariaţi, avem produse din ţară sau din import, produse la care se face o reclamă pe măsură. Nu este obiectul acestui articol calitatea reclamelor româneşti (ca să folosesc un eufemism), dar ele există în fapt. Într-un film văzut cu ani în urmă, personajul principal era asaltat de reclame pe toate căile şi în toate felurile: la radio sau televizor, pe pereţii tunelului de metrou sau în vagonul de metrou, pe ceas sau la telefon etc. Deşi viaţa noastră se derulează acum, în 2009 şi nu în 2173, nu suntem departe de această imagine. Vedem reclame la tot pasul, suntem asaltaţi de ele, au devenit o componentă a vieţii noastre. Crăciunul a ajuns şi el subiect de reclamă: Vine Crăciunul, vine Crăciunul! strigă tot felul de glasuri la televizor.

Unii, probabil dintre cei mai harnici, au început să-i facă reclamă Crăciunului de la jumătatea lui noiembrie. Ceea ce, personal, mi s-a părut o chestie total deplasată, chiar dacă privim problema doar din punct de vedere comercial. Ni se prezintă tot felul de promoţii, tot felul de oferte şi avantaje, de parcă Sărbătoarea Sfântă a Crăciunului ar fi una de cumpărături. Nu ni se spune nimic despre adevăratul spirit al Crăciunului, despre adevărata lui semnificaţie. Se face comeţ cu Crăciunul aşa cum se face cu detergenţii de vase sau abonametele telefonice. Nu am văzut nicio reclamă în care, chiar dacă e vorba de un produs comercial, măcar fundalul imaginilor să sugereze adevăratul spirit al sărbătorii. Ni se arată toate ipostazele posibile cu Moş Crăciun, dar nicio imagine a Fiului lui Dumnezeu. Copiii îi trimit scrisori lui Moş Crăciun pentru a le aduce cadouri, mereu mai multe cadouri, dar nu se roagă pentru părinţii lor. În loc să ne plecăm fruntea în faţa Dumnezeului, îngenunchiem smeriţi în faţa Sfântului Comerţ. Sunt creştin fără a fi bigot, dar nu pot să mă împac cu ideea comerţului cu credinţa. Crăciunul a devenit o sărbătoare a cadourilor sau a cumpărăturilor, în loc să fie o sărbătoare a sufletului, a bunătăţii şi a bucuriei. Nu ne este destul că suntem păcătoşi, ne luptăm din răsputeri să fim şi ticăloşi. Copiii din dotare sau ai rudelor mă asaltează cu întrebări despre eventualele cadouri, în loc să-mi bucure sufletul cu colinde sau cântece de sărbătoare. Au uitat şi am uitat de mult de datini şi de obiceiuri, suntem nişte stane lipsite de suflet şi credinţă, dar atunci când facem sau ni se face un rău ne întrebăm de unde vine acesta. Ne dorim să avem lucruri cât mai multe şi mai de preţ, lăsându-ne sufletele pradă invidiei, răutăţii şi lăcomiei (personal, recunosc faptul că, în interval de trei ani, am avut trei cuptoare cu microunde). Nu văd în grila de programe a niciunui post de televiziune o emisiune consacrată cultivării liniştei sau bunătăţii. Ne place să ne uităm prin gaura cheii la tot felul de emisiuni cu conotaţii intime, dar nu vrem să ne uităm în sufletele noastre printr-o uşă larg deschisă. Asistăm apatici la o siluire a sufletelor pentru un câştig cât mai mare. Am devenit profitori şi risipitori, ne urâm şi ne învrăjbim, dar nu renunţăm la poleiala consumului. Suntem laşi complăcându-ne acestei situaţii impuse de lăcomia de bani.

Urăsc Crăciunul de consum, urăsc Crăciunul comercial, nu vă doresc un Crăciun comercial fericit şi nici Sărbători comerciale fericite!

Vă doresc să fiţi buni, miloşi, împăcaţi cu cei din jur şi cu sufletele voastre, să fiţi sănătoşi şi să aveţi puterea să vă bucuraţi viaţă şi de lumea din jur, să vă umpleţi sufletele cu gânduri şi fapte bune. Să fiţi împreună cu cei dragi de Sfânta Sărbătoare a Naşterii Domnului şi casa să vă fie luminată!

Petrecerea de Crăciun într-o multinaţională, cu câteva zile înainte de Crăciun. Corespondenţa:

E-mail de la CRISTINA X - DIRECTOR RESURSE UMANE către toţi salariaţii companiei Y

Data 02 decembrie

Subiectul: Petrecerea de Crăciun

Dragi colegi,

Mă bucur să vă informez că petrecerea de Crăciun a firmei va avea loc în data de 23 decembrie, începând cu ora 14:00 în sala mare a restaurantului «Casa Grătarelor». Vom face fripturi de tot felul, iar băutura va fi la discreţie. O formaţie vocal-instrumentală va interpreta colinde... Puteţi cânta şi voi. Şi să nu fiţi surprinşi dacă preşedintele companiei se va costuma în Moş Crăciun. La ora 16:00 vom aprinde beculeţele în brad şi vom putea face schimb de cadouri cu colegii. Valoarea unui cadou nu va depăşi suma de 50 roni, pentru a nu vă afecta bugetul. Petrecerea este numai pentru salariaţi.

P.S. - Directorul financiar va face un anunţ important cu această ocazie.

Sărbători fericite vouă şi familiilor,

CRISTINA

---------------------------------

Data 03 decembrie

E-mail de la aceeaşi CRISTINA X

Subiectul: Petrecerea de sărbători

În memo-ul de ieri, nu am intenţionat să jignesc angajaţii evrei. Sunt de acord că Hanuka este o sărbătoare importantă şi ca uneori coincide cu Crăciunul (nu şi în acest an, din păcate). Astfel că am decis ca petrecerea să nu se mai numească «de Crăciun», ci « Petrecere de Sărbători». Aceleaşi scuze le datorez şi altor angajaţi care nu sunt de confesiune creştină. Nu vom avea brad şi nu se vor cânta colinde. Vom avea un DJ şi muzică de toate genurile. Sunteţi mulţumiţi?

Sărbători fericite,

CRISTINA

---------------------------------

Data 08 decembrie

E-mail de la aceiaşi CRISTINA X către toţi salariaţii

Subiectul: Petrecerea de sărbători

În privinţa cererii pe care am primit-o de la Alcoolicii Anonimi care doresc o masă separată: nu aţi semnat e-mail-ul! Şi, dacă vom pune un cartonaş cu "Rezervat pentru alcoolicii Anonimi», nu veţi mai fi anonimi, nu? Cum să rezolvăm problema? Are cineva vreo idee? În privinţa cadourilor, nu se vor face nici un fel de cadouri, deoarece reprezentanţii sindicatului au decis că suma de 50 roni este prea mare, iar managementul a considerat suma penibilă.

În concluzie: NU SE FACE SCHIMB DE DARURI!

---------------------------------

Data 10 decembrie

E-mail de la aceiaşi CRISTINA X către toţi salariaţii

Subiectul: Petrecerea de sărbători

Ce firmă pestriţă avem! N-am avut idee că în decembrie are loc Ramadanul, care le interzice salariaţilor noştri turci, tătari sau arabi să consume alimente şi băuturi în timpul zilei. Deoarece nu putem schimba ora petrecerii, voi încerca să aranjez cu o firmă de catering împachetarea unor porţii de mâncare, pe care salariaţii islamişti le vor primi la plecare.

Sunteţi de acord?

Vă mai anunţ că am rezervat o masă aproape de toalete pentru angajatele gravide şi o alta pentru persoanele supraponderale, cât mai departe de masa cu deserturi. Homosexualii au voie să stea la masă împreună. Lesbienele nu sunt obligate să stea la masa homosexualilor. Da, şi homosexualii vor avea aranjament pe masă. Pentru persoanele scunde, am făcut rost de pernuţe de pus pe scaune. Pentru cei care ţin dietă, vor fi şi preparate fără grăsime.

Din păcate, nu putem controla cantitatea de sare din mâncăruri, după cum ne roaga un grup de colegi cu hipertensiune arterială. Ca desert pentru diabetici, vom avea fructe proaspete, deoarece restaurantul nu ne poate asigura deserturi cu îndulcitor. Asta e. Mi-a scăpat ceva?

---------------------------------

Data 15 decembrie

E-mail de la aceiaşi CRISTINA X către toţi salariaţii

Subiectul: NENOROCITA DE PETRECERE

Vegetarieni?! M-am săturat de voi, oameni buni! Vă place sau nu, o să facem petrecerea cu grătare! N-aveţi decât să staţi naibii la masa voastră şi să vă îndopaţi cu salată, în timp ce noi, carnivorii, ne ghiftuim cu friptură din animale moarte! Veţi avea şi legume ecologice. Dar să ştiţi, nesuferiţilor, că şi roşiile au sentiment şi plâng când le tai felii. De fapt nu plâng, ci urlă! Şi le aud cum urlă chiar ACUM! Sper să aveţi cea mai de rahat vacanţă din viaţa voastră! Duceţi-vă dracului toţi! JAVRELOR!

---------------------------------

Data 20 decembrie

E-mail de la ALINA Z - Director interimar resurse umane către toţi salariaţii

Subiectul: CRISTINA X ŞI PETRECEREA

Mă bucur să vă comunic că deja Cristina a ieşit din spital şi sunt convinsă că vorbesc în numele tuturor, urându-i însănătoşire grabnică. Voi încerca să-i transmit toate urările şi felicitările de Sărbători de la voi. Între timp, vă anunţ că directorul general a decis ca petrecerea de sfârşit de an să se anuleze, iar după-amiaza de 23 decembrie să fie liberă pentru toţi angajaţii. SĂRBĂTORI FERICITE!

ALINA

Găina bătrână

Prietenul meu, colonelul Ştefan, urmează să se întoarcă azi dintr-o misiune de durată. Mariana, soţia lui, dă fuga la piaţă şi cumpără o găină cât toate zilele cu intenţia declarată de a o prepara sub formă de ciulama, mâncarea lui favorită. Bucătăria lor are un design destul de modern, cu o mulţime de module şi moduleţe amplasate pe aproape toţi pereţii. În timp ce prepara ciulamaua, femeia a căutat ceva într-unul din module, dar nu a observat că a răsturnat un dop din plastic (din acelea albe, striate, folosite la sticle) drept în sosul de ciulama. A terminat de făcut mâncarea, a pus masa şi iată că, fix la ora anunţată, apare şi Ştefan. Îşi sărută soţia, o întrebă de copii, se duce să se spele pe mâini şi se aşează răbdător la masă. Mariana îl serveşte cu primul fel, după care, surpriză, iată ciulamaua lui preferată. Omul începe să mănânce cu poftă. A muşcat şi dintr-o bucată de copan şi acum mestecă. Trec două minute şi continuă să mestece. Mai trec alte patru minute şi el continuă să mestece. După alte trei minute, omul se opreşte complet extenuat, cu mandibula atârnând:

- Mamă, da’ bătrână găină ai luat, spune el şi dă să scoată din gură zgârciul care îi dăduse atâta bătaie de cap.

Consternaţi, amândoi văd cum el pune pe marginea farfuriei dopul făcut ferfeniţă.

URMEAZĂ UN ANUNŢ DEOSEBIT DE IMPORTANT!

Dragi cititori ai blogului! Având în vedere interesul manifestat de voi faţă de articolele postate, am decis să las lenea la o parte şi să mă consacru muncii la blog zi de zi, fără odihnă (!) astfel încât voi publica articole în fiecare zi a săptămânii, lăsând odihna de sfârşit de săptămână pentru un viitor mai îndepărtat...
Încă odată, vă mulţumesc pentru atenţia acordată!

Eu şi ceaiul indian

Sunt la o vârstă la care trebuie să-mi recunosc slăbiciunile: îmi place şi beau cât pot ceai verde. Nu precupeţesc niciun efort ca să beau trei sau chiar patru căni. Pe zi. Nici ploaia, nici Vântul nu mă pot opri. La ocazii, în vizite etc mai scap şi câte o cană de ceai roşu sau negru, dar rămân omul unei singure iubiri. Om sunt şi am şi eu slăbiciuni omeneşti, aşa că mai calc câteodată şi pe alături şi mă las atras de mirosul plăcut al unui ceai de fructe sau cine ştie ce mix exotic. Dar o fac cu discreţie, de frica vecinilor. Aşa şi azi. Lenuţa, colega mea îmi susţine apetitul pentru ceai, dar fără a cunoaşte amănuntele intime de care vorbeam mai sus. Şi iat-o că vine la biroul meu cu un plic de ceai indian “Yogi Tea-Classic India Spice”.

- Uite, zice ea, m-am gândit la tine.

Şi-mi întinde plicul. Îi mulţumesc şi, cu mâinile tremurânde din cauza viciului, apuc pliculeţul şi îl miros. Un miros ameţitor, puţin iute, puţin parfumat se degajă. Nu mai rezist ispitei şi mă reped ca un bezmetic la automatul cu apă caldă. Urmăresc lista de control: Cana? Spălată. Plicul? Desfăcut. Mierea? O linguriţă rasă pusă în cană. Dau drumul micului robinet şi urmăresc umplerea cănii. Ca balaurul din povestea cu Sf. Vineri, nu suport alimentele prea reci sau prea fierbinţi, aşa că aştept câteva minute răcirea conţinutului, timp în care utilizez linguriţa din dotare ca să amestec. Se anunţă un adevărat festin. Iată, momentul mult aşteptat a sosit: duc cana la gură şi iau o sorbitură zdravănă pentru a simţi din plin savoarea. Şi am simţit-o. Nu imediat. Au fost câteva minute de linişte, timp în care creierul îşi dorea cu ardoare un impuls de la papilele gustative. Am făcut armata la infanterie, ceea ce, probabil, mi-a dat o doză sporită de rezistenţă. Altfel nu îmi explic de ce a fost nevoie de cel puţin un minut pentru ca mixtura să-mi ardă complet cerul gurii, limba şi multe alte organe, cum mergi în jos pe esofag. Acum, sunt convins că poate coroda şi blindajul unui tanc T 88. O explozie a urmat în gura mea. Tot ce vă puteţi imagina mai picant, mai iute sau mai ardeiat era concentrat în acel pliculeţ. Ţinându-mă de marginea biroului am reuşit să inspir vreo patru metri cubi de aer. Încet, încet, arsura se ostoia. La patruzeci de minute după incident, încă mai ardea o mică flacără de veghe. Dar, omul când nu are ce face, îşi caută de lucru. Aşa am făcut eu. Ei, mi-am zis a consolare, aşa e prima înghiţitură, până te obişnuieşti. Sigur la a doua îi voi simţi mai bine gustul. Orbit de pasiune şi cu instinctul de conservare la pământ, duc cana la gură şi beau şi cealaltă jumătate. Atâta mi-a trebuit. Probabil că efectul primei guri s-a combinat cu efectul celei de-a doua. În urechi auzeam comenzile centrului de comandă din Alamogordo, New Mexico în momentul când dădeau comanda de detonare a primei bombe nucleare. Se pare că acum o detonau pe a doua. Lumina a început să se estompeze treptat. Ultima imagine pe care mi-o amintesc este aceea a unui echipaj SMURD încercând să-mi ţină gura închisă pe muştiucul furtunului tras de la hidrantul de incendiu. Sirenele maşinii de pompieri se aud tot mai stins...

ULTIMUL COMUNICAT DE LA INSTITUTUL NAŢIONAL DE METROLOGIE

In Bucureşti se anunţă ninsori atât de abundente încât şi metroul va fi înzăpezit! (Hi, hi)

Partida de tenis

Prietena mea Roxana s-a hotărât să îşi ia câteva zile de concediu pe care să le petreacă cu Erwin, soţul ei, la părinţii ei în Târgovişte. Zis şi făcut, Erwin a acceptat apoape instantaneu. La mijloc mai era doar o mică problemă de rezolvat: tatăl ei sau, mai bine zis, vigoarea tatălui ei. Deşi omul e trecut bine nu de a doua tinereţe, ci chiar de a treia, se ţine verde ca bradul. Problema ar fi aparent inofensivă dacă el nu ar înţelege să-şi manifeste vigoarea pe pielea celor din jur. Altfel spus, viaţa lângă el înseamnă sculat la 6 dimineaţa, mers pe jos zilnic 3 km până la centrul de pâine, curăţenie prin ditamai curtea, tăiat lemne precum şi multe alte activităţi fizice pe care, simpatia pentru ce doi mă impiedică să le enumăr. Evident că niciuna din aceste activităţi nu se potriveşte cu imaginea idilică şi paşnică pe care o anticipaseră cei doi în ceea ce priveşte scurtul lor concediu. După nopţi nedormite în căutarea unei soluţii fezabile, cei doi pun la cale un plan criminal: imediat ce vor ajunge, Erwin îşi va invita vigurosul socru la o partidă de tenis. Miza va fi care pe care. Numai unul trebuia să revină la domiciliu. În felul acesta, liniştea lor va fi garantată cel puţin până la restabilirea bătrânului. Ajung cei doi la destinaţie, despachetează bagajele, iar Erwin spune cu dezinvoltură, aşa, ca într-o doară:
- Ei, tată, ce-ai zice de o partidă de tenis? Bătrânul muşcă momeala din plin:
- Sigur, cum să nu? De când aştept.
Râzând sardonic Erwin îi face cu ochiul soţiei şi scoate rachetele. Planul lor decurgea de minune. Şi plecaţi au fost. Roxana a dus lucrurile în casă, a pregătit masa împreună cu mama ei şi, nemaiavând ce face, s-a pus pe aşteptat. Trece o oră. Trec două ore. Trec trei ore. Niciun supravieţuitor. În sfârşit, după vreo trei ore şi jumătate, la orizont se zăresc cei doi. Una din umbre pare rablagită rău, abia se târâie.
- Ah, mustăceşte Roxana, a mers la fix. Acum vom avea trei, dacă nu patru zile de linişte. Se vede clar că e terminat. Dragul de Erwin, ce tare a fost!
Umbrele se apropie tot mai mult şi diferenţa e tot mai vizibilă: unul merge cu pas vioi, celălalt abia păşeşte, iar gâfâitul i se aude cale de kilometri. Iată-i că intră în curte. Veselă, Roxana ţâşneşte să le iasă în cale. Surpriză! Bătrânul păşeşte ţanţoş şi se oferă să-l ducă în cârcă pe Erwin. Iar Erwin... ei bine, Erwin este o epavă. Cu greu abia reuşeşte să spună:
- Trei ore m-a alergat încontinuu, n-am atins nici măcar o minge, sunt terminat, am febră musculară şi la degetetele de la picioare!
Bătrânul intervine revoltat:
- Bine, măi Roxana tatii, ăsta e bărbatul tău? Slăbătura asta?
Şi intră dezolat în casă. Dar tot răul spre bine. Au avut liniştea dorită. Numai că în sens invers. Patru zile Erwin nu s-a putut scula din pat din cauza febrei musculare, aşa că a fost scutit de orice participare alături de bătrân.

Explozia

Ştefan e colonel şi e prietenul meu. Nu e colonel pentru că e prietenul meu şi nici nu e prietenul meu pentru că e colonel. Asta ca să nu fie loc de interpretări deplasate. Ştefan are doi copii, un băiat şi o fată, lumina ochilor lui. Dar, de multe ori, riscă să-şi piardă această lumină din cauza poznelor băiatului. Ştefan a participat la o aplicaţie. A venit mort de oboseală, de frig şi de foame. Până îi pune masa Mariana, soţia lui, omul decide să se întindă câteva minute pe canapeaua din sufragerie. După un minut şi unsprezece secunde (s-a stabilit la reconstituire) dormea tun, ajuns de oboseală. Bogdan, fiul lui, îi dă târcoale salivând abundent. Imaginaţia lui lucreză febril: ce glumă vie ar putea să îi facă? Condiţiile îi sunt favorabile: mama e în bucătărie, tata doarme dus, sora e plecată la cumpărături. Tiptil, se duce la un sertar, scoate o pungă de hârtie şi o umflă bine. Cu paşi de pisică se apropie de urechea stângă a tatălui, ridică punga şi, cu o mişcare rapidă, o loveşte de palma celeilalte mâini. Buum! explodează punga. Să nu uităm profilul profesional al tatălui: este militar. De ani buni. Armata i-a intrat în sânge. Drept pentru care, prima lui senzaţie a fost că a explodat o bombă, aşa că îi vine să strige:

- A explodat o bombă!

În timp ce era în aer (pentru că sperietura l-a aruncat la o înălţime de aproximativ douăzeci de centimetri deasupra canapelei) se trezeşte şi civilul din el, ceea ce îl face să-şi dea seama că e acasă, pe canapeaua lui iubită din sufrageire, aşa că ar vrea să strige:

- A explodat o pungă!

Din cele două avertizări i-a ieşit pe gură renumita expresie, folosită acum şi de trupele din Irak (după cum menţionează unii cronicari):

- A explodat o BONGĂ!

Prezentatori şi prezentatoare

Cu ani în urmă, trecând prin faţa unei policlinici, privirea mi-a fost atrasă de un obiect straniu. Obiectul era o Dacia 1300 berlină albă. Ce o transforma într-un obiect straniu? Faptul că, pe ambele laturi, pe toată lungimea uşilor, posesorul ei inscripţionase cuvântul FORD cu litere negre, de aproximativ treizeci de centimetri înălţime. Ford, deşi chiar de la o altitudine de 1.352 de metri (atunci când e vreme bună) se putea vedea că este o Dacie 1300 berlină. Depărtându-mă, încercam să asimilez informaţia. Excluzând demenţa, singura explicaţie plauzibilă era că respectivul dorea să fie mai american decât românii, să arate că el este mai cu moţ, dacă îmi este permisă expresia.

Anii au trecut. Sunt în bucătărie şi toc nişte varză. În fundal, televizorul zumzăie câte ceva. Îmi ridic privirea la fix ca să-l aud pe Mândruţă pomenind ceva de soţia Preşedintelui, numind-o Prima Doamnă. Cu reflexe de felină comut pe PROTV, ştiut fiind că ştirile (chiar şi orele de difuzare) sunt aceleaşi la ambele posturi. Exact aşa s-a întâmplat. O aud pe Esca pomenind şi ea de Prima Doamnă. Era să mă tai la deget. Oricine ştie că nu e bine să urmăreşti ştirile atunci când toci varză, iar eu exact asta făcusem. Cum se poate, măi prezentatorii lu' nenea? Câte circomvoluţiuni vă mai trebuie ca să înţelegeţi că, la nivelul de reprezentativitate al unui preşedinte de ţară nu te joci cu vorbele? Prima Doamnă este o instituţie şi este specifică Statelor Unite. Nu este un apelativ de lingău snob, este o instituţie cu reguli şi proceduri. Soţia Preşedintelui nostru este soţia Preşedintelui. Atât. La fel ca soţia Preşedintelui Bulgariei, de exemplu, care este soţia Preşedintelui Bulgariei şi nu Prima Doamnă a Bulgariei. Noi, românii, nu avem această instituţie, ci americanii. Faptul că îi imităm ca nişte papagali, nu înseamnă că suntem americani. Sau mai americani decât românii. Acolo e altă lume, alţi oameni, alte legi şi alte obiceiuri. Nici măcar faptul că serbăm ca idioţii Halloween-ul nu ne face mai americani, ci mai penibili. La fel ca pe şoferul cu Dacia Ford.

Aceeaşi apelare snoabă şi slugarnică am văzut că se utilizează şi în cazul Regelui. "Regele şi Regina au participat azi bla bla bla". Soţia Regelui Mihai nu este Regină, este soţia Regelui. Faptul că e căsătorită cu Mihai nu îi dă rangul de Regină, ci pe acela de soţie de Rege. Soţul Reginei Angliei nu este Regele Angliei. El este Ducele de Nuştiucum. Vă daţi seama ce ar însemna în Anglia ca un prezentator tembel de ştiri să pomenescă de "Regele şi Regina au participat azi bla bal bla"? Vă spun eu: un milion de ani de acum încolo respectivul nu ar mai apare pe statul de plată al vreunui post de televiziune. În primul rând, pentru că nu ar accepta o asemenea apelare chiar Casa Regală a Angliei (între noi fie vorba, ai noştri par a fi măguliţi de aceste apelative, din moment ce nu au nicio intervenţie). Aşa că, dragii mei, scumpii mei, vă rog ca pe nişte prieteni, încercaţi să reduceţi din numărul prostiilor spuse pe post atât de des. Mai ales nu vă mai jucaţi cu apelative pe care nu le cunoaşteţi şi le folosiţi printr-o imitare snoabă. Nu vă veţi ridica pe culmi de americanism, ci veţi cădea în cel mai penibil derizoriu românesc.

Fenomene luminoase stranii?

Nu cu mult timp în urmă, pe cerul Norvegiei a apărut un fenomen luminos deosebit. A durat suficient de mult ca să poate fi fotografiat şi filmat de către o mulţime de oameni. Ca în orice apariţie de genul acesta, există două opţiuni:

1. Natura lui este terestră,
2. Natura lui este extraterestră.

După câteva zile de tăcere, autorităţile au declarat că este vorba de efectele produse de un avion experimental, deci e vorba de un obiect de natură terestră. Cam ciudate efecte, aproape la scară planetară, dacă luăm în considerare amploarea efectelor. Un avion? Să defalcăm şi aici problema:

1. Avion civil,
2. Avion militar.

Îmi este greu de crezut că un avion civil va putea fi lansat în producţie de serie având asemenea urmări asupra mediului. Cu numai jumătate din avioanele comerciale existente acum în serviciu, putem fi siguri că nu am mai avea cer. Iar un avion militar care lasă urme atât de vizibile nu îmi imaginez la ce ar putea fi de folos.

Să fie vorba de CEALALTĂ natură? Îmi este frică să vorbesc de ea. Mai bine, hai să lăsăm imaginile să vorbească...

Note de insomniac ale marelui Radu Beligan

Motto pentru un volum de memorii: Nu vorbi niciodata despre tine. Scrie!

În ciuda diferenţei de vârstă dintre noi, Victor Eftimiu mi-a acordat prietenia lui, mai ales după ce am jucat rolul vagabondului din "Omul care a văzut moartea". Făceam deseori vacanţele împreună la mare şi ne pierdeam în lungi discuţii peripatetice, el în plină facondă, eu fermecat de erudiţia lui în multe domenii. Odată, la Constanţa, ne-am oprit în faţa unei vitrine în care erau expuse vreo douăzeci de busturi în miniatură ale lui Ovidiu, exilatul de la Tomis. Nişte orori din ghips, trase în serie. Peste grămada de busturi kitsch, un anunţ scris cu litere mari preciza: "OVIZI, 6 lei bucata". Îmi amintesc explozia de râs pe care ne-a stârnit-o acest plural stupefiant şi, de aici, consideraţiile de ordin lingvistic. În fond, negustorul făcuse o analogie: GUVID - GUVIZI, OVID - OVIZI... Eftimiu, care se născuse în Boboştiţa din Epirul albanez şi n-a ştiut, până la şapte ani, nici o boabă românească, era pasionat să descopere originea unor cuvinte şi deţinea secretul multor etimologii neaşteptate. De pildă, îmi spunea el, cuvântul sandulie, cu care oltenii numesc covoraşul de lângă pat, vine de la franţuzescul "descente du lit". Cine şi-ar fi închipuit că atât de neaoşul mujdei vine tot din franceză: mousse d'ail (adică spumă de usturoi)? Cuvântul mişto, revendicat de ţigani, derivă, după Eftimiu, de la sintagma nemţească "mit stock", adică "cu baston", ceea ce înseamna cineva de condiţie bună. Un tip cu baston e un tip mişto! Tot din germană ne vine şi cuvântul şmecher. Boierii olteni care aveau podgorii, îmi explica Eftimiu, au angajat specialişti în degustarea vinurilor. În germană, schmecken înseamna a avea gust, a fi bun la gust. Omul care făcea operaţia era un şmecher, adică un specialist pe care nu-l puteai păcăli cu un vin prost. De aici, prin extensiune, un individ isteţ, imposibil de tras pe sfoară. Cu totul neaşteptată este originea altor două cuvinte a căror etimologie o descoperise Eftimiu. E vorba de paţachină şi joben. Dicţionarul ne spune că paţachină e planta numită în latineşte Rubia tinctorum, dar nu ne arată că tot paţachină se spune şi unei femei de moravuri uşoare. Care e rădacina acestei paţachine? În Bucureşti, exista pe vremuri un vestit mezelar pe nume Paţac. Fratele acestuia a fost cel dintâi care a deschis în România un "şantan" pe bulevardul Elisabeta, importând de la Viena nişte fete vesele care circulau seara pe bulevard în faţa "instituţiei", ca să atragă clientela. Acestea erau "fetele lui Paţac", adică paţachinele... În ce priveşte cuvântul joben, multă lume se întreabă de ce acest soi de pălărie e desemnat în toate limbile cu cuvinte care indică forma ei (în franceză haut-de-forme, în engleză top hat, în germană zylinder, în italiană cilindro, limba română fiind singura în care numele înaltei pălării are cu totul altă denumire, afară de aceea populară de "ţilindru". Explicaţia este simplă: cel ce a introdus în Bucureşti prestigiosul acoperământ era un negustor francez care avea magazinul pe Calea Victoriei şi se numea Jobin. Tot Eftimiu mi-a revelat că, în limba engleză, animalele comestibile au două nume, un nume când sunt moarte şi un alt nume când sunt vii. Boul se cheamă ox când e pe patru picioare. Şi când e tăiat se cheamă beef. Viţelul viu se cheamă calf, mort se cheamă veal. Porcului i se pune pig când e viu şi porc când e mort. Oaia este sheep când trăieşte, şi, când moare, devine mutton. De ce? Fiindcă în Anglia, începând cu secolul al XIII-lea, paznicii de turme au fost întotdeauna nemţi: ox, sheep, calf, pig. În vreme ce bucătarii au fost totdeauna francezi: veau: veal; porc: porc; mouton: mutton; boeuf: beef! Interesant, nu?

Mobilă şi durere

Este ora unsprezece din noapte. Împreună cu Alex ne pregătim să plecăm la discotecă. Ceva însă lipsea. Nu ne simţeam în formă, nu atinsesem gradul necesar de bună dispoziţie. Învârtindu-ne prin casă (eram cazaţi la o rudă de-a lui în apropierea gării din Constanţa) ne vine o idee salvatoare, cu aplicare locală. Casa, de tip vagon, avea o curte semnificativă, iar în faţa casei era betonată o suprafaţă de vreo douăzeci de metri pătraţi, formând o terasă de mare utilitate atunci când era vorba de o mică şuetă cu vecinii sau neamurile. În concluzie, ne decidem că, având în vedere faptul că femeia adormise şi avea un somn greu, să îi scoatem toată mobila din sufragerie (era camera unde dormeam noi) pe terasa mai sus menţionată. Gestul poate părea sinucigaş pentru un neavizat. Dar nu şi pentru noi, care consideram că va fi realizarea verii. Oricum, implica un risc sporit de hernie şi afecţiuni ale coloanei. Dar, pe tăcute şi cu abilitate, am reuşit. La ora unu eram morţi de oboseală, dar satisfăcuţi: pe terasă se aflau canapeaua, o servantă, modulul cu televizorul, ceasul pendulă înalt de doi metri, un şifonier (pe care a trebuit să-l golim în prealabil) şi masa de şase persoane cu scaunele aferente. Rezultatul fusese atât de rapid şi de complet încât, vă mărturisesc că mă încerca ideea de a contiuna şi cu alte camere. Dar Alex, mai stăpânit, a pus bărbăteşte piciorul în prag:
- Gata, destul! Nu putem să-i facem aşa ceva femeii. Restul le scoatem mâine seară.
Şi am plecat la discotecă. Programul a fost deosebit de atractiv, aşa că ne-am decis să îl continuăm pe plajă, urmând ca să ne întoarcem spre orele serii pentru un duş şi o masă pe care le consideram binemeritate. Ce s-a întâmplat între timp? Femeia s-a sculat şi, cu drag de noi, a zis să nu intre în sufragerie ca să nu ne deranjeze. Aşa că şi-a continuat treburile gospodăreşti în bucătărie până când a auzit soneria. Deschide femeia uşa bucătăriei care dădea spre curte şi dă de un vecin din casa alăturată, care venise cu gând să îi ceară puţin zahăr împrumut. Se salută, omul îşi spune păsul după care, în timp ce aşteptă să îi pună zahărul într-o cutie, o întreabă:
- Şi zii aşa, madam, nu-ţi mai place la noi?
- Doamne fereşte! De ce crezi asta, vecine? se uită femeia uimită la el, scuipându-şi în sân.
- Păi, răspunde acesta, văd că ţi-ai scos deja mobila pe terasă. Nu te muţi?
- Mobilă pe terasă? Să mă mut? zice femeia aruncându-şi ochii spre terasă. Leşinul a fost instantaneu. Partea proastă a fost că tot noi a trebuit să cărăm mobila la loc.

Dintre dezamăgirile mele

Totul a început uşor, pas cu pas, cam cu doi ani în urmă. La început, câte o bere băută în picioare în parcarea dintre blocuri, ascunşi de nişte copăcei. Apoi, amenajarea de scaune improvizate din câteva cărămizi şi bucăţi de scândură. Acum, sunt scaune şi o masă în toată regula. Pe aceste scaune şi în jurul mesei cu pricina stă o turmă de bivoli. Sintagma "turmă de bivoli" se referă la un număr de 5 sau 6 masculi, tineri sau mai puţin tineri, dar toţi zdraveni şi în plină putere. Care beau bere încontinuu, asezonând-o cu comentarii urlate despre fotbal. Şi aici mi-am permis o mică licenţă, pentru că acele "comentarii" sunt un şir neîntrerupt de răgete şi vorbe porcoase. În timpul săptămânii este greu de stabilit când încep programul, dar la ora 6 seara când ajung eu acasă ei au căpătat deja o culoare uşor albăstrie. Sâmbăta şi duminca lucrurile sunt mult mai clare: la 10.30-11 ei deja sunt pe poziţii. Dacă începuturile şedinţelor de beţie colectivă pot fi stabilite cu o orecare relativitate, sfârşitul nu poate fi nici măcar prognozat. Că este ora 12 din noapte? Că este ora 2 din noapte? Că este ora 3 din noapte? Eu, unul nu am putut afla pentru că, oricât de târziu m-am culcat, ei erau acolo. Niciun locatar dintre cei aflaţi pe latura blocului orientată spre ei nu poate sta vara cu geamurile deschise din cauza gălăgiei. Câteodată le acord 2 sau 3 minute din timpul meu ca să mă uit şi să mă minunez cum este posibil ca nişte măgădani în plină putere, în condiţiile în care viaţa le oferă atâtea lucruri de făcut (şi aici mă refer doar la treburile gospodăreşti) pot sta ca nişte animale în jurul câtorva sticle de bere. Nu contează anotimpul, nu contează ora, ei beau de rup şi urlă. Deja semnele alcoolismului sunt evidente: burţi disproporţionat de mari, feţe congestionate şi buze arse. Nu au ruşine şi nu au credinţă. Spun asta pentru că, de Paşte s-au apucat de băut ca de obicei, a trecut şi Învierea, se făcuse ora 4 dimineaţă şi ei tot acolo erau. Nişte brute care fac de ruşine bărbaţii de oriunde. De unde dezamăgirea mea? De la faptul că, acum câteva zile, vorbind cu o cunoştinţă din alt cartier despre ei, răspunsul pe care l-am primit a fost:

- Daaa? Şi voi aveţi beţivi între blocuri? Credeam că numai noi.

Vaccinarea românilor?

Stau în faţa calculatorului şi scriu de zor. În fundal aud zumzetul televizorului. E ora de ştiri. Aceleaşi porcării, aceleaşi banalităţi: crime, violuri, circulaţie. Brusc, o ştire aproape că mă trânteşte de pe scaun: ieri a fost prezentat PRESEI (nu unor aurolaci din Gara de Nord) noul vaccin antigripal. La terminarea prezentării, dr. Streinu Cercel a constatat lipsa unei fiole! Să recapitulăm, pentru cei care au deschis mai târziu televizorul: vaccinul a fost prezentat presei, iar la sfârşitul prezentării s-a observat că o fiolă a fost FURATĂ! Furată, să nu ne fie frică de cuvinte. Oameni buni (dacă zic fraţilor, îmi este teamă să nu fac o greşeală), ce popor suntem? Cine este Dumnezeul nostru? Pentru că cel binecunoscut nouă, tuturor, nu ne învaţă să furăm. Tare mă tem că altfel de vaccin ne trebuie ca popor...

P.S. O sugestie pentru dr. Streinu Cercel: a verificat dacă mai are ceasul la mână după prezentarea vaccinului?

Haideţi să fim buni!

Şedinţa de TIR

Suntem invitaţii unor rude. Dornici să ne simţim cât mai bine, aceştia, în complicitate cu naşii lor, organizează o mică petrecere (de doar două zile) la vila naşilor. Aceasta (adică vila) se află la vreo şase kilometri de localitate, într-o zonă cu dealuri şi livezi, atăt de frumoasă încât nu-ţi vine să mai pleci. O desfătare pentru ochi şi pentru suflet. Ca să fie petrecerea cât mai completă, rudele noastre au invitat şi alte două familii prietene. În total suntem zece persoane. Pentru că nu suntem aşa de mulţi, gazdele nu au fost nevoite să facă sacrificii prea mari: un purcel tăiat, o capră făcută pastramă, două roţi mari de caşcaval, patru kilograme de ardei copţi în vatră, maximum trei metri liniari de rude de mezeluri, zece kilograme de vinete coapte şi făcute cu maioneză, o oală de douăzeci şi cinci de litri de ciorbă de burtă. Un desert subţire era constituit dintr-un tort de patru kilograme şi un sac de mere. Nu suntem niciunul aşa mari băutori, drept pentru care nu au pregătit mai mult de trei vedre de vin, patru kilograme de palincă şi trei baxuri de sucuri de fructe. Cafeaua şi fursecurile nu le mai pun la socoteală pentru că nu am băut niciunul mai mult de şase căni şi nu am ronţăit mai mult de o jumătate de kilogram de fursecuri. Ce mai tura-vura, o petrecere modestă, ca pe vreme de criză. Terenul pe care se află vila fiind de doar şase hectare, oamenii, mari amatori de sport, au agăţat în nişte pomi (fructiferi) aflaţi la vreo treizeci-patruzeci de metri nişte sticle PET goale, sticle care constituiau ţintele unor şedinţe de tir cu o armă cu aer comprimat. După o masă frugală, aşa, ca de sosire, până vor pregăti doamnele cina, ne decidem să facem o mică partidă de tir. Arma este nouă şi foarte eficientă, muniţie avem din belşug. Singurul impediment în derularea unei activităţi performante este dimensiunea căpătată de burta mea, ceea ce mă face să nu pot ochi decât între două gâfâituri. Cu mâna pe inimă vă declar, aşa cum le-am declarat şi lor că nu am mai tras de când am terminat armata. Nici măcar la bâlciuri. Observ un schimb de priviri semnificative între convivi, ceva în genul ‘nu-l supăraţi că e crud şi pune la inimă’. Începem şedinţa. Ruşinos, solicit ca să fiu ultimul. Trage primul şi ratează. ‘Vezi, dacă ţinteşti ca mine, dar puţin mai sus, nimereşti din prima’ vine imediat povaţa. Vine la rând cel de-al doilea. Alica se duce undeva, spre Sirius. ‘Vezi, aşa vei păţi dacă nu ţii bine arma fixată în umăr’ aud povaţa venind şi din partea lui. La fel păţeşte şi al treilea şi al patrulea trăgător. Sfatul lor a fost că trebuie să-mi ţin repiraţia când trag, altfel alica va face o groapă ca a lor în faţa ţintei. Şi vine rândul meu. Pun arma la umăr, mă fixez pe picioare, ochesc şi trag. Bang, drept în bidonul care se dă de câteva ori peste cap. Râsetele sunt generale:

- Uitaţi-vă fraţilor ce înseamnă norocul începătorului! Hai, încă o tură, dacă ai curaj.

Succesiunea se reia: toţi trag în dude cu excepţia mea care dau o altă sticlă peste cap. O uşoară stânjeneală se aşterne. Urmează seria a treia de trageri. Acelaşi rezultat neplăcut. Cu excepţia mea, care reuşesc să nimeresc drept în sârma care ţinea o sticlă agăţată de gât şi să o tai. Doamnele s-au oprit din treabă. Soţia mea se simte stânjenită. Seria a patra a fost diferită. Unul din trăgători a reuşit să atingă uşor una din sticle.

- Ei vezi, vine comentariul lui, aşa trebuie să tragi.
Din fundal se aude o voce:

- Ia vedeţi cine nimereşte de mai multe ori din zece trageri.
E un colac de salvare pentru toţi. Rezultatul nu a fost cel dorit: am fost singurul care am făcut nouă din zece. Ceilalţi nu au depăşit două din zece. Mi-e frică să nu rămânem nemâncaţi. Soţia mă întreabă mai mult din priviri şi din gesturi: Te-ai gândit unde dormim la noapte? Cu un rânjet sălbatic, unul dintre invitaţi, vine cu o altă propunere:

- Hai să punem lângă pom nişte cutii de bere şi să vedem cine le nimereşte.
Toţi ceilalţi aprobă trişti dând din cap. Distracţia devine maximă odată cu lăsarea întunericului. Pun arma la ochi, o fixez în umăr, ochesc şi trag. Zbang, zboară prima cutie.

- Eu mă duc să văd dacă s-au copt ardeii, se scuză unul.

- Mami, aud vocea celui de-al doilea, nu crezi că ar fi bine să încep deja să trag vinul din damigeană?
Şi pleacă spre pivniţă. Mi-a frică de o sinucidere. Al treilea, cel care nu nimerise nimic toată seara, vine şi el cu o scuză:

- Eu mă opresc aici, ştiţi, eu nu prea trag bine noaptea.
Cel de-al patrulea, om de mare caracter şi cu mult tact, decide scurt:
- Luaţi-i arma!
După care continuă:

- Ce ziceai, că nu ai mai tras niciodată? Hai, fii bărbat şi recunoaşte, tot aşa o să ne faci şi cu băutura?

Ia să vedem ce spune Augustin Buzura despre noi, cei de azi

"Nu am nicio Îndoială că meşterul Manole a bântuit sub diferite pseudonime prin toţi Balcanii ca, până la urmă, să-şi ia cetăţenie românească şi să se stabilească definitiv la noi, unde tragedia lui nu constituie excepţia, ci regula.
"Trebuie să-ţi alegi locul unde vrei să-ţi ratezi viaţa", spunea Cioran, iar aici e locul cel mai potrivit.
În afara de începuturi, de lucruri neduse niciodată la bun sfârşit, de linşaje mediatice, ne mai reuşesc, am spus-o deseori, înmormântările. Şi, mai ales, cele ale valorilor pe care le-am ignorat pe când erau în viaţă. La moartea lor: salve, militari, decoraţii postume, cuvântări patetice urmate, în buna tradiţie daco-getică, de fireştile petreceri. De vreo două mii de ani încoace, Zalmoxe n-a avut încotro, se vede, a fost nevoit să se obişnuiască nu numai cu mirosul de vin, ci şi cu cel de mici şi sarmale. Şi să descopere şi el, precum întristata adunare, ce mari valori i-au ajuns la sân.
Acum ne aflam înaintea altui început. Nu mă gândesc la noul guvern - nou, parţial, dar foarte vechi prin maniere, ci la faptul că lumea a trebuit să înţeleagă, în sfârşit, că situaţia este mult mai gravă decât pare, că bogaţi şi săraci, specialişti sau ignoranţi sunt obligaţi să-şi pună, cu nelinişte, câteva întrebări despre soarta noastră, despre ce se va întâmpla mâine. Sau, cum aud tot mai frecvent: ce se va alege de noi?
În ultimele zile, şi nu chiar din întâmplare, mi-am amintit o întrebare rostită cu toată duritatea de Emil Cioran într-o carte de tinereţe: Schimbarea la faţă a României: ,,Doamne! Ce vom fi făcut o mie de ani?! Toată viaţa noastră, de un secol încoace nu este decât procesul prin care am ajuns să ne dăm seama că n-am făcut nimic..." Sigur, despre cele ce ni s-au întâmplat în cele două milenii, nu este locul şi momentul să discutăm. Trecutul a fost cum a fost, cu înălţări şi căderi, dar cele ce se petrec în aceste zile ne fac să ne întrebăm cu spaimă: ,,Doamne, ce am făcut în ultimii douăzeci de ani?" Şi, iarăşi, fiindcă nu avem de ales, trebuie să ne amintim răspunsul filosofului, si anume, că ,,nu avem nimic înapoi pentru a avea regrete". Din nefericire, totul trebuie început iarăşi, dar din alt punct. Fireşte, dacă vrem să existăm. De la mizeria comunistă la cea capitalistă, drumul a fost neaşteptat de scurt, mai ales că nu s-a făcut absolut nimic pentru a ne determina să o uităm pe cea dintâi. Cât despre cauze... sunt convins că, oricât ar părea de ciudat, analfabetismul ne-a ajutat să rămânem o insulă latină într-o mare slavă, dar a-l întreţine în continuare, mi se pare înspăimântător. De două decenii, nu facem decât să ne cultivăm cu îndărătnicie defectele. Învăţământul, ignorat, supus unor neîncetate reforme, terorizat de politică şi de subfinanţare, este într-o situaţie disperată. Cartea nu mai interesează nici măcar în vorbe. Demagogii au omis-o demult din promisiunile lor. Foamea şi sărăcia nu au nici o legătură cu instrucţia şi cu libertatea. De aceea, mai gravă decât brutala criză economică, mi se pare criza morală. Nimeni nu mai răspunde de nimic, toţi strigă, ameninţă şi se urmăresc unii pe alţii zi şi noapte. De două decenii, mahalaua s-a întins peste tot ca o pedeapsă. Politicienii de azi nu au fost capabili să facă ceva pentru ţară sau să respecte legile pe care ei înşişi le-au făcut, ci se luptă pentru ocuparea micilor ecrane pe care nu-şi mai au loc actorii şi valorile adevărate. De "pe sticla" tv s-a condus şi se conduce ţara, de acolo s-a pronunţat justiţia, acolo s-au frânt destine, s-au conturat biografii false, valori false, ţara ajungând un rai al neisprăviţilor şi hăitaşilor. Un trist fight club. Sau, pentru a ne menţine în limitele spaţiului nostru spiritual, mi se pare mult mai convingătoare explicaţia dată de compozitorul german Flechtenmaher regelui Carol I, care a dorit să afle de ce autorul Imnului intenţiona să părăsească definitiv România: ,,Prea mult p...mo-tii, Majestate!" Astăzi, cred că doar înjurătura ne mai aparţine, căci în rest, s-a vândut tot şi nu s-a pus nimic în loc. A dispărut, cum încerca să glumească cineva, chiar şi praful de pe tobă! E adevărat, am trăit atâţia ani în minciună şi fals încât nu e de mirare că adevărul nu mai este luat în serios şi nu are asupra oamenilor efectul pe care ar trebui să-l aibă. Criza începe să ne deschidă ochii, facându-ne să înţelegem că eterna întrebare ,,Doamne ce se întâmplă cu noi?" îşi aşteaptă răspunsul. Există, fireşte, un scepticism al laşilor, o imbecilă lene intelectuală, dar şi o teamă a celor mai mulţi de a înfrunta realitatea. Mă urmăreşte încă imensa iresponsabilitate a celor peste 73% dintre inconştienţii sau disperaţii, mai degrabă, care-şi doresc un conducător puternic. Şi asta, după numai două decenii de la împuşcarea celuilalt. Sigur, toate sunt bipolare: plus şi minus. Poate că de dragul echilibrului în lume, nouă, celor din Est, ni s-au dat mai ales răul, suferinţa, orbirea. Şi pentru că l-am citat pe Cioran, nu pot să trec cu vederea unul din avertismentele sale: ,,Tiranii sunt mari cunoscători ai oamenilor. Nu sunt cretini. Ei ştiu cum poti manipula oamenii, pâna unde poţi merge. Un tiran imbecil, aşa ceva nu există. Tiranii sunt oameni care vor să facă experienţe, care înaintează tot timpul, merg până la capăt, până la momentul când totul se duce de râpa. Istoria e pe trei sferturi istoria tiraniilor, a sclavajului omenesc."
În loc să înveţe din experienţa altora, politicienii noştri izolaţi de lume repetă idei şi momente asupra cărora istoria şi-a dat verdictul. După dorinţa de sânge proaspăt, după lupta cu bătrânii şi cu băutorii de cafea, ar mai rămâne în arsenalul politic expirat înca un vis al Răposatului, care s-a îndeplinit abia după moartea lui: omul nou. Pentru cunoscătorii realităţii româneşti, nu este un secret că acesta a apărut abia după Revoluţie. Şi, mai mult, el ne conduce spre cele mai înalte culmi ale... capitalismului! Este la îndemâna oricui să-l recunoască: incult, agresiv, nesătul, mitocan, demagog, versatil.

Alegerile şi criza

Motto: - Mi-ar fi plăcut să intre Antonescu în turul doi.
- Şi? L-ai votat?
- Aaa, nu, n-am fost la vot.

Sunt ani buni de când nu mai citesc niciun ziar. La televizor mă uit rar la ştiri; mai mult la filme. Nu urmăresc emisiunile politice şi nici talk-show-uri. Singura emisiune la care mă uit cu oarece interes este "Biz bazar" a lui Moise Guran. Nu sunt înregimentat politic şi nici nu îmi doresc. Consider că ceea ce avem noi nu se numesşte clasă politică nefiind constituită din politicieni, ci din afacerişti. Întâmplarea a făcut să văd câteva secvenţe dintr-o emisiune de analiză politică a doua zi după alegeri. Se comentau de zor rezultatele alegerilor, punându-se tot felul de acuzaţii în spinarea candidaţilor. Cele mai grele dezamăgiri erau provocate, se pare, de Crin Antonescu, în care tinerii îşi puseseră speranţa bla, bla, bla. Nu sunt analist politic şi nici nu lucrez la vreun institut de sondare a opiniei publice, dar un minim bun simţ mă îndeamnă să cred că, orice grup de alegători afirmat ca favorabil unui candidat, are următoarea structură:

1. Un număr de alegători fideli, un nucleu dur care îl votează în orice împrejurare,
2. Un număr de alegători foşti nehotărâţi, dar care au fost atraşi de mesajul candidatului,
3. Un număr de alegători care afirmă că îl vor vota, dar nu o fac,
4. Un număr de alegători care afirmă că îl vor vota, dar votează alt candidat,
5. Un număr de alegători care au fost dezamăgiţi de candidatul lor iniţial şi sunt atraşi de mesajul noului canadidat.
Lesne observăm că din 5 elemente, doar unul este cert. Restul sunt de o mare relativitate. Ce vină i se poate imputa atunci lui Antonescu, Geoană, Băsescu sau oricui altcuiva pentru faptul că nu a obţinut procentajul sperat? Vina nu este a candidatului, vina este a noastră, a celor care am zis că vrem să iasă X, dar nu ne-am dus să votăm, care am zis că vrem să iasă Z, dar l-am votat pe Y. De ce să fie vinovat Antonescu că a dezamăgit tinerii dacă, aşa cum afirma persoana din motto, ea nu s-au dus la vot? Ce să facă un candidat? Să se voteze singur în numele alegătorilor? Poate gândesc simplist, dar mi se pare normal că, dacă doresc să câştige un candidat, mă duc şi votez acel candidat. E o minimă consecvenţa faţă de mine. În încheiere, vă dau o temă pentru acasă. Cred că sunt în asentimentul vostru că în aceste alegeri au fost cheltuite sume nu de ordinul miilor de euro, nici de ordinul sutelor de mii de euro, ci de ordinul milioanelor de euro. Nu credeţi că aceste sume, private sau de la stat, acoperă de multe ori salariile nenorociţilor care au fost daţi afară sau care sunt obligaţi să lucreze 8 zile fără plată? Ai? Ce credeţi? Cum ar fi fost dacă un partid, prezidenţial sau din opoziţie ar fi luat cuvântul şi ar fi zis: Bre, noi nu vrem să băgăm niciun euro în campanie. Uite, cu banii pentru campanie acoperim salariile celor care ar trebui să fie trimişi în şomaj? Pe cine aţi fi votat atunci?

Ziua noastră

Ziua mea este pe 9 ianuarie. Ziua lui Mircea este pe 17 iunie. Onomastica lui Nicu este pe 6 decembrie. Şi tot aşa, putem enumera zilele de naştere sau onomastice ale tuturor locuitorilor ţării. Nu cred că cineva are nevoie de sfaturile mele în ceea ce priveşte modul în care îşi serbează ziua. Un element este însă comun tuturora: bucuria evenimentului în sine, bucuria de a fi cu prietenii sau cu cei dragi. Dar uităm că mai este un element care ne este comun: Ziua Naţională. Este o zi a noastră, a tuturor. Este o zi a cărei importanţă o conştientizează toate popoarele. Şi o celebrează ca atare. De douăzeci de ani trăim în suspiciune, ură sau neîncredere. De douăzeci de ani ne îndoim de noi sau ne renegăm propria fiinţă. De douzeci de ani uităm că suntem aşa cum suntem: buni sau răi, sinceri sau mincinoşi, hoţi sau oameni cinstiţi. De douăzeci de ani uităm că, între vicisitudinile vieţii, ea este un motiv de bucurie. Ne este ruşine cu drapelul nostru, ne este ruşine cu diacriticile noastre, ne ploconim fără demnitate în faţa oricărui străin, când ar trebui să ne mândrim că suntem. Aşa cum suntem, dar suntem. De douăzeci de ani uităm să ne bucurăm, atunci când avem un motiv foarte plauzibil să o facem. De douăeci de ani ne-am învăţat să trăim cu sufletele chinuite de angoase şi frustrări.

Ei bine, eu nu. Sufletul meu este liber. Azi am un motiv de bucurie şi mă voi bucura. În primul rând, mă bucur că sunt. Aşa cum sunt, dar sunt. De aceea, vă doresc tuturor românilor, din ţară şi de pretutindeni, la mulţi ani de ziua voastră, la mulţi ani de ziua noastră, sănătate maximă şi împlinirea tuturor dorinţelor! Dumnezeu să ne ajute!